Andreea Barbu

“În viață, când lucrezi trebuie să pui suflet în toate. ” – Interviu cu Jirayr Baronian, administrator al cimitirului armenesc din București

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
foto Andreea Tănase

–V-ați născut și ați trăit o vreme în România. De ce ați ales la un moment dat să vă stabiliți în Armenia?

– M-am născut la București, am absolvit liceul, în 1948 m-am căsătorit și am plecat în Armenia. Atât eu, cât și soția mea ne-am continuat studiile la Erevan. Am fost fericit că am terminat Facultatea de Educație Fizică.

– În 1948 s-au repatriat și alți armeni din România?

– Da, a fost un grup mai numeros, aproape o mie și cinci sute de persoane. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez, limba armeană o știam de acasă, dar nu era suficient, erau multe diferențe.

– Când ați ajuns în Armenia, vi s-au oferit locuințe ?

– Fiecare repatriat a primit un teren cu o suprafață de șase sute de metri pătrați pentru a-si ridica o casă și un împrumut pentru care nu trebuia plătită nicio dobândă. Chiar de la început am locuit în Erevan, soția avea rude care ne-au ajutat să trecem peste toate dificultățile. Am făcut și cursuri de contabilitate, am căutat să învăț mereu. Au fost ani foarte grei pentru familia mea.

– Au fost repatriați și din alte țări ?

– Firește. Cei din Egipt, Franța, România, Rusia au contribuit la dezvoltatea culturală a Armeniei. Rolul repatriaților nu poate fi omis.

– Unde ați lucrat după absolvire ?

– Am predat la Facultatea de Medicină și la cea de Agricultură. Orele de sport erau cele mai iubite.  Apoi am fost instructorul celor care doreau să învețe tenis de masă și badminton. Ca director al școlii sportive și ca antrenor emerit am contribuit la succesele tinerilor sportivi care au obținut rezultate importante. Elevii școlii sportive, pe care i-am antrenat au participat astfel la campionate europene, mondiale, au primit distincții, au avut succese importante. Am avut competiții pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, în toate republicile. A fost o perioadă interesantă. În 1992, cu patru elevi am participat la o competiție de tenis la Satu Mare unde ni s-a propus să rămânem în grija Federației Române de Tenis de Masă.

În 1994 m-am reîntors alături de tinerii sportivi în România și, cu sprijinul fraților Kirmizyan, am participat la competiții europene și alte competiții, sub drapelul Armeniei. Apoi sportivii au avut un contract în Italia, pe doi ani după care au revenit în România unde s-au stabilit. Vreau să menționez aici numele celor 3 sportivi pe care i-am antrenat: Smbat Sarkisian, Aram Djavadian și Vartan Avakian. Mi-am încheiat activitatea sportivă și, sfătuit de Arhimandritul Baronian și frații Kirmizyan m-am angajat să mă ocup de cimitirul armenesc din București. Din 1997 au fost efectuate ample lucrări de reparații, au fost construite cișmele, au fost plantați brazi aduși din comuna Ștefănești. O contribuție importantă a avut-o și inginerul Jirair Ghiulbenkian, plecat prea devreme la cele veșnice. La realizarea lucrărilor mari întotdeauna financiar a contribuit, în mod esențial, Agop Kirmizyan care, alături de fratele lui Anuș, au renovat și Capela.


24 aprilie 2002, Bucureşti. Inaugurarea Monumentului Genocidului

– Ați propus să se construiască și alte monumente în cimitir ?

– Am reușit în anul 2002 să aduc un khacikar din Armenia pe care l-au plătit tot frații Kirmizyan. A fost  inițiativa mea pe care am propus-o la o ședință a Comitetului parohial București și a fost acceptată. Credeți-mă că timp de 6 luni, până am văzut monumetul ridicat, în curtea cimitirului, aproape nu am dormit. Am fost cu gândul numai la acest obiectiv care mă bucur că s-a realizat ca un omagiu adus memoriei armenilor uciși în timpul genocidului din 1915.  

De asemenea am contribuit la ridicarea unui alt monument în memoria deportaților armeni din România în Siberia, monument realizat din pietre de râu peste care am adăugat o cruce din marmură. Este o compoziție abstractă pe care o remarcă toți. Mă bucur că și această idee a mea a prins viață. În continuare mi-am propus să asfaltăm toate aleile. În viață, când lucrezi, trebuie să pui suflet în toate. Vin și mulți români la cimitirul nostru unde lucrez de peste două zeci și cinci de ani. Esențial este faptul că am realizat mai mult decât mi-am imaginat.

– În luna februarie, episcopul Datev Hagopian v-a oferit la finalul Sfintei Liturghii o scrisoare de mulțumire.

– M-a bucurat acest lucru, dar la vârsta asta nu mai am nevoie de onoruri. Mi-a reușit până la urmă totul, copii mei au familii fericite, iar cimitirul armenesc din București poate rivaliza cu alte locuri de acest fel din lume. Mulți spun că acest loc este ca un parc.

Interviu de Andreea Barbu

  •  
  •