Redactor

ÎNSEMNĂRI de călătorie – Cu românii-armeni la Hayakaghak[1] –

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

SONY DSC 

Motto:

„ Să biruim prin blândeţe pe cei care ne-au ofensat; să-i câştigăm prin evlavia noastră!Să lăsăm să-i pedepsească cugetul lor şi nu mânia noastră”.(Sfântul Grigorie Teologul)

 

Luna lui cireşar, protectoarea femeilor măritate, se vântură peste noi neprevestind nicio vijelie distrugătoare de recoltă, încă.

Aştept înjumătăţirea sa, gândind la mirosul pâinii viitoare plămădită din grâul lunii lui „cuptor”.

Lumea îşi cară păcatele cu o nonşalaţă demnă de invidiat, iar eu mă raliez ei cu o inconştienţă păcătoasă de nestăvilit.

Şi…bucuros fiind de fiecare răsărit de soare, de ploile viitoare şi de îmbobocirea trandafirilor în această lume care se minte deliberat, iaca prietenul meu „ARMEANUL”, Vasile Agop, preşedintele Uniunii Armenilor din România, filiala Bacău, îmi propune a „trage” o fugă până la Armenopolis, pentru a vedea cum omagiază armenii de acolo sărbătoarea „Sfântului Grigore Luminătorul”. Şi cum unei astfel de invitaţie nu i se poate răspunde cu refuz, iată-mă într-o companie agreabilă şi întins la drum spre locuri neumblate de subsemnatul.

E vineri 14 iunie 2013, iar ctitorul aşezământului meu, Roman I Muşat, îmi prefigurează din astre sâmbete şi duminici pline de miez şi înţelepciune.

Bolidul înghite hulpav asfaltul afişând în ecranul parbrizului Hanu’ Ancuţei, construit pe la 1819 de vornicul Ştefan Catargiu, ca han şi staţie de poştă, dărâmat în 1943, şi reconstruit în anii „socialismului”.

La Gura Humorului ne mântuim sufletele la „ Capela Sixtină a Estului” cu celebrul albastru de Voroneţ, despre a cărui pigment se spune că ar fi fost furnizat de armeni, şi admirăm cu evlavie picturile murale de la Mănăstirea Humorului, ctitorie a pârcălabului de Roamn şi apoi mare logofăt, Toader Bubuiog.

Peste ceva vreme, poposim la Vatra Dornei pentru a ne aduce aminte de binefacerile apelor analizate de chimistul Hacquette de Nrenberg pe la 1750 şi valorificate de Plusch în 1811. Trecem apoi pe lângă oraşul de baştină a lui Andrei Mureşan „redeşteptându-ne” în minte magnificile curse de fond ale Gabrielei Szabó, fiică a Bistriţei.

SONY DSC

scriitorul Mircea Bostan alături de Varujan Vosganian

În dreptul Dejului ne imaginăm în micul port al urbei, încărcând şi transportând sare.

La „chindie” descindem în „Cetatea Gherlei”- Armenopolis de la 1726- unde suntem întâmpinaţi de şeful comunităţii armeneşti, János Estegar, un domn jovial şi prietenos, şcolit la „academia” amfitrionilor.

După ce suntem cazaţi şi ne primenim, ne îndreptăm spre sediul Uniunii unde avem parte de o aleasă omenire, precum a  oaspeţilor de seamă.

Ne simţim onoraţi şi pătrunşi de un sentiment de împlinire cum rar ni s-a mai întâmplat, văzând că există astfel de oameni. La o vreme, îi glăsuiesc unuia dintre comeseni că, armenii, liopvenii şi nu numai, în general cei de altă etnie, au un alt mod de a privi viaţa şi de a se comporta în lume, altfel decât noi, românii. Comeseanul mă priveşte cu înţelegere şi-mi spune: „Ai curajul să declari asta public?”. După cum vezi, dragă amice, am!

Şi…după gustări şi degustări (inclusiv de coniac „Armenopolis”) o luăm la pas prin urbea construită în stil baroc în secolul al XVIII-lea după un plan unic adus de la Roma de primul episcop armean de Gherla, Auxenţiu Vărzăreanu.

Atestat documentar de la 1291 din vremea lui Andrei al III-lea Veneţianul, regele Ungariei (1290-1301), oraşul priveşte spre viitor cu încredere.

În faţa Catedralei Armeano- Catolice „Sfânta Treime” ne minunăm de ingeniozitatea şi puterea de creaţie a omului.

Începută de meşteri baroci austrieci pe la 1748, Catedrala oficiază primul serviciu divin în 1759, şi are în timp o istorie consistentă. În 1773 este renovată, dar în 1780 şi 1793 turnul Catedralei se prăbuşeşte, iar în timp Catedrala este trăsnită de vreo trei ori.

Aspectul final este dat de arhitectul József Jung, care după trăsnetul din 1788, demolează toate bolţile şi construieşte faţada principală pe cinci axe, dar în 1798 sistează lucrările datorită unor aşa-zise litigii financiare.

La 4 august 1808 are loc sfinţirea Catedralei, ulterior turnul este iarăşi trăsnit, necesitând lucrări de renovare şi returnare la clopotul mare.

Operă a pictorulului macedonean Diamanti Laccatori, în 1842, altarul este pictat în stil biedermeier. Actualele picturi murale datează de la 1930 şi sunt creaţia pictorului Ferenc Herczeg, reprezentând îngeri cu priviri expresive şi gesturi de o delicateţe desăvârşită, într-un interior în stil „baroc matur”, în care tronează statuia de piatră a Madonei Învingătoare.

Dorim a vedea şi vestita pictură a lui Rubens „Coborârea lui Isus de pe Cruce”, dar timpul ne împinge necruţător spre respectarea programului prestabilit. Lăsăm pe duminică.

Suntem pe alte meleaguri spirituale când,  preşedintele Agop vine cu ideea de a merge să stăm de vorbă cu Varujan Vosganian, Ministrul economiei, preşedintele Uniunii Armenilor din România şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Bre, e prea mult, zic.

Ajungem la locul faptei.Ştiţi…domnul Ministru este la masă, dar… aşteptaţi puţin…Şi…uite că, Ministrul a lăsat baltă pe cele din zodia gastronomicului şi a venit, cu mare deschidere să stea de vorbă şi să-i vadă pe semeni, armeni sau nearmeni.

Ne îmbrăţişează şi ne sărută pe toţi cu entuziasm, apoi, într-un firesc pe care nu mi l-am imaginat nicicând îi solicit, Omului Vosganian, permisiunea de mă fotografia cu domnia sa, şi de a relata cele întâmplate. Ambele „cereri” îmi sunt admise cu generozitate.

Şi ce a mai făcut, parcă?; vor minimaliza unii.

Hei, iaca, nu-i aşa fraţilor!

Şi poate de aceea nu-l prea „înghit” unii. Pentru că, de, şcolit, şcolit, cu verbul la el, acid atunci când se impune şi bazic cât se cuvine, documentat în permanenţă, poet, matematician, ministru, preşedinte, doctor în economie, şi pe deasupra şi virtuos al pianului. Păi, cum?

Apoi, „bântuim” prin urbe. Ne „boldim” frisonaţi la „Cetatea Gherlei”, acea „Împărăţiei a morţii” de pe timpul comunismului românesc incipient. Construită între 1540-1551 de arhitectul Domenico da Bologna din ordinul episcopului Georghe Martinuzzi, fostă reşedinţă princiară între 1580-1648, pe la 1706 este transformată în cazarmă şi ulterior scoasă la vânzare, urmând ca la 20 octombrie 1785, Iosif al II-lea să o transforme în închisoare centrală pentru Transilvania „ Carcer Magni Principatus Transilvaniae”. Apoi, arhitectul Reschler construieşte pavilonul central în formă de U, între 1857-1860, urmând ca prin mai 1913 să devină „ Institut de prevenţie pentru minori”.

Închisoare pentru deţinuţii politici între 1945-1964, actualmente este închisoare de drept comun.

Între pereţii acestei închisorii şi-au schilodit oasele şi înnobilat sufletul:Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Paul Goma şi mulţi alţii.

Se îngână ziua cu soră-sa „tuciurie” şi ne îndreptăm spre stadion unde puhoi de lume râde, cântă şi dansează sub patronajul statuii „ Lupa capitolina”. Ăştia ştiu de unde le sunt rădăcinile! Bravo lor!

În răcoarea serii ne îndreptăm cu paşi potriviţi spre motel şi în susurul Someşului Mic, adormim  liniştiţi, neconturbaţi de poluarea fonică a televizorului şi „lătratul deontologilor”.

Calendarul e tocmit pentru 15 iunie 2013.

Dimineaţa ne zâmbeşte cu largheţe, iar noi, parcă remodelaţi, ne îndreptăm spre Catedrală, unde va avea loc celebra slujbă de ziua Sfântului Grigore Luminătorul.

Catedrala ne primeşte demnă şi în straie de sărbătoare. Orga ne transpune în celesta octavă, iar slujba ne aduce la smerenie, cum nici nu am gândit vreodată. Catedrala este neîncăpătoare.Oaspeţi de marcă de la ambasadorul Republicii Armene la Bucureşti Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, Varujan Vosganian preşedintele Uniunii Armenilor din România, ÎPS György Jakubinyi Arhiepiscop romano-catolic de Alba-Iulia şi administrator apostolic al Ordinatoriatului armenilor catolici din România şi mulţi alţii.

Ceremonia „da capo al fine” s-a cantonat în zona irealului! Totul a ţinut de desăvârşire!

Ne dăm la vedere spre soare şi facem fotografii de grup şi individuale cu Excelenţa Sa ambasadorul, Ministrul (iarăşi- nu, din nou) şi alte personalităţi. Fac cunoştinţă cu redactorul şef al revistei Ararat, Mihai Stepan Cazazian, iar prietenul Valică îmi aduce elogii, poate nemeritate.

După acest moment „divin” revenim în sfera celor pământene, şi avem parte de lansări de cărţi şi de… un copioas festin.

La început ne-am mai codit, ba din considerente estetice (kilogramele, bată-le să le bată vina), ba din cele climaterice (cald, mon cher, cald), dar când apăru celebra ciorbă de urechiuşe „angajabur”, invitaţii se centrară spre linguri cu ştiinţa cunoscătorilor.

Ne desprindem de „păcătale îndestulării burţii” şi mergem la sediul Uniunii unde ochii ne sunt încântaţi de pictura pe sticlă a Ermonei Martaian, care  la chemarea „ari tun”, s-a făcut luntre şi punte din Canada şi a ajuns la Gherla, a fotografiilor lui János Kapdebo, trăitor la Budapesta şi tributar al aceleiaşi chemări,  de portretele ilustrelor figuri armene şi nu în ultimul rând de sculpturile cu tematică religioasă din secolele XVII şi XVIII.

Cu o asemenea încărcătură emoţională, ne îndreptăm spre Mănăstirea Nicula, acolo unde icoana pictată de meşterul Luca din Iclod a lăcrimat între 15 februarie şi 12martie 1699, iar papa Pius al XI-lea a acordat acestui lăcaş statutul de „sanctuar marian”, adică, loc sfânt împrejmuit de răsuflarea lui Dumnezeu. Ne rugăm întru iertarea păcatelor şi pentru sănătatea celor dragi şi a noastră.

Ajunşi la motel…aflăm că este ziua de naştere a tânărului Armand Agop. Şi… din nou, glume, veselie şi ieşirea din tiparele cotidianului zdrobitor.

După o asemenea zi, împliniţi, dar neobosiţi, cu altă viziune despre viaţă, strângem somnul la piept şi visăm frumos.

E zi de 16, e sfânta duminică, iar Rubens ne dezvăluie arta picturii în „Capela Învierii” din Catedrala Armeno-Catolică, prezentându-ne în regal de culori şi măiestrie picturală „Coborârea lui Isus de pe Cruce”.

Ne luăm, adevărat cu regret, la revedere de la desăvârşitul amfitrion, János Estegar, şi purcedem spre Elisabethopolis (Dumbrăveni), unde vizităm o altă Catedrală armenească.

Ne continuăm drumul pe la coada Lacului Roşu (gyilkos=ucigaş), pătrundem în „jurasiac” şi „cretacic” prin spintecătura Bicazului, şi ne „dăm de-a rostogolul ca bostanii”, spre Piatra Neamţ, gândind la un Roman mai frumos, mai primitor, mai prietenos şi mai tolerant.

Ajunşi la destinaţie, ne luăm la revedere de la prietenii noştri armeni, stabilim cu Viorel şoferul teleportarea pentru anul viitor, de la Roman la Bacău, ne oprim lacrimile în gene şi mulţumim lui Dumnezeu că există armeni!

Un scriitor, acolo, Mircea Bostan

      


[1] Denumirea în armeană a municipiului Gherla

  •  
  •