Mihai Stepan Cazazian

HRANĂ PENTRU SUFLET de Verenca Denisa-Maria

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Am primit la redacție scrisoarea de mai jos pe care o redăm împreună cu povestirea Hrană pentru suflet a elevei Verenca Denisa.

D-nului Tiberiu Cosovan,

Bună ziua! Sunt d-na prof. Didina Petrișor, de la C.N. “Ștefan cel Mare” Suceava și vă trimit o lucrare a elevei mele Verenca Denisa. Aceasta a participat la un concurs interjudețean, Povestea unei fântâni, care este înscris în Calendarul activităților educative la nivel național, și a obținut premiul I.

Povestea Denisei a avut ca subiect fântâna de la Hagigadar, importantă ctitorie armenească pe plaiuri sucevene. Menționez că voi trimite fotografii cu diploma, atunci când voi intra în posesia ei. Colaborarea cu Uniunea armenilor din Suceava este mai veche, existând un acord de parteneriat între cele două instituții, și nu se va încheia aici, fiind profesoară de istorie și având clase pe profil socio-uman, sperăm să popularizăm cât mai mult patrimoniul deosebit al comunității armenești din Suceava!

În rândul elevilor s-a creat o emulație deosebită, mai ales datorită activităților pe care le-am organizat în săptămâna Să știi mai multe, să fii mai bun!. Mulțumim pe această cale Uniunii armenilor din România care a oferit Denisei și un premiu în bani.

 

HRANĂ PENTRU SUFLET

 

 

fantanaSunt peste tot. Azi dimineață am fost miros de iarbă cosită pe dealurile Bulaiului și roua sănătoasă cu care îi udam tălpile mamei. Pe la prânz, în fiecare an, am devenit ramuri de crengi uscate ale pomilor din curtea casei, bătrâni și triști, tăiați și puși în sobă să le ofer iarna căldură, vara, ploaia caldă de gânduri călătoare sau uneori liniștea de dinaintea furtunii, resimțită ca o sufocare apăsătoare. Spre seară, cam o dată la două zile am devenit miros de pământ și fân uscat.

De multe ori mă adun într-un stup de albine și mă omogenizez cu mierea; sunt nectar prelucrat de albine, pus în celule de fagi, timp de câteva luni. Alteori, stând în pragul ușii, doar privesc chipul mamei și o văd zâmbind și la rândul meu văd prin ea copilăria toată.

Cu multă credință din partea Ecaterinei Foit, coana Tinca, așa cum îi spuneau enoriașii armeni, mai târziu, prin 1931 mi-au fost înfipte rădăcini tocmai în capătul curții de la Hagigadar. Mi-au crescut șanțuri în suflet și am amintiri cu strămoși pe care nu i-am cunoscut. Ca prin magie au crescut în jurul meu pereți de piatră, formând un tunel adânc de 24 de metri și am născut apă. Acum, în capătul curții de la Hagigadar este o fântână. Am devenit eu fântâna, curtea, cărarea strâmtă, glasul bunicului, cântecul greierului și urma lăsată de tractor pe câmp.

De la poartă mă ascund între douăsprezece riduri de pe chipurile trecătorilor. Au trecut și m-au îmbrățișat și armeni, ca mama mea, coana Tinca, români și oameni de pretutindeni. Sunt un copil fericit de fiecare dată când cineva se oprește la mine ca să-i potolesc setea. Sunt un om binecuvântat, o lacrimă căzută pe obrazul palid și speriat, o licărire pe retină, un trup din piatră și lut și-o inimă din bucățile altor inimi.

Îmi amintesc bine cum coana Tinca a strâns bani de la credincioși, chiar și din Cernăuți, pentru cheltuieli, ca să-mi dea mie aripi. Dragă ființă sufletului meu, dragi ființe cele ce-au săpat pământul și-au crezut în ea, căci ea știa că din eu, pământul am să dau licoare magică. Sunt creație ce a făcut alte creații. Soarele îmi dă căldură, luna-mi ține de umbră și mă răcorește, iar ziua vine câte o bătrână care îmi vorbește și mă întreabă:”E ochiul pământului îndreptat spre cer sau e lacrima cerului îndreptată spre pământ?”…Și tot ea își răspunde:”Astea-s bucuriile fântânii…noaptea adăpostește în răcoarea ei mângâierea lunii, iar ziua se joacă cu razele soarelui.” Și-mi plăcea să-i dau dreptate, pentru că m-am simțit o minune a naturii, făcută din dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni.

După moartea Tincăi, mi-am scris numele pe o placă făcută tot din trupul meu. Ca prin vis, a venit la mine însetată și m-a sărutat pe creștet. I-a dat de grijă vântului să-mi țină de urât și să mă facă să râd, și când râdeam se făcea urciorul plin. Mai și plângeam… și atunci mă umpleam în adânc de lacrimi curate și veneau enoriașii ca să se spele cu ele sau să își potolească setea.

Uneori îmi amintesc cum de fiecare dată, prin luna august, se adunau oameni din mai toate ținuturile și veneau și se rugau aici la mănăstire pentru tot binele și norocul din lume. Ce-i drept, erau puțini, dar buni. Și cum slujba se termina, ei veneau și-și potoleau setea cu licoarea magică din mine și parcă își udau frunțile, ochii și obrajii cu speranță. Câteva zile după, săptămâni, luni sau ani veneau iar cu lacrimi în ochi și îmi sărutau pământul de la picioare drept mulțumire pentru ceva ce nu am făcut; căci în acel moment din nou eram cer și pământ, iubind infinit fapta și gândul.

Pe care îl vedeam că e mai sărac, îi dădeam câte o cană de apă plină ca să aibă și pentru ziua de mâine, pentru că așa îmi era obiceiul. Nu râdeam des, mai mult plângeam, dar de fericire, pentru că din mine ce era dragoste se tranforma pentru alții în bunătate și când dar făceam, dar primeam. Într-un fel eram și eu om: simțeam o atingere de mână sau buze, o îmbrățișare caldă a unui străin, vântul ce se strecura prin materie, sfânta ploaie ce ne uda trupurile… și totuși oamenii nu mă priveau la fel. Eu nu resimțeam trecerea timpului decât văzând soarele care își schimba poziția pe cer și care seara dispărea misterios, sau privind fără să clipesc frunzele ce își schimbau culoarea când îmbătrâneau și ele. Doar restul rămânea la fel: aceleași locuri, aceleași sentimente, aceiași oameni, aceeași mănăstire Hagigadar.

Eu, în cele din urmă, tot fântănă am rămas. Coana Tinca nu mai venea să-mi pună flori în păr ca să mă facă să mă simt frumoasă și totuși, încă o visez atât de des pe cât o face și ea și parcă o văd în fiecare om care vine acum și-mi pune flori în locul ei și îmi amintesc de acele vremuri de demult. Își amintesc și ei, pentru că în mine îi este scris numele pe care i-l port veșnic.

Eu nu sunt infinit. Ca cel care udă pomul și drept răsplată este satisfăcut de nașterea mugurilor lui de floare în fiecare primăvară, așa și mie mi-a mai dat o viață un anume Gaidzag Ohanesian în 2004. Părul mi-a fost aranjat, trupul curățat de praf și mizerie, cumpăna strălucea din nou și puteai spune că eram pregătită să mă alătur unei hore într-o zi de sărbătoare.

Anii tot au trecut, dar aroma apei mi-am păstrat-o. Oamenii trec pe la mine, la Hagigadar, ori de câte ori au un necaz și știu că aici pot găsi alinarea, liniștea, căci drumurile din jurul meu sunt umblate de oameni cu credință. Și atunci, o fântână care potolește setea tuturor celor care îi caută răcoarea apei, care oferă speranță și binecuvântare sutelor de trecători cum poate fi răsplătită? Eu continui să stau acolo, pe coama dealului, cu ochiul de apă îndreptat spre cer a rugăciune, pentru toți cei care mai au nevoie de răcoarea și picătura de viața pe care o dau, astfel încât, visul coanei Tinca să își îndeplinească în continuare menirea.

AUTOR : VERENCA DENISA-MARIA

COLEGIUL NAȚIONAL ȘTEFAN CEL MARE SUCEAVA

PROFESOR COORDONATOR: PETRIȘOR DIDINA

 

 

  •  
  •  

2 Responses to HRANĂ PENTRU SUFLET de Verenca Denisa-Maria