Sergiu Selian

Ierusalimul Armenesc

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Ierusalim_650Urmind sa cutreieram Orientul Mijlociu (Siria, Iordania, Egipt), sotia mea si cu mine am hotarit ca, inainte de a porni la drum cu grupul, ar fi un bun prilej sa ne oprim citeva zile la Ierusalim pe cont propriu. O incursiune prin acele tinuturi incarcate de istorie si de credinta nu este completa daca nu include vizitarea locurilor biblice aflate acum in centrul disputei – dar si al convietuirii – israeliano-palestiniene. Evident, odata aflati acolo, mai exact – in Orasul vechi, am avut grija sa ne dramuim timpul in asa fel ca sa ne scape cit mai putine lucruri, mergind pe Via Dolorosa (Drumul Crucii) de la Biserica Invierii pîna la Gradina Ghetsemani si sus, pe Muntele Maslinilor, la Biserica Inaltarii, de la Zidul Plingerii si subteranele asezarii antice pina la mansarda Cinei de taina si la mormintul lui David.

Insa exista si un Ierusalim armenesc, si acesta e cel pe care imi propun sa-l prezint aici, mai ales ca am avut sansa de a-l cunoaste „dinauntru“. Cu acceptul Patriarhului Torkom Manukian de a fi gazduiti la Patriarhia Armeana, in urma unei scrisori pe care i-o adresasem din vreme cu aceasta rugaminte, intr-o zi ploioasa de februarie am intrat, cu taxiul care ne luase de la aeroportul din Tel Aviv, pe Poarta Jaffa a Orasului vechi, care, in fapt, constituie accesul in cartierul armenesc, celelalte cartiere care compun localitatea fortificata ca o cetate fiind cel evreiesc, cel musulman si cel crestin – adica in principal al grecilor, dar si al altor etnii, mai putin armenii, comasati in cartierul lor aparte.

Prezenta armenilor in |ara Sfinta dateaza din zorii crestinismului, inainte de adoptarea oficiala a noii credinte in anul 301 ca religie de stat a Armeniei. In anul 154, episcopi ai Bisericilor armeana si greaca din Ierusalim si din Alexandria (Egipt) s-au ocupat cu confirmarea locurilor sfinte considerate a fi fost legate de activitatea lui Iisus Hristos si, totodata, cu construirea de edificii in care sa fie conservate acele tezaure crestine. Biserica Ierusalimului a fost, cronologic, cea dintii din istorie, iar primul ei episcop hirotonisit de Iisus a fost Sfintul Iacob, numit in Evanghelii „Fratele Domnului“. I se spunea si „Cel drept“, datorita virtutilor sale divine. Ca unul dintre pilonii Bisericii, el a prezidat adunarile apostolice din Ierusalim si a redactat Epistolele Apostolilor. In anul 381, Sinodul ecumenic din Constantinopol a acordat Scaunului de la Ierusalim cinstea de a fi egalul celor de la Roma si de la Constantinopol, capul acestuia primind rangul de Patriarh. Asa se explica, deci, existenta Patriarhiei Armene la Ierusalim, alaturi de cea din Constantinopol, ambele – subordonate Patriarhiei Supreme (Catolicosat) de la Ecimiadzin, in Armenia.

Pornind de la Poarta Jaffa, la citeva zeci de metri spre dreapta, pe o strada care se cheama chiar asa – Strada Patriarhiei Armene, o inscriptie pe o intrare sobra in zidul inconjurator ne asigura ca am ajuns la Manastirea Sf. Iacob (Hagop in transcriere fonetica armeano-apuseana), unde se afla sediul Patriarhiei. Manastirea, situata in coltul sud-estic al cartierului armenesc, a fost intemeiata la inceputul secolului IV de catre Sf. Grigore Luminatorul, cu ajutorul Regelui Trdat III, exact pe locul in care, de la inceputurile crestinismului, traisera si se rugasera in sanctuarele lor sihastri armeni. Este de notat ca, atunci cînd Regele armean al Edessei, Abgar, s-a crestinat si l-a invitat pe Hristos sa-l viziteze, primind in schimb de la acela, indisponibil, un val pe care era imprimat chipul sau, sotia lui Abgar, Regina Heghine (Elena), a cladit capele pentru altarul Sf. Iacob si pentru alte locuri in care pina in ziua de azi se gasesc biserici si manastiri armenesti.

In curtea vasta a manastirii Sf. Iacob, se insira, pe laturile ei, Catedrala Sf. Iacob, Biblioteca Gulbenkian, Scoala Sfintilor Traducatori, refectoriul si „chiliile“ clericilor, precum si locuinte ale unor familii de armeni. Una dintre camerele rezervate oaspetilor, parca sapata in zidul labirintic cu ulite strîmte si intortocheate, ne este repartizata pe timpul sederii noastre si, desi ascetica in aspectul si in mobilierul ei, in schimb este spatioasa si are tot confortul unei camere de hotel, inclusiv o bucatarie cu frigider si un televizor inclinat sa prinda canale rusesti. Ne conduce acolo un tinar ieromonah originar din Armenia, Eghise Davtian, semnatarul scrisorii de confirmare a gazduirii noastre, deci intr-un fel reprezentantul Patriarhului, oricum un companion placut si indatoritor, care ne initiaza in topografia cartierului si in programul monahal. Mesele din trapeza, alaturi de cinul monahal, daca nu aveau sa fie un banchet, fara a le lipsi, totusi, savoarea si consistenta, aveau sa fie impanate cu discutii colocviale nu departe de cele platonice, incît regretul nostru a fost ca delectarea culinara si spirituala se repeta doar de trei ori pe zi si avea o durata fatalmente limitata.

Inca de la sosire s-a cuvenit sa-i multumim personal pentru ospitalitate Patriarhului Torkom Manukian, care ne-a primit cu afabila curtoazie si in termenii simpli si modesti ai unei firi care nu s-a dedat la marire. Il cunoscusem in 1994 la Erevan, il vazusem tot acolo la aniversarea din 2001 a crestinarii, iar acum, adica la citeva zile dupa ce fusese celebrat pentru implinirea a 90 de ani, mi-a parut doar ceva mai vlaguit, insa miscindu-se dezinvolt in ambianta carturareasca a resedintei sale.

Primul Patriarh Armean din Ierusalim a fost Abraham, care a slujit intre anii 638 si 669, fiind oficial recunoscut ca atare de Califul arab Omar ibn El-Khattab. In carta emisa de acesta din urma, erau enumerate drepturile si privilegiile Bisericii Armene in |ara Sfinta, garantindu-se integritatea si securitatea ei. La intrarea in manastire, o inscriptie araba gravata, din anul 1488, intareste si perpetueaza, printr-un edict semnat de Sultanul Al Dahar Abu Sa’id Mohamed, statutul Patriarhiei, amenintind cu blestem pe oricine ar indrazni sa dauneze ori sa nedreptateasca acel loc sfint. Zalogul final si de capatii il constituie declaratia Sultanului turc Abdülmecid I din 1852 (deci pe cind Ierusalimul facea parte din Imperiul Otoman), prin care se stabilea oficial un statu-quo in locurile sfinte, mentinindu-se drepturile de proprietate garantate exclusiv celor trei rituri crestine principale – grec, armean si romano-catolic. Institutiile care le reprezinta pe acestea – Patriarhia Ortodoxa Greaca, Patriarhia Armeana si Ordinul Franciscan – sînt congregatiile care, in Ierusalim, impartasesc responsabilitatea si prerogativul de a fi custozii locurilor sfinte: Catedrala Inaltarii, Gradina Ghetsemani, Mormintul Fecioarei Maria, precum si Biserica Nasterii din Betlehem, plus altele. Actualul Patriarh Armean, cel de-al 96-lea, este Torkom Manukian II, care a fost ales pe viata in 1990, dupa o cariera ecleziastica in S.U.A.

Conform traditiei armene si nu numai, un crestin practicant trebuie sa mearga in pelerinaj la Ierusalim cel putin o data in viata (hagialic – daca vreti sau daca va plac turcismele). De-a lungul veacurilor, au venit la Ierusalim nu numai oameni de rind, ci si regi, printi, militari, oameni de stat. Pelerinajul la Ierusalim era o mare onoare pentru armeni, conferind un statut social deosebit. Pina la „razboiul de sase zile“ israeliano-arab din 1967, Manastirea Sf. Iacob obisnuia sa adaposteasca mii de pelerini. Se mai vad si astazi, pe peretii bisericilor, manunchiuri de cruci armenesti zgiriate de pelerini si al caror numar corespundea celui al membrilor familiei respective. In anii 1915-1923, cind a avut loc genocidul, mii de refugiati si de orfani au fost preluati de Congregatia Sf. Iacob.

Pina in secolul VII, au existat 72 de biserici si de manastiri armenesti in |ara Sfinta. Cartierul armenesc din Ierusalimul de azi ocupa locul unora dintre acele lacasuri, dintre care se pastreaza in prezent manastirile Sf. Iacob, Sf. Arhangheli (Casa lui Ana) si Sf. Mintuitor (Casa lui Caiafa). Patriarhia mai poseda, in afara cartierului armenesc, Manastirea Sf. Nicolae pe malul marii si Manastirea Sf. Gheorghe din Ramallah. De asemeni, ea gazduieste a doua biblioteca de manuscrise armenesti din lume, ca marime, dupa cea din Erevan, precum si cea mai veche tipografie din Ierusalim, infiintata in 1833.

Manastirea Sf. Iacob, situata pe locul istoric al Muntelui Sion, ocupa o suprafata de circa 120 de hectare, adica o sesime din Orasul vechi.

Edificiul principal in incinta manastirii este Catedrala Sf. Iacob, inaltata in secolul XII in timpul Cruciadelor, pe locul unor constructii mai vechi si al mormintelor Sfintului Iacob si al Apostolului Iacob, fratele evanghelistului Ioan si fiul lui Zebedei. Sf. Iacob a fost ucis in anul 62 de farisei si de saducei, invidiosi pe bunatatea si pe nobletea lui, devenind astfel primul episcop martir. Dupa moartea Sf. Iacob cel Mic, multimea s-a convertit la crestinism, iar scaunul episcopal intemeiat de acesta s-a consolidat, devenind o congregatie puternica. Armenii o numesc Srbot Hagopeant, adica a Sfintilor Iacob, incluzind in acest plural pe ambii purtatori ai numelui. Trupul Fratelui Domnului este inmormintat sub altarul principal al Catedralei care a fost construita pe locul casei martirului. La stînga intrarii, intr-o capela strajuita de o usa dubla, ornata cu placi de sidef, sub marmura rosiatica a podelei, se afla capul celuilalt Iacob, cel Mare sau Descapatinatul, intrucit i-a fost retezat capul din ordinul lui Irod Agrippa in anul 44. Trupul acestuia odihneste in Spania, la Manastirea Santiago de Compostela, careia armenii ii spuneau „Marginea lumii“.

Catedrala este una dintre cele mai frumoase biserici din |ara Sfinta. Fara a se remarca in exterior, situata in imediata vecinatate a intrarii in manastire, ea este precedata de un gavit semideschis, bordat de dantelaria unui gard din fier forjat. Datorita soliditatii peretilor de piatra grosi de un metru, in cursul razboiului arabo-israelian din 1948, aici s-au adapostit de bombardamente membrii comunitatii armene locale. Se spune ca, intr-o anume noapte, au cazut peste o mie de proiectile pe Catedrala si in jurul ei, fara a face, insa, vreo victima. Interiorul fastuos al Catedralei e dominat de placile de faianta alba si albastra care acopera peretii si stilpii. Este o specialitate a locului, comercializata de meseriasi armeni ale caror pravalii situate in apropiere ofera o varietate de placi si de obiecte din faianta decorata cu desene alegorice, vegetale, geometrice. In fata altarului, la dreapta, se afla un tron acoperit cu baldachin: este tronul simbolic al Sf. Iacob, Fratele Domnului; Patriarhul isi are tronul sau, alaturi, pe care se asaza atunci cind asista la cite o slujba. Catedrala nu foloseste iluminarea artificiala, singura sursa de lumina fiind candelele care atirna pretutindeni, suspendate de bolta inalta a lacasului. Am numarat patru sute de candele de diferite marimi, dar sînt sigur ca mi-au scapat citeva. Ele sînt ingrijite zilnic de calugari si ritualul acesta e nu mai putin fascinant decit cel al participarii celor treizeci de seminaristi intrind, grupindu-se, desfasurindu-se si, bineinteles, cintindu-si litaniile de insotire a slujbei propriu-zise. La un ritual special am avut privilegiul sa asistam de Lasata Secului si de sarbatoarea Sfintilor Vardanieni, osteni armeni cazuti pentru credinta in batalia armeano-persana din anul 451: a fost o slujba de o incintare vizuala, cu participarea inaltelor fete bisericesti ale manastirii, care, invesmintati in odajdiile lor somptuoase, incununate cu camilafcile conice negre, specific armenesti, au creat in adevaratul inteles al cuvintului o sincronizare de miscari si deplasari line, cu subtile schimbari de locuri, intr-un ceremonial a carui semantica nu intotdeauna este accesibila laicilor, dar care e capabil sa umple spiritul cu simtaminte elevate.

In incinta manastirii, mergind, insotiti de ieromonahul Eghise, spre Scoala Sf. Traducatori, intilnim mica biserica a Sf. Arhangheli, a carei poveste o aflam de la ghidul nostru: dupa ce este arestat in Ghetsemani, Hristos e adus la casa Marelui preot Ana, pentru a fi judecat; cind unul dintre slujitori il palmuieste pe Iisus, ingerii care vegheau in tarii isi acopera ingroziti fetele cu aripile lor, de unde – hramul bisericii. Pe locul casei lui Ana, au fost construite, ulterior, biserica si o sihastrie. Afara, o curte mica imprejmuita cu un gard de piatra pare napadita de frunzisul unui maslin. Auzim si povestea lui: Ana fiind prins cu alte treburi pina a-si vedea ostatecul, Hristos e legat de un copac care, de atunci, a ramas drept marturie a adevaratei credinte. Aproape de maslin, in coltul unui zid aflat la dreapta lui, este incastrata o piatra despicata in forma unei guri umane. Ea poate fi interpretata ca o materializare a episodului intrarii lui Iisus in Ierusalim, cind, la strigatele „Osana!“ ale ucenicilor sai, fariseii i-au cerut sa-i reduca la tacere, iar el le-a replicat: „Daca vor tacea ei, pietrele vor striga“. Drept care, iata, pietrele s-au despicat.

Peste drum de manastire, o impunatoare cladire a carei constructie a fost sponsorizata de Fundatia Alec Manukian este sediul Seminarului teologic si al caminului seminaristilor, tineri veniti din Armenia si din diaspora, pe care – ni se spune – cei de la Patriarhie doresc sa-i retina la ei dupa absolvire, in timp ce pe localnici nu-i incurajeaza sa frecventeze cursurile din cauza eventualelor ingerinte ale familiilor acelora. In fata edificiului, sase stele crucifere, aliniate ca niste straji, sînt inchinate provinciilor armenesti ocupate de turci: Van, Sebastia, Harput, Carin, Tigranakert, Bitlis. Iar in mijloc, le vegheaza una intrupind-o pe Mama Armenie.

Ca orice comunitate, cea armeneasca din Ierusalim trebuie sa aiba si un cimitir. Cind ne interesam de existenta lui si ne exprimam dorinta de a-l vizita, asteptam sa fie anuntat paznicul locului, care urmeaza sa ne descuie poarta. Cum cimitirul se gaseste in curtea Manastirii Sf. Mintuitor, masura de prevedere este luata pentru ca nu cumva evreii, acaparatori din fire, gasind poarta descuiata sa dea navala si sa ocupe spatiul, punind stapinire pe el, dupa care nici Armata Rosie incartiruita la Ghiumri nu i-ar mai putea scoate. Ca sa ajungem acolo, iesim din Orasul vechi pe Poarta Sionului, a doua poarta care margineste cartierul armenesc, si mai facem doar citiva pasi pina la cimitir. Din pacate, Manastirea Sf. Mintuitor este rau deteriorata si lucrarile de refacere stagneaza. Ea a fost inaltata pe locul casei Marelui preot Caiafa, unde fusese adus Hristos dupa tradare si interogat si unde Petru s-a lepadat de Invatatorul sau de trei ori. In altarul bisericii, se pastreaza un fragment dintr-un stilp de care a fost legat Iisus, precum si o bucata mare din piatra care ar fi astupat mormintul Domnului.

In drum spre cimitir, trecuseram prin fata Muzeului de arta armeana Mardikian, care este si el in curs de renovare si, ca atare, nevizitabil. O alta tentativa esueaza de asemenea: vrem sa mergem la Biserica Sf. Polieuct, care se gaseste in afara Orasului vechi, aproape de Poarta Damascului diametral opusa cartierului armenesc. Acolo sînt ingropati osteni armeni care s-au jertfit pentru credinta lor in timpul bizantinilor. Si tot acolo, in pardoseala capelei, se pastreaza excelent un superb mozaic din secolul VI, pe care il stim din reproduceri. Ce este important si pretios e faptul ca, pe o latura a mozaicului, sînt inserate doua rinduri in limba armeana, cea mai veche mostra cunoscuta de scriere armeana. Desi amabilul arhimandrit superior Gusan Aldjanian, caruia – fiind carturarul Patriarhiei – i se spune „Traducatorul superior“, se ofera sa ne duca acolo, nu poate gasi cheia bisericii ca sa putem intra si vedea mozaicul. Poate alta data…

Asa ca, de capul nostru, iesind din Orasul vechi pe Poarta Leilor, ne indreptam spre Muntele Maslinilor, pe culmea caruia este ridicata Biserica Inaltarii. Pe drum, ne oprim la Biserica Adormirii Maicii Domnului, construita linga Gradina Ghetsemani, pe mormintul Fecioarei, unde se afla, de asemenea, mormintele parintilor ei, Ana si Ioachim, si cel al sotului sau, Iosif. La intrare, un sir lung de trepte largi ne coboara spre mormînt, iar la capatul inferior al scarii, pe stinga, avem surpriza sa intilnim „sediul“ armenesc al lacasului, generos decorat cu imagini biblice. Aflam ca Biserica Armeana si cea Greaca, avind in custodie locul, slujesc aici alternativ, zilnic. Posesiunea armeneasca se datoreaza Regelui Hetum II al Armeniei Mici Ciliciene, care a avut o contributie esentiala la construirea bisericii, dovada – o inscriptie pe peretele vestic al mormintului Mariei, atestind ca la anul 1300 regele armean l-a invins pe Sultanul Egiptului, dupa care a venit la Ierusalim si a cladit altarul de linga mormint. Ne continuam traseul escaladind Muntele Maslinilor, in fapt – pe o sosea confortabila. O oprire instructiva ne introduce la Manastirea Carmelitelor, numita Biserica Tatalui nostru, fiindca pe zidurile din curtea ei sînt expuse 160 de panouri de faianta, continind rugaciunea crestinilor tradusa in tot atitea limbi, dintre care unele ne sînt necunoscute chiar si doar cu numele. Evident, sîntem interesati de versiunea armeneasca, pe care o gasim expusa, dupa cum o gasim si pe cea rom`neasca.

Aceeasi sosea ne duce intr-un cartier aflat la destinatia noastra finala, pe inaltimea dealului. Aici, armenii au posedat mai multe manastiri, printre care una edificata pe locul Inaltarii lui Iisus, fortificata si aratoasa, asemanatoare Catedralei Invierii. Se spune ca in mijlocul bisericii se putea vedea urma piciorului lui Hristos la momentul urcarii la ceruri. Bisericile surori slujeau aici pe rind, pina ce lacasul a cazut victima invidiei si a fost distrus la inceputul secolului XVII. Astazi, armenii detin, alaturi de Biserica Inaltarii, o manastire pe o suprafata de de 870 mp, in care, cu diferite ocazii, sînt gazduiti si hraniti calugari si pelerini. Oricum, linga biserica, armenii au un altar in aer liber, amenajat indeosebi la slujba Inaltarii, dar si cu alte ocazii. Pe locul fostului lacas, se afla azi o manastire ruseasca. Din biserica anterioara, s-a pastrat o inscriptie mozaicata in capela Sfintului Ioan Botezatorul, care glasuieste ca a fost asternuta acolo la cererea parintelui Hagop (Iacob). In aceeasi capela fusese inhumat capul lui Ioan Botezatorul, care ulterior a fost dus in Armenia si depus in biserica Manastirii Gandzasar din Artakh (Karabaghul de Munte). Din nefericire, ajungem prea tirziu, cind poarta e incuiata si, desi pe ea patrund niste oaspeti probabil mai speciali, o calugarita cu naravuri KGB-iste ne interzice agresiv accesul, bolborosind niste obiectii la adresa vesmintelor noastre, altfel foarte decente.

Chiar daca nu face parte din cartierul armenesc, ci din cel crestin, si nu apartine integral Patriarhiei Armene, totusi Catedrala Invierii este obiectivul cel mai important si pentru armeni. Situata in centrul Orasului vechi si inconjurata de bazarul arab, ea este un edificiu impunator, monolitic, insa cu un interior foarte eclectic. Practic, Catedrala Invierii e un conglomerat de lacasuri si de capele apartinind celor trei rituri crestine pe care le-am mentionat anterior. Aici se gaseste mormintul lui Iisus si tot aici – Golgota, care pina in 1422 a fost proprietatea exclusiva a Bisericii Armene. Ca sa se consoleze, probabil, de aceasta pierdere, armenii au construit, in 1439, in perioada domniei Patriarhului Martiros, biserica numita A doua Golgota sau Mansarda, cu mozaicuri armenesti pe pereti si pe pardoseala care include mostre de mozaicuri din secolele V-VII ale bisericilor armenesti din Ierusalim; tot aici se afla un fragment din stilpul flagelarii, de care a fost legat Iisus. Oricum, pe o latura in curtea Catedralei, armenii au o capela a lor, lesne de recunoscut dupa motivele ornamentale ale crucii de pe friza, ale ferestrelor si ale usii. In acel loc a stat, pe cind era crucificat Hristos, evanghelistul Ioan, caruia ii este inchinat altarul principal; pe un al doilea altar, e amplasat un fragment din stilpul la care a fost legat Iisus in casa lui Caiafa, iar al treilea altar este dedicat lui Abraham si sacrificarii fiului sau, Isaac.

In incinta Catedralei, chiar in dreptul intrarii, o placa de marmura consemneaza locul in care Iosif din Arimatea si Nicodim au intins, dupa coborirea de pe cruce, trupul neinsufletit al lui Iisus si l-au uns cu smirna si cu aloe. Dintre cele opt candele impozante atirnate deasupra pietrei, doua apartin Bisericii Armene. In capul scarii care urca la A doua Golgota, se afla locul in care Fecioara Maria si-a pierdut cunostinta si s-a auzit un inger glasuind: „Nu este aici, caci a inviat“.

Capela de pe mormintul lui Hristos, care este un cubicul, se gaseste sub rotonda Catedralei si poarta in virf o cupola proiectata de un arhitect armean. Aici slujesc, in ordine, grecii, armenii si catolicii. Intrucit slujbele au loc noaptea si tineam sa fim de fata la cea armeneasca, de la ora 3, l-am insotit pe arhimandritul superior Samvel Aghoian, reprezentantul Patriarhiei Armene la Catedrala Invierii si care – in termeni mireni – lucreaza in schimbul de noapte. Mai intii, la ora 23, am asistat la o slujba in A doua Golgota. Apoi, pina la inceperea celeilalte slujbe incredintate de fiecare data altor calugari, dar mereu sub obladuirea arhimandritului, am avut placerea unei convorbiri „de taina“ in biroul de linga A doua Golgota, care serveste si de vestiar si unde parintele ne-a initiat cu explicatii despre labirintul Catedralei, de altfel facind apoi impreuna si un tur de recunoastere pe teren. Dupa care, obscuritatea Catedralei a fost risipita de imnele liturghiei armene, cintate la Sfintul Mormint. Ar mai fi de adaugat ca vinerea, simbata si duminica seminaristii armeni participa la o slujba colectiva, ceea ce mai este permis in Catedrala numai franciscanilor.

Rotonda de sub cupola Catedralei sprijina pe 18 coloane, dintre care opt, cele din partea stinga, apartin Bisericii Armene. Cu vreme in urma, si coloanele din partea dreapta au apartinut armenilor, dar acum ele sint in custodia Bisericii Catolice si doar o candela atirnind acolo mai aminteste de vechii proprietari. Acelasi Rege Hetum in acelasi an 1300 a construit, pe latura vestica a mormintului, pe locul in care un inger a sezut la capul lui Iisus, un altar care se numeste Altarul Capului. Ulterior, armenii au oferit altarul Bisericii Copte, in schimbul unei manastiri in Egipt. Coptii mai detin candele la mormint, unde cele trei rituri principale isi au si ele candelele, luminarile si icoanele lor. In fata capelei acum a coptilor, o capela cu trei incaperi apartine tot armenilor: a treia parte a capelei este, in fapt, cavoul sapat in stinca al lui Iosif din Arimatea si al familiei sale, de vreme ce Iisus a fost inhumat pe proprietatea lui Iosif, iar acesta isi exprimase dorinta de a fi inmormintat in apropierea Domnului.

Sf. Grigore Luminatorul, crestinatorul armenilor, cind a mers in pelerinaj in |ara Sfinta, a sihastrit indelung intr-o caverna care acum, in incinta Catedralei Invierii, este transformata intr-o biserica purtindu-i numele. Traditia spune ca, mergind Grigor in genunchi, in ajunul Pastelui, pina la mormint, acesta s-a luminat brusc, semn ca, pentru credinta lui, Dumnezeu il facuse demn de lumina Invierii Fiului. Exemplar clasic de arhitectura armeana, Biserica Luminatorului e impodobita cu icoane de sfinti si de martiri si indeosebi cu o pardoseala mozaicata, infatisind siluete ale unor reputate lacasuri armenesti. Biserica constituie, totodata, mijlocul de acces, printr-o scara, in capela Sfintei Elena, grota in care mama Imparatului Constantin a gasit Crucea. Dintre cele doua altare ale bisericii, al lui Ioan Botezatorul si al lui Grigor Luminatorul, cel dintii are alaturi o usa care duce la capela Sf. Vardan, descoperita in cursul renovarii si al sapaturii efectuate in anii 1970. Dupa cum ne-a deslusit arhimandritul Aghoian, in locul capelei fusese o cariera din care se extrageau pietre pentru renovarea templului evreiesc al lui Irod si pentru construirea Catedralei in timpul Imparatesei Elena. Pe cind se faceau excavatii la capela Sf. Vardan, s-a gasit o fresca primitiva, cu desenul unei barci si despre care se presupune ca dateaza din secolul IV; sub desen, o inscriptie latina lasata de un pelerin, DOMINE IVIMUS, trimite la primul verset din Psalmul 122: „Sa mergem la casa Domnului“, pe care il cintau evreii antici in drum spre Ierusalim, ulterior el fiind preluat de crestini cu noi semnificatii.

In ultima zi a sederii noastre, am capatat un supliment nesperat: doua doamne venite din S. U. A. ca sa ajute la restructurarea programei Scolii Sfintii Traducatori aveau sa mearga la Betlehem cu un automobil al Patriarhiei, o destinatie pe care ne-o doream si noi. A fost doar o chestiune de bunavointa sa ne imbarcam cu ele pentru o calatorie virtualmente aventuroasa. Desi la numai vreo zece kilometri de Ierusalim, Betlehemul se afla practic in… alta tara, numita deocamdata West Bank, asa ca am trecut prin vama ca la o adevarata plecare in strainatate. Norocul nostru a fost ca masina Patriarhiei, inzestrata cu o placa de inmatriculare care indica originea ei oficiala, era identificata ca una inofensiva, dar de controlul pasapoartelor tot n-am scapat. Si, pentru ca veni vorba, la intrarea in Israel, intrucit urma sa plecam ulterior in Siria, care nu ne-ar fi primit cu o viza de Israel in acte, am prezentat, in locul pasapoartelor australiene, pe cele rom`nesti de care oricum n-aveam sa mai facem uz in continuare.  La aeroport, totusi, am rugat-o pe vamesa sa puna viza nu in pasaport, ci pe o foaie volanta, lucru care se obisnuieste tacit in asemenea situatii. Numai ca nimeriseram la o urmasa de-a doamnei Tzipi Livni care – altfel, o tinara draguta – ori facea un efort ca sa para acra, ori chiar era, ceea ce e totuna, cert este ca ne-a retezat-o scurt ca nu se poate. Nu mai avea importanta, dar am degustat din capul locului o mostra de simpatie evreiasca.

Sa revin, insa, la Betlehem. Oras de arabi crestini, mai exact – de palestinieni, el isi datoreaza faima Bisericii Nasterii, cladita pe locul ieslei in care a venit pe lume Iisus Hristos. Ieslea exista, ea se gaseste in subsolul bisericii, sub altar, si poate fi vizitata cu ingaduinta unui strajer tuciuriu care face ordine. Si aici, custodia armeana se intinde asupra bisericii, si am constatat asta nu numai din prezenta clericilor, dar si, urcind in clopotnita, din prezenta tricolorului armenesc fluturind voios pe terasa. Am avut parte de o primire calda in biroul arhimandritului Khat Jandurian, care pastoreste comunitatea armeana locala si slujeste in biserica, dupa care drumul inapoi s-a desfasurat in termenii aceluiasi ritual politienesc.

In ziua urmatoare, plecam din Ierusalim, nu inainte de a ne lua ramas bun de la Patriarhul Torkom Manukian, multumindu-i pentru ospitalitate. Recunoscatori i-am fost, de asemenea, lui Robert Karaghiozian, portarul Manastirii Sf. Iacob, care din prima zi ne-a intimpinat zimbitor si apoi, de fiecare data cind intram pe poarta, nu uita sa ne intrebe de sanatate, precum si bucataresei/ospataritei de la manastire, Zvart Kasabian, care nu numai ca era prompta si serviabila cu bucatele ei gustoase, dar crea si o ambianta familiala in sala de mese. Ar mai fi vecinii nostri anonimi sau ale caror nume imi scapa, saritori si prietenosi de parca locuiam perete in perete cu ei de cind lumea, in acea oaza de armenitate prudenta de dupa zidurile ca de cetate ale unei asezari intr-un tinut de incertitudine si de statornica… instabilitate. Am plecat pe o ploaie rea, asa cum tot pe ploaie veniseram, dar intre cele doua ploi s-au scurs cinci zile insorite de un trecut fata de care prezentul poate sa nici nu mai existe. Daramite viitorul…

Sergiu Selian

  •  
  •