Mihai Stepan Cazazian

IAȘI / Vartavarul- o sărbătoare ce împrospătează atât sufletul cât și trupul

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
 
            Vartavarul este o sărbătoare armenească, de sorginte antic, ce conjugă în simbolistica sa atât elemente de credință străveche (păgână) cât și evenimente biblice. Ziua calendaristică specifică Vartavarului este stabilită în funcție de sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos, la 98 de zile după aceasta.
            Elementul cheie al acestei sărbători este apa, care se utilizează în acest caz într-un context aparte. Vartavarul se organizează în spații publice, iar scopul participanților este de a se uda reciproc cu apă. Evenimentul atrage multe persoane dornice să se revigoreze pe timpul verii călduroase, ce se întâlnesc astfel într-un loc prestabilit, renăscându-se anual, în acest mod, o tradiție milenară. Pe lângă acest act, atmosfera este completată de dansuri și cântece populare, ce conferă tuturor un sentiment puternic de veselie și voie bună.
            Perspectiva mitologică a acestei sărbători rezidă dintr-o legendă ce are ca protagonistă pe zeița apei, Astghik. Aceasta era recunoscută ca un simbol al abundenței, deoarece era aducătoare de ploaie, esențială de altfel în dezvoltarea culturilor agrare, însă avea și o conotație aparte, era recunoscută ca o reprezentare fidelă a dragostei, fiind corespondenta Afroditei din mitologia Greacă, sau a zeiței Iștar din mitologia Mesopotamiană. Credința populară străveche avea cunoștință despre o povestire mitică, în care zeița a fugit să își salveze iubitul, zeul Vahagn, care se afla în pericol. Pe parcursul drumului, Astghik s-ar fi rănit la picioare, iar sângele său ar fi fost împrăștiat prin natură, fiind creată astfel floarea iubirii-trandafirul. Vahagn era considerat zeul războiului, al focului și al curajului o divinitate cu puteri supranaturale, un veritabil corespondent a lui Heracles. Acesta era descris ca o figură a binelui, ca un anihilator al dragonilor ce reprezentau răul.
Legenda a determinat practic și obiceiul de a stropi cu apă, pe care armenii din trecut îl practicau, considerând că acesta le va aduce, pe de o parte o fertilizare sporită a solului, pe de altă parte, o fertilizare carnală, femeia primind astfel o binecuvântare din partea naturii reflectată asupra procesului procreativ. În zonele montane, armenii își ofereau animalele fructele și fânul unii altora. Se țineau diverse mese festive pentru a celebra cât mai prielnic acest moment sacru.
Ca primă interpretare, mitologia oferă un punct primordial de perspectivă asupra sărbătorii. Producerea și reproducerea erau acte, sau fenomene care se regăseau la baza fundamentului societății păgâne, care viza în mod special relația făptură – divinitate, precum și transpunerea lumii reale într-o lume ideală, a celor mai înalte valori umane posibile, perfecționate prin figura zeilor. Sărbătoarea a avut însă un parcurs simbolistic modificat, din cauza adoptării creștinismului ca religie oficială în anul 301 d.Hr.
În cadrul Creștinismului, Vartavarul este asimilat cu Schimbarea la față a Mântuitorului. Conform istoriei, această sărbătoare se oficializează în cadrul Bisericii Răsăritene încă din secolul al V-lea, însă este menționată în documente începând cu secolul al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena a zidit pe muntele Tabor o biserică. Sfântul Toma de Aquino consideră schimbarea la față ca un fenoment divin ce relevă omului un fragment din ceea ce semnifică viețuirea în rai, o delăsare a fizicului și o înălțare a spiritului „Isus ne învaţă prin aceasta că, pentru toţi cei care doresc să-l contemple pe Dumnezeu, este necesar să nu se alipească de plăcerile josnice, ci să se ridice fără încetare, prin iubire, către bunurile cereşti.” 
Legătura cu învățătura creștină este una sensibilă, apa fiind considerată simbol al vieții, cât și o inițiere în viață prin intermediul Sfintei Taine a Botezului, din perspectivă teologică, se utilizează în cadrul Vartavarului tocmai pentru ca oamenii să își amintească de originea divină a sufletului și pentru a repeta ciclul anual al vieții, împrospătându-se astfel cu binecuvântarea cerească.
Din punct de vedere sociologic, Vartavarul unește membrii comunității, determinându-i să participe la o activitate plăcută, în care predomină pozitivismul și bucuria. Acest sentiment impregnat în colectiv consolidează o comunicare mai prolifică între oameni și o închegare mai solidă a relațiilor dintre aceștia. Din acest proces, comunitatea cât și individul în sine are de  câștigat, creându-se o reacție interpsihologică de cunoaștere și de apreciere.
Vartavarul poate fi astfel considerată o sărbătoare de factură religioasă, care coagulează grupuri de oameni, ce reînvie legendarii zei apuși, odată cu frumoasa lor poveste de dragoste, sau care are rolul de a îmbraca sufletul omului într-un veșmânt divin, de a-l curăța de rău și de a- l purifica. Participarea este o experiență inedită : fericirea și bunăstarea participanților creează o sferă a pozitivismului, prin intermediul căreia omul uită de probleme și neajunsuri, fiind angrenat într-o activitate plăcută și distractivă.
 
 
ENACHE CEZAR
Membru al echipei de proiect „ArmenIS- Identități ale trecutului”