Mihai Stepan Cazazian

IMPORTANȚA LIMBII MATERNE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Statuia lui Mesrob Maștoț, creatorul alfabetului armean

            În evoluția sa milenară, societatea umană a cunoscut o traiectorie sinuoasă, trecând nu o dată de la un parcurs lin, uniform, la salturi ce au marcat transformări revoluționare. Limba și dezvoltarea sa spectaculoasă a fost unul dintre ele.

            „La început a fost cuvântul” rostește și Cartea Sfântă, Biblia, căci prin puterea cuvântului, Creatorul a creat lumea, inclusiv, creatura (oamenii). {Cu permisiunea dumneavoastră voi cita aici un fragment dintr-o scriere proprie, cu titlulCuvântul, ca pe un modest și lapidar omagiu adus acestuia, CUVÂNTULUI:

                    ”Cuvântul – început de lume –Care le-a dat la toate nume; / Cuvântul – grație, ce zidește/ Și doar spre bine ostenește; Cuvântul – leac pentru durere,/ Pur elixir de mângăiere;/ Cuvântul, dulce dezmierdare,/ Îndemn la milă și-ndurare;/ Cuvântul – vis, imbold și cheie,/ Slujind palate și bordeie;/ Cuvânt izbăvitor de chin,/Sterlică de nectar divin,/ Izvor curat în dar prumit/ La omenescul răsărit; (. . . )”]

          Judecând astfel, putem defini LIMBA, ca pe „un sistem abstract, complex, de comunicare verbală între oameni, sistem închegat de semne (cuvinte) și de reguli gramaticale stabilite social-istoric, în raport cu individul; ea este un dat obiectiv, persoanele care vorbesc aceeași limbă formând o comunitate lingvistică.” (sursa preferată: internet.)

          Fiind, în primă instanță, un mijloc de comunicare, limba nu se rezumă doar la aceasta; ea este, în același timp, și un mijloc de gândire, fiind binecunoscut faptul că gândirea nu se prezintă ca un conglomerat amorf și confuz de imagini, ci se realizează tot prin cuvinte. Omul își gândește textul prin cuvinte, înainte de a-l exprima, și anume prin cuvintele limbii materne. Vorbitorii de mai multe limbi, de fapt, gândesc într-o singură limbă, care le și deconspiră apartenența la o anume comunitate lingvistică, acea limbă fiind chiar limba maternă.

          Nichita Stănescu, poetul „Necuvintelor”, face o impresionantă afirmație, rămasă cu valoare de aserțiune: „Limba română este patria mea!” și continuă: „Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această revelație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.” și, mai departe: „Noi, de fapt, avem două părți coincidente, o dată este patria de pământ și de piatră și încă o dată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei (adică, limba în care îți exprimi patria”n.n.) este tot Patrie.”

          Nivelul de evoluție al culturii și civilizației unei colectivități etnice se manifestă în limba sa maternă, în bogăția și varietatea acesteia, îndeosebi, în sinonimie, adică în potențialul limbii de a comunica fidel, cât mai conform, culori și nuanțe de idei, trăiri, sentimente. De aceea se spune, poate, că „traducerile trădează opera originală”;  asta pentru că niciun corespondent nu poate exprima sensul perfect identic cu cel al cuvântului tradus.După cum afirma Constantin Noica (”Rostire și frumos . . .”), orice cuvânt are o anumită biografie într-o anumită limbă și dobândește o încărcătură specifică de semnificații, din momentul nașterii (apariției) în limbă, de-a lungul existenței (întrebuințării), în funcție de contextele în care a fost uzitat mai frecvent, de vecinătățile sale imediate, de cum s-a consacrat în aserțiuni ori expresii și locuțiuni prin eventuale folosiri de către personalități și, desigur, de percepția particulară a acelei colectivități lingvistice. Desigur, istoria și psihologia socială își au și ele rolul lor.Toți acești factori conferă o biografie unică, irepetabilă și netraductibilă unui cuvânt.

          Din timpuri străvechi, pentru armeni, limba maternă a fost un mijloc de supraviețuire și existență spirituală, de coeziune și păstrare a identității atât mentale, cât și materiale, de apărare împotriva imixtiunii nu doar teritoriale, ci și psihice a cotropitorilor care au urmărit deznaționalizarea poporului armean, asimilarea și deci neantizarea lui.De aceea am putea considera că de-a lungul istoriei, limba armeană a avut un rol apostolic, o misiune sacră, pe care a reușit – cel puțin, până în prezent să și-o îndeplinească.

          Este binecunoscut faptul că pierderea limbii materne este prima etapă a dispariției identității naționale și implicit, a credinței religioase, după care urmează stingerea neamului.

          Limba maternă este cetatea fortificată a unei seminții. Dacă această cetate cade, declarațiile ulterioare de apartenență la acel neam nu mai pot dovedi nimic, nu mai au nicio valoare.

          De aceea pentru o etnie aflată în diaspora învățarea limbii materne trebuie să constituie priortatea numărul unu. Școala, presa, literatura, activitățile specifice (precum cea de astăzi, de ex.), folclorul ori chiar gastronomia tradițională pot crea oportunități pentru însușirea și dezvoltarea limbajului – dacă nu academic – cel puțin, colocvial.Aceste aspecte nu trebuie nicidecum neglijate. Aceasta, desigur,  pentru a păstra amprenta specifică neamului , spre a întârzia, pe cât posibil, ori chiar a stagna disoluția acestuia, dizolvarea lui în cadrul populației majoritare.

          Învățatul Gheorghe Asachi este cunoscut – în manualele de limba și literatura română – doar ca întemeietor al Academiei Mihăilene de la Iași, dar – ca armean – a avut și preocuparea de a promova limba maternă în cadrul comunității armene din Moldova. În anul 1847, adică cu 172 de ani înainte el tipărea la Iași primul abecedar în limba armeană. Școli armenești existau, însă cu mult înainte:la Suceava (Zamka), Iași, Dumbrăveni, Gherla (începând cu 1646, adică acum 373 de ani ori chiar mai înainte), iar la București după 1800, precum și la Constanța. Astfel, armenii de pe aceste meleaguri, indiferent de condițiile în care au trăit (unii așezați aici de multă vreme (există mărturii) dinainte de 1350), chiar dinainte de întemeirea primului stat feudal Moldovean  sub Dragoș Vodă, 1359 -), au avut ca scop nedezmințit să-și păstreze identitatea prin credință și limbă.

          Prin reducerea drastică a numărului de armeni, fie pe cale naturală, fie prin repatrieri și emigrări successive, dar și din cauza regimului politic atât de restrictiv, coeziunea de neam a celor rămași a slăbit mult, dar s-a revigorat după Revoluția din 1989, când, alături de celelalte minorități tradiționale, armenii s-au putut organiza într-o Uniune apolitică (U.A.R.), au dobândit sediu, subvenții, dreptul de a fi reprezentați în Parlament printr-un deputat, au renăscut publicațiile armenești ARARAT și NOR GYANK, s-a reînființat Școala, chiar dacă doar o Școală de duminică cu elevi puțin numeroși, însă dornici cu sinceritate să-și învețe limba maternă. Câteva doamne din București și Constanța au preluat sarcina de a preda limba armeană și au fost numite profesoare suplinitoare la Instituția de Învățământ nou creată.

          (Opinia lui Garabet Ibrăileanu, vorbind despre povestirile lui Turgheniev și Sadoveanu: citat din memorie sau parafrază: Frumusețea unui cor al păsăretului, într-o grădină, este dată de feluritele voci ale feluritelor păsări. De ce să ai numai privighetori, când poți avea și mierle, și ciocărlii, etc.?)

          (Exemplificare prin citarea lui Sergiu Selian, referitor la destinul unei colectivități minoritare în mijlocul celei majoritare; comparația cu țurțurul care, fatalmente, e destinat să se topească și să piară, dar rolul nostru este acela de a face ca asta să se întâmple cât mai târziu și cât mai frumos – Păi, dacă se poate, n-ar fi mai bine, deloc?)

          Limba maternă este fundamentul moștenirii culturale a unui neam. Există valori care nu se pot exprima decât în limba maternă, căci fiecare limbă posedă comori de gândire și de simțire inexprimabile decât în limba colectivității care le-a creat.

          Limba noastră frumoasă și armonioasă, limba armeană, se păstrează în manuscrisele lui Horenați și Naregați, în lucrările lui Șirag și Herați, în cântecele de vitejie ale lui Varujan Daniel și Eghișe Cearenț, căci ea este o avuție națională, a tuturor: și a celor culți și a oamenilor simpli, și a bogaților și a săracilor; ea nu are caracter de clasă; e pentru toți.

          Apariția aspectului scris al limbii, în anul 404, a constituit pentru limba armeană un reviriment fără precedent, o înviorare remarcabilă, căci oferea posibilități nelimitate de înregistrare și stocare a tot ce se crease material și spiritual până la data respectivă. Legenda născocirii literelor de către învățatul Mesrob Maștoț, nu degeaba îi atribuie acestuia visul în care un înger a scrijelit alfabetul armean pe o stâncă. Mesrob se trezește și-l notează numaidecât spre a nu-l uita. Sugestia transmisă estă că alfabetul nostru este de natură divină; Mesrob a fost inspirat de îngeri atunci când l-a creat.

          Fericit și plin de recunoștință pentru că a fost „alesul”, Mesrob a adunat în jurul său 100 de discipoli, alegând, mai târziu dintre aceștia, pe cei cărora le-a încredințat  misiunea de a traduce toate marile lucrări ale umanității de la Homer, Socrate, Euripide, Aristorel, Platon, până la Euclid, Hypocrate și alții asemenea. Oricum, autoritățile de atunci ale statului au înțeles importanța acestui demers și au acceptat mai întâi, trimiterea – pe cheltuiala statului – a acestor tineri în toate marile centre umaniste, culturale de atunci, îndeosebi Edessa, Alexandria, Atena, Constantinopol pentru perfecționare și pregătire.

          De atunci, Măria Sa Litera a lucrat neobosită la strângerea și depozitarea a tot ceea ce merită a fi păstrat peste generații și pentru generațiile următoare la Madenataran (Muzeul Manuscriselor) și nu numai.

          „Mă întreb – citez din eseul meu LAUDĂ LITEREI, prezentat în 2004, cu prilejul sărbătoririi a 1600 de ani de la crearea alfabetului armean, în aula Bibliotecii Județene din Constanța – mă întreb „cum de nu s-a născut un cult inspirat din adorația literelor. De-a lungul veacurilor, oamenii s-au închinat la tot felul de fetișuri: soarele, focul, vaca, pomul, dar chiar nimeni nu s-a gândit să venereze litera?” Câtă nedreptate! Dar e explicabil: oamenii nu văd niciodată ceea ce le este aproape, oricât folos le-ar aduce; ei au nevoie de perspectivă, de distanță, pentru a iubi și respecta. Nu-i nimic. LITERA e modestă, chiar dacă este regina descoperirilor. Ea hărnicește continuu, fără a aștepta răsplată sau poate că răsplata o vede pur și simplu în propriile realizări.

          Și acum . . . în ce fel răspundem la întrebarea: De ce este important să studiem, să învățăm limba maternă? La ce ne folosește?

          În primul rând, aș răspunde ca Hilary*: Pentru că există și apoi pentru că orice efort de cunoaștere este un exercițiu al minții, un sport al creierului, care, pe măsură ce se consumă, nu se epuizează, ci dimpotrivă, își intensifică potențialul de inteligență, capacitatea de a deschide noi perspective către adevăr și cunoaștere.

prof. Arșaluis GURĂU

Referatul a fost prezentat în cadrul ședinței comune a Comisie de învățământ si cultură a DRI ce a avut loc la Constanța.

——————————————————-

*Întrebat de jurnaliști ce l-a determinat să persevereze a cuceri, chiar riscându-și viața, cel mai înalt pisc al lumii, de pe Himalaia, acoperișul lumii, temerarul alpinist ar fi răspuns: „Pentru că există!”

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *