Vartan Martaian

INDEPENDENŢA ŞI EU-L ARMENESC

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


Multe sute de ani armenii au fost un popor fără stat. Încă dinainte de căderea formală a regatului Armeniei ciliciene, statul armean se prăbuşise sub loviturile externe. Statutul de popor ocupat, supus unor regimuri de asuprire ce greu pot fi imaginate, a dus, în decursul veacurilor, la distrugerea demografică ireversibilă a armenilor, proces ce a culminat cu genocidul din 1915. Pe lîngă eroziunea demografică, în mentalul armenesc se ancorase şi sentimentul defetist, al neputinţei de a-şi relua destinul în propriile mîini. Toate manifestările progresiste ale spiritului armenesc se puteau exprima doar în coloniile împrăştiate din India pînă în Ţările de Jos. Printre ele şi visul refacerii independenţei ţării, o ţară în care armenii începeau să devină minoritari. Speranţa independenţei era legată tot de intervenţia externă, de lumea creştină, occidentală sau rusă. Diplomatul armean Israel Ori a încercat, în zadar, să atragă sprijinul Vestului, dar era la un pas să reuşească să obţină intervenţia Rusiei. Rusie care, pînă la urmă, a intervenit, dar o sută de ani mai tîrziu (şi nu ca să refacă independenţa Armeniei), smulgîndu-i Persiei pămînturi armeneşti în care armenii reprezentau mai puţin de un sfert din locuitori. Interesul expansiunii ruseşti s-a împletit cu cel naţional armenesc şi Armenia devenită rusească s-a repopulat cu armeni veniţi din Persia şi Imperiul Otoman. Pe această fărîmă din Armenia istorică, rearmenizată datorită ocupaţiei ruseşti, a renăscut statul armean, sub forma celor trei republici. Fatalitatea genocidului a fost, în parte, compensată de cea a expansiunii ruse, două procese istorice la care, deşi au fost principalii “beneficiari” ai consecinţelor, armenii au asistat destul de pasiv. Sau, poate, după puterile lor. Puteri pe care în 1918 le simţeau atît de reduse, încît puţini îşi imaginau că pot trăi într-un stat independent. Imediat după victoria eroică de la Sartarapat (fără de care Armenia ar fi dispărut definitiv de pe hartă) şi disoluţia federaţiei transcaucaziene prin proclamarea independenţei Gruziei, Armenia, atîta cît se înghesuia în jurul Erevanului, s-a trezit singură şi nevoită să procedeze la fel: s-a declarat independentă. Dar era o ţară fără cap, mare parte a elitei armeneşti se afla la Tiflis şi nu credea în viabilitatea noii republici. Lipsa de convingere şi defetismul deveniseră esenţa spiritului armenesc, esenţa mentalităţii unui popor decăzut ce nu mai avea nici o legătură cu gloria Armeniei antice sau medievale.

Și totuşi, indiferent de dezastrul ce a urmat, de pierderile teritoriale ale primei republici şi căderea sub jugul bolşevic, armenii marcaseră un punct important în istorie: Sartarapat, acel moment al destinului armenesc în care armenii s-au salvat singuri, în ultima din ultimele clipe, cînd nimeni şi nimic din afară nu îi mai putea salva de la distrugerea totală. Victoria de la Sartarapat a fost cea care a făcut posibilă renaşterea statului armean, cu cele trei stări de agregare politică ale sale: prima republică independentă, republica sovietică şi Armenia de astăzi sau cea de a treia republică.

21 septembrie este ziua naţională a Armeniei, Ziua Independenţei post-sovietice. Dar independenţa aceasta nu a fost obţinută dintr-o dată, într-o singură zi. Ea a început să se clădească de la Sartarapat, moment care marchează începutul unei rupturi în mentalitatea armenească. Poporul oprimat şi masacrat timp de sute de ani era capabil de fapte eroice de care nu se mai credea în stare. Sentimentul defetist începea, încetul cu încetul, să dispară, iar bolşevismul şi sovietizarea, în ciuda crimelor comise, nu au blocat acest proces mental: indiferent de cum era, sovietică sau nu, Armenia era ţara armenilor şi ocupa un loc pe hartă, era spaţiul în care armenii se simţeau stăpîni, se puteau reface măcar în parte (în primul rînd demografic) şi puteau să-şi facă auzită vocea în lume. Voce care, după 1965, cea de a 50-a marcare comemorativă a genocidului, s-a auzit înzecit mai puternică şi revendicativă.

Chiar dacă dezastrele prin care au trecut armenii au făcut ca Armenia de astăzi să pară slabă în faţa unui viitor incert, cea de a treia Republică a Armeniei se deosebeşte fundamental de precedentele şi marchează desăvîrşirea transformării mentalităţii naţionale: independenţa din 1991 nu a mai fost o fatalitate, ci rodul strădaniei colective, o aspiraţie pentru care armenii au înfruntat Moscova lui Gorbaciov, pe fondul agresiunii azero-sovietice din Karabagh. În paralel cu obţinerea independenţei, reuşita luptei pentru libertatea Karabaghului a spulberat defetismul din mentalul colectiv, lăsînd loc unor accente de trimfalism. Armenii rămîneau un popor masacrat, dar nu înfrînt. Genocidul a început să fie privit nu ca o urmare a slăbiciunii naţionale, ci ca o consecinţă a împrejurărilor istorice. Armenii rămîn victimele acţiunilor genocidare ale guvernului otoman, dar devin un popor puternic, neînfricat, greu de supus. Iar această transformare mentală şi de conştiinţă colectivă are o bază şi o justificare cît se poate de reală: victoria din Karabagh. O victorie cu nimic mai prejos decît cea de la Sartarapat. Transformarea conştiinţei armeneşti începe la Sartarapat şi se încheie în Karabagh. Iar independenţa este un ingredient şi, în acelaşi timp, suportul noii mentalităţi naţionale armeneşti.

VARTAN MARTAIAN

  •  
  •  

2 Responses to INDEPENDENŢA ŞI EU-L ARMENESC