Redactor

HISTORIA.RO / Armenii, primul genocid al secolului XX

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Morgenthau336
Se împlinesc anul acesta 100 de ani de când guvernul Junilor Turci a comis primul genocid al secolului XX, decimând comunitatea armeană care părea a fi bine integrată Imperiului otoman. Descendenții supraviețuitorilor, care de atunci trăiesc în diaspora, au păstrat vie memoria acestei tragedii ce a făcut cel puțin 1.3 milioane de victime. Istoria genocidului s-a scris însă mai greu. În ultimii ani, cercetările au progresat și am putut înțelege mai bine ideologia care i-a motivat pe responsabilii genocidului și mecanismul crimelor. Și deși autoritățile turce persistă în negaționismul lor, au apărut oameni în sânul elitei turce care militează pentru recunoașterea faptelor comise de înaintași.

Începând cu primăvara anului 1915, populația de origine armeană a Imperiului otoman a fost victima unor arestări în masă, deportări și masacre. Bilanțul: aproape 1.3 milioane de morți. Acesta a fost primul genocid al secolului XX, orchestrat conform unei logici necruțătoare de cei mai radicali dintre Junii Turci aflați la putere.

În iulie 1908, venirea la putere a Comitetului Unității și Progresului (numele oficial al mișcării Junilor Turci) a trezit numeroase speranțe în rândul grupurilor persecutate sub vechiul regim al sultanatului otoman. Noul regim al Junilor Turci, apreciați în Europa pentru dorința lor de reformă și modernizare, favoriza căutarea unui nou model de stat pentru Imperiul otoman: Statul-Națiune. Însă această aspirație conținea și ideea, latentă, a excluderii grupurilor non-turce, în special grecii și armenii.

În plus, pierderile teritoriale succesive pe care Imperiul otoman le-a înregistrat de la venirea regimului la putere, mai ales umilitoarea înfrângere în războaiele balcanice, când sunt pierdute aproape toate teritoriile europene, au modificat echilibrul din sânul Comitetului central al CUP. În 1913, cei care vin la putere sunt cei mai radicali dintre membrii partidului. Ultimele iluzii ale grecilor și armenilor fuseseră deja distruse de campania de boicot încurajată de autorități încă din 1912, pentru a favoriza afacerile și comerțul turc. Acest proces de stigmatizare își avea originile în moștenirea vechiului regim, în special masacrele din timpul sultanului Abdulhamid II – 1894-1896, care au contribuit la înrădăcinarea în opinia publică musulmană a imaginii „trădătoruluI” grec sau armean, care trebuia pedepsit.

Decizia

Decizia Imperiului otoman de a intra în război la 1 noiembrie 1914, alături de Puterile Centrale, a fost luată de membrii cei mai radicali ai Comitetului central al CUP. Ea a creat contextul propice pentru distrugerea elementelor non-turce din Imperiu, iar comunitatea armeană – acuzată colectiv de a fi apropiată de Rusia – a fost, mai rău ca niciodată, suspectată de trădare.

Intrarea în război a permis mobilizarea tuturor bărbaților armeni cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani. De asemenea, comunitatea armeană a fost și victima rechizițiilor militare, transformate de fapt într-un jaf de stat: în numele necesității militare, stocurile firmelor și ale magazinilor, cerealele și chiar animalele oamenilor au fost confiscate de armată.

Proiectul de turcizare a spațiului anatolian și de omogenizare etnică a Asiei Mici, inițiat de liderii CUP odată ce au ajuns la putere în 1908, va lua forma unei acțiuni de exterminare sistematică a armenilor și sirienilor. În cadrul mai general al unei vaste mișcări de populații, clasate potrivit unui criteriu semi-etnic – capacitatea de asimilare la modelul turc, se dorea umplerea golurilor lăsate de deportarea populațiilor non-musulmane prin instalarea imigranților musulmani originari din Balcani. Această vastă manipulare internă a grupurilor istorice din sânul imperiului nu doar că răspundea unei ideologii naționaliste, dar se înscria într-un plan încă și mai ambițios, acela de a crea o continuitate geografică și demografică turcă alătri de populațiile turcofone din Caucaz.

De la începutul lunii aprilie 1915, se observă o schimbare de discurs în presa unionistă din Istanbul cu privire la armeni. Aceștia sunt prezentați drept „dușmanul din interior”, trădători de țară care erau de partea Antantei. Apar și acuzații de comploturi contra securității Statului, care pregătesc opinia publică pentru măsurile radicale ce urmau să fie luate împotriva populației armene.

Ethnic_map_of_Asia_Minor_and_Caucasus_in_1914_0

Foto: harta etnică a Asiei Mici și regiunii Caucaz în 1914

 

În centrul politic, decizia de exterminare a armenilor a fost luată între 20 și 25 martie 1915, în cadrul mai multor întâlniri ale Comitetului central al CUP, convocat după întoarcerea din Erzurum a doctorului Behaeddin Chakir, președintele Organizației speciale, grup militar atașat conducerii CUP – format din criminali amnistiați și miliții tribale kurde și cercheze, înființat în iulie-august 1914 în vederea lichidării fizice a deportaților armeni din toate ierarhiile oficiale. Logica exterminării ce permitea realizarea efectivă a vastelor ambiții de inginerie demografică s-a conturat în acea perioadă; putea începe astfel prima etapă a genocidului (martie 1915-aprilie 1916). Această fază a prespus oficial deportarea potențialilor „trădători” în locuri departe de câmpurile de bătălie, și în eliminarea, în primă fază, a bărbaților adulți.

 

Februarie 1915: eliminarea soldaților

În contextul războiului și al obligației de a răspunde la apelul pentru mobilizarea bărbaților cu vârste între 20 și 40 de ani, lansat pe 3 august 1914, provinciile armenești s-au golit în mare măsură. Puține au fost comunitățile care puteau plăti bedel, taxa impusă de autorităților localităților care doreau să fie exceptate provizoriu de la mobilizare.

Mobilizarea s-a dovedit a fi un instrument eficace pentru punerea în practică a politicii de persecuții împotriva armenilor. Neutralizând grupurile active, regimul unionist se asigura că nu se va confrunta cu o resistență. La ordinul Ministrului de război, din data de 25 februarie 1915, soldații armeni din Armata a 3-a au fost dezarmați și trimiși în așa-zise batalioane de muncă, pentru a fi apoi eliminați. Cei mai norocoși au fost cei căzuți prizonieri la ruși în urma bătăliei de la Sarikamich, care au fost internați în lagărele siberiene alături de soldații turci.

24 aprilie: arestarea elitelor

Începând cu data de 24 aprilie a fost pusă în aplicare cea de-a doua măsură din planul de eliminare a armenilor. Aceasta viza elitele politice, economice, intelectuale și religioase (inclusiv avocați, doctori, profesori, jurnaliști, scriitori etc.), guvernul alcătuind în prealabil liste cu cei care trebuiau eliminați. Sute de oameni au fost arestați la Constantinopol precum și provincii în noaptea de 24-25 aprilie. Ei au fost fie executați imediat, fie închiși temporar în lagărele din apropiere de Ankara și Kastamonu (doar pentru a fi la rându-le asasinați mai târziu).

Această operațiune a fost plănuită cu atenție de către CUP. Ministrul de interne Talat pacha a format un comitet special însărcinat cu gestionarea administrativă și polițienească a operațiunii, atât în capitală cât și în provincii, comitet aflat în subordinea directă a CUP. Documentele arată că lideri importanți ai partidului, începând cu Ismail Canbolat, directorul general al Securității, apoi guvernator al capitalei, au fost direct responsabili de deportarea armenilor din Constantinopol. Un altul, Ali Munif, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, avea să mărturisească mai târziu că el a fost cel care a finalizat lista cu cei ce urmau să fie eliminați.

Autor: Raymond Kévorkian, autorul lucrării Mémorial du génocide des Arméniens, 2014, material apărut în L’Histoire, februarie 2015

citește mai mult pe http://www.historia.ro