Mihai Stepan Cazazian

ÎN MEMORIA BUNICII MELE, ZARMANIAN VARTUHI (sau Yaya, cum mai era cunoscută)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

 Mă simt foarte bine că am ocazia să scriu câteva rânduri despre bunica mea care a făcut atâtea pentru noi. Nu voi menţiona evenimente despre care ştiu sigur că aţi mai auzit şi care nu-şi au locul într-un spaţiu de amintiri pioase, pentru cea care a avut o viaţă atât de zbuciumată.

Poate din evenimentele şi comparaţiile pe care le voi menţiona mai jos, să trageţi aceleaşi concluzii ca şi mine.

Am auzit zilele trecute la radio că în caz de maximă urgenţă, să avem pregătit deja pacheţelul cu actele necesare pe care trebuie să le luăm în cazul în care suntem nevoiţi să părăsim urgent locuinţa…

Bine, dar bunica mea când a plecat din Asia Mică a plecat şi cu toate cele necesare din bucătărie, printre altele. Mă folosesc cu mândrie chiar şi de vase din aliaje speciale, mai bune decât tuciul, precum şi de o maşină de tocat, despre care Yaya spunea că o primise ca dar de nuntă mama ei. Pe maşină, se vede din turnare scris clar anul fabricaţiei, 1895. Maşina de tocat  carnea dar nu în mod obişnuit, ci în formă de petale de trandafir, specific bucătăriei orientale. Toacă şi legume pe care nu le zdrobeşte şi mai mult decât atât nu a fost ascuţită niciodată. Vasele bunicii în care prepar zacusca şi gemurile nu lipesc mâncarea şi nici nu ard compoziţiile iar niciunul din obiectele de mai sus nu are vreo pată de rugină sau vreun alt defect !

Bunica ne povestea cum că la plecarea din satul natal îşi avea fraţii în braţe, alături de fiica ei – mama mea. A reuşit să fugă din Turcia cu acte false, inclusiv certificatul de naştere.

Păstrez în casa un document emis de Tribunalul Constanţa din 1947 prin care se atestă cum că Zarmanoglu Ghulter şi Zarmanian Vartuhi sunt una şi aceeaşi persoană.

Pentru plecarea din zona de conflict, a fost ajutată de Crucea Roşie Internaţională, dar cu condiţia de a da spre adopţie la fratele ei cel mai mic Otto, care la vremea aceea avea 2 ani şi despre care se punea problema că bunica mea nu ar fi avut posibilitatea să îl intreţină până la ieşirea din zona. Rugămintea bunicii a fost că familia ce urma să îl infieze să nu îi ascundă originea şi mai mult să îi lase posibilitatea să inveţe să scrie şi să citească în armeană, în sensul acesta îi lăsase lui Otto abecedarul armenesc. Această dorinţă i-a fost îndeplinită aşa cum se va vedea în rândurile de mai jos.

Încercările repetate ale bunicii de a îşi regăsi fratele prin Crucea Roşie au fost fără succes până prin anii ’60, datorită celorlaltor două razboaie ce zguduiseră omenirea între timp şi lăsaseră în urmă atâţi oameni care se căutau. Din scrisoarea primită de bunica mea, reieşea numai adresa fratelui şi că TRĂIA undeva într-un orăşel din fosta RFG. La foarte scurt timp dupa aceasta am mai primit o scrisoare în armeană de la Otto.

Abia prin anul 1980 Otto reuşeşte să vină prima dată în Mamaia la mare prin compania de turism TUI. Ne-a fost teamă de întrevederea lor, pentru amândoi, drept pentru care am amânat întrevederea pentru ziua următoare sosirii lui la hotel. Ne-am dus, bineînţeles fără Yaya, şi l-am adus acasă la noi, după aproape 60 de ani…. Au avut multe amintiri de depănat…

Povestirile bunicii din timpul copilăriei mele le-am regăsit cu foarte mici diferenţe, ulterior în romanul “Un veac de singurătate scris de Gabriel Garcia Marques.

Bunica mea a avut mai multi fraţi, dar cu puţini dintre ei a mai apucat să se vadă. Eu am reuşit să mă mai întâlnesc numai cu Otto de câteva ori. La una din venirile sale, ne-a rugat dacă e posibil să vadă Delta. I se păruse interesantă reclama, dar compania lor nu organiza asemenea excursii. Ne-am gândit că ar fi mai potrivit să nu o luăm şi pe Yaya cu noi şi s-a adeverit a fi fost bună ideea.

Otto avea doi băieţi: unul judecător iar celălalt electronist, şi o fată, medic. Pe vremea când fiica lui era incă studentă undeva în Elveţia, primeşte vizita unui coleg de facultate a fiicei lui, însoţit numai de tatăl acestuia. Tatăl studentului era emir iar fiul, prinţ. Veniseră sa perfecteze actele de căsătorie între cei doi studenţi. Era prima dată când copiii lui au aflat cum că sunt armeni, el ascunsese asta pentru a îi proteja din câte ne-a spus nouă. Atunci H. a aflat şi de istoria zbuciumată a poporului ei. I-a lăsat ei întreaga decizie legată de emir care spunea că în lumea lor femeia se cumpără şi îi oferea una mie cămile în schimb şi nu trebuia să o vadă ca pe o umilinţă sau ofensă – aşa era şi mai este încă în lumea lor. Cu toate promisiunile de seriozitate, prinţul în lungul anilor nici măcar nu o invitase la dans, propunerea a fost respinsa. Dupa mulţi ani de la eveniment, într-adevăr emirul construise un spital unde lucra prinţul, dar niciunul dintre ei nu se căsătorise încă.

Am ajuns în final prin multe peripeţii şi în Deltă prin intermediul unei cunoştinţe ce era ghid şi ne-a lăsat să mergem cu un vaporaş, dar să nu vorbim româneşte măcar când trec marinarii pe lângă noi, asta era extrem de simplu. Ar mai fi trebuit ca la Mila 23 unde turiştii luau masa de prânz, noi să nu ne alăturăm lor, şi asta era simplu. Pe navă erau două grupuri de turişti, unul din Grecia şi altul din Siria.

La un moment dat, Otto care era poate mai speriat de securitate decât noi, ne atrage atenţia cum că era o persoană ce ne urmărea de parcă ar fi înţeles ce vorbeam. Avusese dreptate. La Mila 23 am fost abordaţi într-o armeană foarte curată de o tânără armeancă în haine arabe ce studiase literele. Întâmplator a trebuit sa noteze ceva în agenda ei şi am văzut că ea cunoştea engleza -alfabetul latin, armeana – alfabetul armean, dar şi araba în alfabetul arab de la dreapta la stânga.

Era armeancă la origine, dar străbunii ei trecuseră la o alta religie numai pentru a scăpa de genocid. Mai mult chiar erau din Agăn, locul în care copilăriseră şi străbunii mei.

ÎNTREBARE : DACĂ PENTRU TOŢI EXISTĂ ACELEAŞI ZECE PORUNCI, DE CE PENTRU FIECARE DINTRE NOI MAI EXISTĂ GRUPUL CELORLALŢI, ŞI NE CONSIDERĂM ÎNTRE NOI PĂGÂNI ?

Eduart   ŞTEFANIAN

  •  
  •