Giuseppe Munarini

Giuseppe MUNARINI / Tragedia armenilor în anii Marelui Război. Istoriografie, memorie, literatură[1]

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Introducere

Sunt deosebit de fericit și onorat că mă aflu aici la Cluj-Napoca, locul în care am obținut un doctorat în Filologie Romanică și de care mă leagă multe prietenii. Sunt încântat să fiu aici, în calitate de invitat al Institutului de “Istorie Ecleziastică” Nicolae Bocșan al Universității Babeș-Bolyai. Vreau să mulțumesc profesorului Ion Cârja pentru invitație și domnului decan Ovidiu Ghitta pentru ospitalitate. Aș vrea de asemenea să adresez un salut de bun găsit tuturor celor prezenți, veniți astăzi aici din acest frumos oraș, Cluj, și din alte localități. Doresc să menţionez aici câţiva prieteni: pe Mircea Tivadar, director științific al Asociației Muzeului Armean, sentinela armenilor de aici, pe domnul Varujan Vosghanian, cunoscut scriitor, care m-a primit drept corespondent pentru Italiei a revistei „Ararat”, pe redactorul șef Mihai Stepan Cazazian și pe Eduard Antonian, nu în ultimul rând pe doamna Ana Steib de la Uniunea Armenilor, filiala Cluj-Napoca.

Eu vin de la Padova, regiunea Veneto, unde se află, în laguna venețiană, pe insula Sfântul Lazăr, Congregația Mechitaristă Armeană, cea care mi-a inspirat interesul și preocuarea pentru Biserica Armeană. Am avut șansa de a întâlni și de a mă bucura de prietenia unor personalități importante ca Excelența Sa Monseniorul Boghos Levon Zekiyan, Arhiepiscop armeano-catolic de Istanbul, și de a o cunoaște și a o aprecia pe scriitoarea Antonia Arslan, cunoscută și în România grație romanului  La Masseria delle Allodole[2] (Ferma ciocârliilor), apărut într-o primă ediție la Milano, la editura Rizzoli și tradus apoi în diferite limbi[3].

 

Pentru a trece acum la tema conferinței, aș dori să încep prin a spune că începutul problematicii se situează în 1915, cel de-al doilea an de război în Europa, marea şi teribila conflagraţie la sfârşitul căreia vom asista la prăbușirea Imperiilor: rus, german, austro-ungar și, de asemenea, și a Imperiului otoman.

În acest context se profilează exterminarea poporului armean, pe durata unui război care a adus după sine milioane de victime, un conflict față de care Papa Benedict al XV-lea (21 Noiembrie 1854-22 ianuarie 1922), după numele său de botez Gian Paolo Battista della Chiesa, s-a opus prin toate mijloacele, nu în ultimul rând prin rugăciune, contra a ceea ce el a definit drept „un masacru inutil”. Pontiful roman a depus eforturi susținute pentru a determina oprirea acestei băi de sânge, făcând diligențe chiar și pe lângă tânărul împărat Carol I de Austria, numit și Carol al IV-lea-al Ungariei, Croației, Slavonie și Dalmația și regele Carol al III-lea Ungariei Boemiei și Croației (17 August 1887-1 Aprilie 1922), beatificat de Papa Ioan Paul a II-lea la data de 3 octombrie 2004.

          Înainte de a vorbi despre Genocidul Armenilor, aș vrea să reamintesc faptul că victimele acestui masacru au fost sanctificate de Biserica Apostolică Armeană, condusă de Catholicosul suprem Garegin al II-lea, la data de 24 aprilie 2015[4].

          În 7 octombrie 2001, papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat pe Ignazio Choukrallah Maloyan, arhiepiscop catolic de rit armean de Mardin, ucis pentru credinţa sa (in odium fidei), împreună cu numeroşi credincioşi de diferite rituri şi Biserici creştine, care au refuzat să îmbrăţişeze religia islamică. Fericitul Ignazio a zis: «Nous n’avons jamais été infidèles à l’État… mais si vous voulez nous demander d’être infidèles à notre religion, cela jamais, au grand jamais»[5].

          În 12 aprilie 2015, Pontiful roman Francisc l-a numit pe Sfântul Grigore de Narek (circa 951-1010/1011), poet armean, mistic şi monah, doctor al Bisericii Universale, cu Scrisoarea apostolică Quibus sanctus Gregorius Narecensis Doctor Ecclesiae Universalis renuntiatur[6]. În timpul Genocidului au fost distruse nu numai mănăstirea acestuia ci şi mormântul în care era îngropat! O serie de părţi din cartea sa, cunoscută sun titlul de Narek,erau ştiute pe de rost de numeroşi credincioşi, alături de unele părţi ale Sfintei Scripturi, numită în limba armerană ”Astuacašunč´”, sau „Suflarea lui Dumnezeu”, pentru a sublinia fatpul că aceasta reprezintă Cuvântul celui Preaînalt.

          Îi datorăm profesorului Boghos Levon Zekiyan cartea La spiritualità armena (Spiritualitatea armeană), publicată la Roma, la editura Studium, în anul 1999[7], o foarte bogată introducere la traducerea Cărții Plângerilor, scrisă de Sfântul Doctor Narek. Suntem recunoscători, în același timp, pontifilor Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și Francisc, pentru mărturiile lor despre Armenia, pentru a nu fi trecut sub tăcere martiriul armenilor, care este diferit de eroism, chiar dacă cele două noțiuni se subînțeleg și se determină una pe cealaltă. Trebuie să fim recunoscători papei Francisc, pentru faptul de a fi definit acest dezastru cu numele de „Genocid”, adăugându-l altor tragedii ale secolului trecut, așa cum au fost nazismul și stalinismul.

          Sacrificiul acestor armeni creștini ca și a asirilor, grecilor și siriacilor, trebuie să ne determine să medităm și să ne apropiem sufletește de teologia Crucii și a suferinței, de „Botezul de sânge” care va fi urmată de „Anastasis” sau Înviere, în ziua Sărbătorii sărbătorilor, în Ziua „fără de asfințit”.

Aș vrea să amintesc că printre numeroasele lucrări ale Editurii „Ararat” din București, figurează și cartea Istoria unui genocid îndelung ignorat, scrisă de către Sergiu Selian în anul 2005[8], unde cititorul de limbă română va utea găsi cauzele, motivele și consecințele Genocidului precum și lista țărilor și a instituțiilor care l-au recunoscut ca atare.

Genocidul. Acest cuvânt este destul de recent. Armenii preferă să folosească sintagma Metz Yeghern (“Marele rău” sau “Răul cel Mare), după cum Israeliţii utilizează cuvântul Shoà când se referă la exterminarea Evreilor în anii celui de al doilea război mondial[9].

Genocidul este, aşadar, un cuvânt „stabilit de americanul Lemkin ( în 1946, în timpul procesului de la Nürnberg”, şi înseamnă distrugerea „sistematică a unui grup etnic, rasial sau religios, prin masacrarea unor indivizi, rispirea familiilor şi a comunităţilor, suprimarea instituţiilor sociale, politice, religioase, culturale, a monumentelor istorice şi a documentelor de arhivă”. Aceasta este definiţia pe care o întâlnim în dicţionarul italian UTET, al lui Salvatore Battaglia[10].

          Dacă unii germani, sau chiar mulţi dintre aceştia au fost complici la desfăşurarea Genocidului Armean, trebuie spus că tot unui german, ofiţer de armată în Primul Război Mondial, îi datorăm existenţa unor mărturii fotografice relative la această tragedie. Acesta se numea Armin Theofil Wegner şi era născut la Elberfeld, în Renania, în 16 august 1886. Înrolat ca voluntar a fost decorat cu Crucea de Fier pentru meritele sale. Nesocotind interdicţiile, el se găsea împreună cu trupa sa în zona în care se construia calea ferată dintre Siria şi Mesopotamia, calea ferată către Bagdad. A documentat Genocidul, oferindu-ne pe această temă o serie de fotografii, care-i obligă pe criminali la asumarea responsabilităţilor aferente. Trebuie spus că acest om drept, mort la Roma în 17 mai 1978, a încălcat ordinele ofiţerilor săi superiori făcânf fotografiile respective, în condiţiile în care germanii erau aliaţi în Primul Război Mondial cu turcii. Acest curaj l-a costat rechemarea în ţară de către autorităţile germane. Suflet curajos, l-a sfidat pe Hitler în anul 1933 trimiţându-i o scrisoare deschisă în care a luat apărarea conaţionalilor săi de religie mozaică[11]. Dacă prima nesupunere l-a costat rechemarea în patrie, cea de a doua i-a adus torturi şi o viaţă de chin care l-a obligat să se exileze în Italia.

          Protestele sale paşnice ne duc cu gândul la mişcarea creştină Weisse Rose sau Trandafirul alb, a fraţilor Hans (1918-1943) şi Sophie Scholl (1921-1943) şi Christoph Hermann Probst (1919-1943), acuzaţi că au răspândit în universitate broşuri şi manifeste. Şi aceştia, asemeni lui Armin Theophil Wegner, nu şi-au plecat capul în faţa răului, ca mulţi alţi conaţionali ai lor. Scrisorile lui Wegner, publicate în italiană şi în engleză în 1996, la Editura Guerini şi Asociaţii din Milano, reprezintă o altă mărturie a răului făcut, pe lângă fotografiile binecunoscute datorită expoziţiilor Wegner, realizate în Italia şi în alte ţări.

          Generozitatea şi dragostea arătate de acest german, nu numai pentru Armenia ci pentru întreaga umanitate, ne trimit cu gândul la un alt conaţional al său, Lepsius. Johannes Lepsius, născut la Postadam în 1858 şi trecut la cele veşnice la Merano, în Südtirol (Alto Adige), în 1926, a fost unul din principalii martori în procesul împotriva lui Tehlerian. Lepsius era un pastor protestant dar şi un cercetător în domeniul matematicilor.

          Despre el, cercetătorul Claude Mutafian în cartea Metz Yeghern. Breve storia del Genocidio degli Armeni (Metz Yeghern. Scurtă istorie a Genocidului Armenilor), apărută la Milano în 1995, spune următoarele:

 

          <<Unul din martorii principali în procesul Tehlerian a fost un pastor german, Johannes Lepsius, care a parcurs în 1916 provinciile devastate de masacrele din 1894-96. A adunat experienţa călătoriei sale într-o carte, în care punea episoadele sângeroase pe seama măsurilor care încercau să împiedice reformele cerute de Marile Puteri. A criticat aspru poltica acestora şi a prevăzut reluarea „tulburărilor” din Armenia.

            În iulie 1915, Lepsius s-a întors la Constantinopol. Chiar aliată fiind cu Imperiul otoman, Gemania l-a lăsat să să-şi facă în mod liber propria anchetă, astfel încât aceasta să aibă în caz de necesitate, posibilitatea să se disculpe de acuza de complicitate. Lepsius a publicat în 1916 Raportul secret asupra masacrelor din Armenia, iar în 1919 o culegere de documente diplomatice: Germania şi Armenia, 1914-1918. Documentele aduse la lumină, referitoare atât la personalul ambasadei germane de la Constantinopol, cât şi la consulii rezidenţi în locuri strategice precum Adana, Alep sau Erzurum, formează un ansamblu zdrobitor şi indiscutabil>>[12].

 

Masacrele anterioare Genocidului

 

          Masacrele întâmplate înainte de 1915, an în care s-a dezlănţuit Răul cel Mare, au survenit drept urmare a aşa-numitei “probleme armene”, aşadar în contextul crizei Imperiului Otoman, „bolnavul Europei”.

          Întrucât limitele intervenţiei noastre nu ne permit să prezentăm aceste evenimente cruciale, ne limităm să amintim proclamarea independenţei Greciei, în anul 1922, în epoca lui Dionysios Solomòs (1798-1857) născut la Zante ca și Ugo Foscolo (1778-1827), Solomos fiind autorul Imnului naţional grec ῎Υμνος εἰς τὴν ᾿Ελευϑερίαν (Imn libertăţii).

          La aceasta trebuie adăugată pierderea Bulgariei de către turci în evenimentele din 1877-1878, numite de bulgari drept „război de eliberare”. Nu trebuie uitată nici înfrângerea în războiul din 1911, în epoca lui Giovanni Giolitti (1842-1928), prim-ministru care a adus Italia în situaţia de a ocupa Libia, care aparţinea Turciei.

          Masacrele din perioada 1894-1896 au fost comise sub domnia lui Abdul Hamid (1842-1918), un sultan sângeros numit şi „sultanul roşu”. În desfăşurarea acestor masacre au căzut victime ale turcilor şi curzilor, aliaţi cu această ocazie, 300.000 armeni, mai ales în zona Sassun, unde armeni au refuzat să suporte abuzurile şi jafurile curzilor. În acel context curzii, după cum observă H. Pasdermajan[13], au cerut ajutorul turcilor care au trimis trupe regulate sub comanda lui Zéki Pacha, și au ocupat regiunea în semn de ostilitate faţă de armenii creştini. Abdul Hamid a avut imprudenţa de a-l decora pe Muftiul de Mouch şi şef al trupelor responsabil de masacre.

          Turcii erau responsabili, în acelaşti timp, de nerealizarea reformelor promise la Congresul de pace de la Berlin din 1878.

          În continuare, masacrele au avut loc în Trebizonda, Baibourt, Erzurum, Erzindjan, Bitlis, Diabekir, Kharpiut, Arankir, Malatia, pentru a cita câteva dintre localităţile afectate.

          Trebuie adăugaţi armenii morţi de boli şi de foame. Aceste evenimente au cauzat o diasporă de circa 100.000 de armeni, 2.500 de sate au fost devastate, iar turcii şi curzii împreună i-au lipsit pe armeni de bunuri şi de proprietăţi.

          Sunt de consemnat şi unele gesturi eroice, precum la Chatakh, la Sud de lacul Van, unde s-a reuşit respingerea turcilor şi curzilor. De asemenea, la Zeitum armenii n-au depus armele până nu s-au acceptat condiţiile transmise de ambasadele străine pe lângă Sublima Poartă.                 

          În 1909 s-a dezlănţuit un masacru planificat împotriva armenilor din Cilicia, regiune cunoscută ca leagăn de formare, în secolul al XII-lea, a Regatului Ciliciei, o epocă de înflorire a literaturii armene în care s-au format reprezentanți de seamă ca Grugor Vkayasser (în traducere: „cel care iubește martirii”), Hovhannes Sarkavag (1045 sau 1954) („diaconul”), sfântul ecumenist avant la lettre și autor al Imnurilor Sacre folosite în Biserica Apostolică Armeană și Biserica Catolică Armeană, San Nerses Shnorhalì (1102-1173) (în traducere: cel care a primit harul), și alți exponenți iluștri care au vitalizat limba, teologia, religia. Această regiune a căzut în secolul XIV în mâna Mamelucilor. Centrele armene erau înfloritoare. În aprilie 1909, însă, în orașul Adana au avut loc masacre care s-au soldat cu 30.000 de victime în rândul armenilor.

          Ne aflăm deci în 1909, cu un an înainte ca Imperiul Otoman în care trăiau în relativă pace chiar și armenii, alături de alți creștini de diferite rituri orientale, a fost cutremurat de o lovutură de stat organizată de Ittihad, sau „Junii turci” („Partidul Unirii și al Progresului”), o formațiune compusă din persoane provenite din medii militare și burgheze, precum și din înalta birocrație de stat și care doreau să dea Imperiului o constituție și să-l transforme într-o Monarhie Constituțională. Mulți armeni, de bună credință, s-au lăsat atrași de aceste programe promițătoare, pentru a regreta apoi în condițiile în care în interiorul acestui partid s-a impus aripa cea mai extremistă. Această radicalizare s-a datorat, foarte probabil, și înfrângerilor suferite de turci în războaiele balcanice. 

          Se întărea și prindea o tot mai maire consistență ideea panturchismului. În acest sens, Claude Mutafian scria:

 

          „Imperiul otoman era în realitate un mozaic format din populații creștine (slavi, greci, sirieni, armeni) și musulmane (turci, curzi, arabi). Doctrina „otomanismului” care consta în proiectul de a-i include pe toți într-o „naționalitate” nouă, a rămas literă moartă ca urmare a înfrângerilor din Balani, în favoarea doctrinei „panturchismului” (numită și „panturanism”), care considera rasa turcă drept rasă superioară și pledea unirea tuturor popoarelor turcice, de la Bosfor până în China” [14]

 

          În data de 15 septembrie 1915, ministru de interne turc Talaat Pașa a emis următoarea depeșă către Prefectura de Alep:

 

          „S-a comunicat în prealabil că guvernul a hotărât să-i extermine integral pe Armenii care locuiesc în Turcia. Cei care se vor opune acestui ordin, nu vor mai putea face parte din administrație. Fără a ține seama de femei, copii și infirmi și oricât de tragice ar fi mijloacele de exterminare, fără a asculta sentimentele conștiinței, trebuie pus capăt existenței acestora[15]”.

 

          <<Ca guvern de traziție, Junii Turci și-au început cariera reluând valorile prețuite de Junii Otomani: liberalizarea regimului și concilierea elementelor neturce și nemusulmane. Dar ei au preluat treptat și formula panislamică/panturcă a lui Abdul Hamid, care a luat locul sprijinului occidental și al celui intern….acordat programului lor reformist și liberal. Viziunea lor a evoluat de la venirea la putere până la genocid, după formulă suplă: programul minimal prevedea crearea unei baze turcizate pentru statul-națiune, iar programul maximal prevedea crearea unui imperiu panturcic sau panturanic ca moștenitor al Imperiului Otoman, dar bazat pe o legiferare diferită; naționalismul exclusiv al primului program și rasismul celui de-al doilea erau doar fațetele aceleiași medalii, în ambele cazuri neexistând loc pentru armeni, care cereau reforme și erau ținte ușor de distrus>>.[16]

 

          Partea cea mai extremistă a partidului, condusă de cei care au impus un nou sultan, pe Mahomed al V-lea, voia deci să-i elimine pe armeni și pe alți creștini în vederea formării unui stat pur turcesc și islamic. Acest adevăr trebuie spus chiar dacă  nu trebuie culpabilizați toți turcii pentru acest asasinat în masă. Principalii reprezentanți ai partidului Junilor turci erau atei sau agnostici, dar instrumentalizau până la fanatism populația de rând determinând-o să-i atace pe creștinii considerați „ghiauri”, termen islamic prin care sunt desemnați necredincioșii.

 

Genocidul propriu-zis

 

          Genocidul, supranumit în conștiința armeană și ca „Răul cel Mare”, a început simbolic în 24 aprilie 1915, dată în care au fost operate arestări în masă de politicieni armeni, intelectuali, oameni ai Bisericii, indiferent de confesiune, și s-a creat în același timp Organizația specială, de tristă faimă, aflată în subordinea Ministerului de Interne turc.

          Începând din luna ianuarie a acestui an se puteau întrevedea semnale cu rezonanță sinistră pentru poporul armean, care constau din recrutarea de militari urmată de demobilizarea și dezarmarea acestora.

 

            <<Marea arestare>>, al cărui început marchează data comemorativă a genocidului, a avut loc în capitala Turciei. În zorii zilei de sâmbătă 24 aprilie 1915, au fost arestați cei mai importanți exponenți ai elitei armene din Constantinopol, operațiune care a continuat și în zilele următoare. Într-o lună mai mult de o mie de intelectuali armeni, între care se numărau ziariști, scriitori, poeți (ca Daniel Varujan), şi chiar deputaţi în Parlament (ca Krikor Zohrab, care se considera prieten al lui Talaat), au fost deportaţi spre interiorul Anatoliei şi masacraţi pe drum: întreaga naţiune a fost decapitată>>[17].        

             

          Armenii au fost deportați în deșertul Deyr-es-Zor din Siria, atacați în mod constant de bande de răufăcători în prezența complice a jandarmilor care-i escortau.

          Din mai până în iulie 1915 a venit rândul provinciilor Erzerum (verifică numele localității!), Bitlis, Harput, Sivas, Van Diyarbekir e Trebisonda. S-a trecut apoi la populația armeană din alte provincii ale imperiului, sub pretextul că deportarea ar fi fost provizorie. Aceștia au fost deportați în Mesopotamia. Apele Tigrului și ale Eufratului erau pline de cadavre. Pe lângă marșurile istovitoare și subnutriție, căldura din timpul zilei și scăderea temeperaturilor pe timp de noapte au dus la capăt această tragedie.

          Chiar și cei care au ajuns la Alep, oraș faimos în zilele noastre pentru războiul recent purtat în zonă, mureau adesea în așa-numitele „câmpuri de recoltă”.

          La Deyr-es-Zor a fost construit un mausoleu, în aminirea armenilor care și-au găsit sfârșitul aici, care a fost din păcate distrus în anul 2014, pe fondul unei tăceri inexplicabile a presei occidentale.

          Un alt episod de rezistență ce merită să fie reamintit, chiar dacă până astăzi cred că este cel mai cunoscut, este cel de la Mussa-Dagh. Este cunoscut chiar și în România grazie romanului lui Franz Werfel (1890-1945), dramaturg austriac de origine evreiască. Suntem în Siria anului 1915, când un grup de patru mii armeni a rezistat mai mult de o lună asediului turcilor. Aceștia au fost, în final, salvați de o navă franceză. Editura Ararat din București are meritul de a fi publicat acest roman, în trei volume[18]. Trebuie adăugat că ultima fază a Genocidului se petrece între anii 1920-1922. Claude Mutafian a observat în acest sens: 

            „Lichidarea Armeniei apusene nu era de ajuns pentru planurile panturce. Profitând de retragerea armatei ruse, urmată de revoluția din 1917, Turcia a pornit o ofensivă împotriva Armeniei orientale, care a fost oprită in extremis de o extraodrinară mobilizare populară, a întregii națiuni armene, animată de partidul Dashnag, în bătălia de la Sardarabad (sfârșitul lui mai 1918). Câteva zile mai târziu, această Armenie răsăriteană devenea prima „republică a Armeniei” și în 30 octombrie 1918 Imperiul otoman capitula și semna armistițiul de la Mudros în favoarea aliaților[19]”.

         Se estimează că Genocidul sau „Răul cel Mare” a costat mai mult de un milion și jumătate de victime nevinovate, lipsite de apărare, fără distincție de vârstă și sex. Până și armenii care erau prieteni ai turcilor, precum Krikor Zohrab, care era un apropiat al ministrului Talaat Pașa, au fost deportate și masacrate.

          Unii supraviețuitori mai tineri au fost salvați de turci și islamizați, iar apoi folosiți ca brațe de muncă.

          În tratatul de la Sevres a fost a fost proclamată oficial existența Armeniei orientale. În această perioadă istorică s-a afirmat un personaj născut la Salonic în 1881, mort la Constantinopol în 1938. Acesta se prezenta Aliaților ca un adversar al bolșevicilor, iar acestora ca un luptător împtriva imperialismului anglo-britanic. Este vorba de generalul Karabekir, cel care a recurs la Organizația Specială, de tristă faimă, masacrând populația armenească din zonele atribuite Republicii armene. După căderea Karsului au urmat alte masacre. Toate acestea în pofida faptului că președintele Statelor Unite ale Americii, Wodrow Wilson, făcuse public un proiect care atribuia Armeniei teritorii întinse 

          Sovieticii și turcii s-au pus de acord în 1921 în vederea stabilirii noilor frontiere, în timp ce Franța a renunțat la Cilicia fără prea mult efort, provocând un exod impresionant de armeni și de creștini din această regiune.

          Conferința de la Lausanne din 1923 a anulat acordurile semnate la Sévres, aceoperind în felul acesta una din numeroasele acțiuni de purificare etnică pe care le-a cunoscut Europa în secolul XX. Cu un an mai devreme focul islamic a distrus cea mai mare parte a Smirnei, provocând moartea a mii de oameni arși în incendiu sau înecați. Menționăm, între alții, moartea curajosului mitropolit greco-ortodox Chrysostomos Kalafatis (1868-1922), care a refuzat să-și abandoneze scaunul mitroplitan, linșat și apoi decapitat de turcii furioși pe a căror mână fusese dat de generalul turc Nureddin Pascia.

          Romanul profesoarei Antonia Arslan, La strada di Smirne[20] (Strada din Smirna), publicat la editura Rizzoli din Milano în 2009, reflectă sentimentul de durere al victimelor și dispariția unei lumi bogate și cosmopolite, pe care nebunia panturcă dorea să o distrugă.

Marea catastrofă a armenilor a avut ecouri în Italia, mai ales în paginile ziarelor. Emanuele Aliprandi a scris în 2009 o carte care ne ajută să urmărim relatările publicate în ziarele italiene despre „Răul cel Mare” care a lovit poporul armean. Cartea se intitulează 1915, Cronaca di un Genocidio (1915, Cronica unui Genocid)[21], publicată la Editura & my Book. Prefața cărții este semnată de Marco Tosatti, vaticanist și ziarist la „La Stampa”. Răsfoind lunga listă de articole rezultă că jurnale foarte cunoscute precum Corriere della Sera, La nazione, il Messaggero, il Popolo d’Italia, il Resto del Carlino, au difuzat pe larg știrile teribile sosite din Anatolia. La acestea se adaugă articolele apărute în ziarul L’Avanti, publicație socialistă întemeiată de Leonida Bissolati (1857-1920). În acei ani însă, mai puțin de jumătate dintre italieni erau analfabeți, neavând acces la acest mijloc de comunicare reprezentat de presă. 

          Știri despre genocid s-au răspândit apoi datorită revistei Armenia, care a avut printre colaboratorii săi atât armeni cât și italieni, unul din cei mai cunoscți fiind Nishan der Stepanian.

       „Revista – observa autorul cărții Presenza armena in Italia 1915-2000 (Prezența armeană în Italia 1915-2000), apărută în 2014, a adunat cu grijă toate informațiile răspândite de presa italiană și internațională despre evoluția situației armenilor în Anatolia și în Caucaz. Informații adesea fragmentare, furnizate de relatări care au ajuns să aibă un caracter repetitiv, compuse din violențe, abuzuri, morți, alternează cu articole mai analitce care încearcă să integreze tragedia armeană în contexte istorico-politice mai ample. Autorii acestui tip de contribuții sunt fie unii giornaliști a căror articole sunt reproduse integral în coloanle revistei, fie chiar redactorii revistei Armenia, care semnează textele pe care le scriu cu pseudonime ca Suren, Doctor, Careckin, Aramais, Armenius… Scrise într-o bună limbă italiană și în general bine argumentate, aceste contribuții redacționale exprimă compasiune pentru soarta poporului armean și par să fie mereu în căutarea unor semnale de speranță în direcția unui viitor de libertate și autonomie[22]”.

         Sfântul Părinte Benedict al XV-lea și-a demonstrat întreaga solidaritate și dragostea paternă, iar succesorul său Pius al XI-lea a hotărât să găzduiască peste 400 de orfane armene la Castelgandolfo, dându-le în grija Congregației Surorilor Armene ale Neprihănitei Zămisliri[23], care la rândul lor numărau multe colege ucise în timpul Genocidului[24].

          Trecând la lucrări mai recente, aș aminti cărțile doctorului Pietro Kuciukian, un medic, fiul unui supraviețuitor armean, rezident în provincia Trento, care a format împreună cu jurnalistul și eseistul Gabrielle Nissim, „il Gariwo” sau „Pădurea celor Drepți”, întemeietor în același timp al Muzeului Genocidului de la Erevan. Cunoscut prin conferințele internaționale pe care le-a organizat, precum cea de la Padova din 2000, cu tema: Si può sempre dire un sì o un no: I Giusti contro i Genocidi degli Armeni e degli Ebrei [Se poate spune întotdeauna un da sau un nu: cei drepți împotriva Genocidului Armenilor și al Evreilor], la care au participat cercetători de prim rang[25], precum scriitoarea armeană Antonia Arslan, doctorul Pietro Kiciukian, Gabriele Nissim, părintele Boghos Levon Zekiyan, atunci profesor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, apoi la Institutul Pontifical Oriental din Roma, fondator al revistei “Padus-Araxes”, care adună contribuțiile armeniștilor de diferite naționalități, și din 2015 Arhiepiscop de Istambul al Armenilor catolici. 

          Întorcându-ne la cărțile lui Pietro Kuciukian, care depus eforturi considerabile pentru  a anima și organiza ajutorarea populației lovite de cutremurul teribil ce a lovit Armenia în 1988, aș vrea să amintesc doar câteva titluri: Le terre di Nairi, viaggio in Armenia, Guerini, Milano 1994; Viaggio tra i cristiani d’oriente, Guerini, Milano, 1997; Dispersi, viaggio fra le comunità armene nel mondo, Guerini, Milano 1998; Voci nel deserto. Giusti e testimoni per gli armeni, Guerini, Milano 2000; Il Giardino di tenebra. Viaggio nel Nagorno Karabgh, Guerini, Milano 2003; La terza Armenia. Viaggio nel Caucaso post-sovietico, Guerini, Milano 2007.

          Kuciukian relatează cu multă franchețe experiențele sale de călătorie, alternându-le cu referințe istorice și geografice deosebit de folositoare, aproape indispensabile pentru cititor un armean sau străin.

          De un interes special se bucură biografiile străinilor faimoși care au activat pentru a face cunoscut Genocidul[26]. În această ordine de idei sunt demne de menționat personalități ca: Henry Morgenthau (1856-1946), ambasador al Statelor Unite în Imperiul Otoman, evreu american despre care avem o carte de memorii tradusă de M. Gafița în 2000 și publicată la editura Ararat[27]; Franz Werfel (1890-1945), austriac de origine ebraică, autorul cărții mai sus menționate: Cele 40 zile de pe Mussa Dagh[28]; Johannes Lepsius (1858-1926), misionar luteran; Giacomo Gorini (1859-1950), profesor și director al Arhivei Ministerului Italian de Externe. În această carte, alături de personaje mai cunoscute precum Anatol France (1844-1924), precum deja amintitul Armin Wegner, și figuri mai puțin cunoscute ca Naim Sefa Bey, turc, ultimul secretar al Comitetului General al Deportărilor, care s-a remarcat prin refuzul de a colabora la purificarea etnică a armenilor. Acestea sunt numai câteva dintre personajele menționate de Pietro Kuciukian.

          În legătură cu una dintre cele mai cunoscute victime ale Genocidului, poetul Daniel Varujan (sau Varužan), al cui nume adevărat era Daniel Cëbukkiarian(1884-1915), părintele Mesrop Gianascian[29], mechitarist, publicase  unele poezii din creația acestuia în cartea Poezia Armena Moderna tipărită la Sfântul Lazăr al Armenilor. În anul 1992 a fost publicat Il Canto del pane[30] [Cântecul Pâinii (Հացին Երգը Harc´in Ergә)], la editura Guerini Associati din Milano, sub îngrijirea și cu o introducere de Antonia Arslan, în traducerea aceleiași doamne Arslan și a lui Haïganush Megighian. Este vorba de o ediție bilingvă armeano-italiană a 29 de poezii, provenind dintr-o carte neterminată, începută în anii 1913-1914,” răscumpărată la un preț foarte ridicat de la sechestrul serviciilor secrete turcești prin intermediul agentului armean Arshavir Esayan”. Cartea trebuia să fie completată potrivit planului lui Varujan, de alte șase poezii a căror titlu s-au găsit într-un carnet de însemnări”. Poezia Antasdan (Benedizione per i campi dei quattro amgoli del mondo/Binecuvântare pentru câmpurile celor patru colțuri ale lumii), a fost publicată în 1914 într-un manual școlar și e foarte cunoscută. [31].

          Pe lângă această culegere, apare la editura Poline din Milano în 1995  Mari di grano e altre poesie armene [32][Mări de grâu și ale poezii armene]., sub îngrijirea și cu introducere de Antonia Arslan, traduse de ea și de Alfred Hemmat Siraky, cu comentarii la poezii de Siobhan Nash-Marshall:  

        „Este un Frederico Garcia Lorca al Orientului, care abordează cântecul cu bucurie spirituală, cu seninătate și pace interioară prin intermediul unui parcurs singular de maturizare religioasă, de la protestul strigat din primele poezii, la căutarea celor mai vechi tradiții ale poporului său, la redescoperirea Creștinismului ca religie a părinților, răspuns la neliniște, piatră întemeietoare pentru un popor persecutat, voce a eternei speranțe”[33]

          Daniel Varujan a studiat la Prknig, în apropiere de Sebaste, apoi la Constantinopol, la școala Părinților Mechitariști, unde a avut norocul să întâlnească printre profesorii săi pe părintele Aristaghes Kaskandilian, apoi la Veneția la Colegiul Murat-Raphaelian al Părinților Mechitariști armeni, apoi la Gand în Belgia[34].

A fost deportat în zona satului Tüna, unde a fost ajuns de un grup condus de de un anume „Halo curdul”. Au oferit persecutorilor daruri în bani, dar n-au folosit la nimic, Daniel Varujan a încercat să se răzvrătească și atunci lui i-a fost rezervată moartea cea mai cruntă. În limba română el este prezent în Antologie de poezie armeană contemporană, publicată la Editura Minerva din București în 1981[35]. O lucrare mai vastă, care are ca fir roșu creația unor autori victime ale Genocidului, s-a publicat în acest an la Editura Ares din Milano, cu titlul Benedici questa croce di spighe… (Binecuvântează această cruce de spice…). A fost editată sub îngrijirea Congregației Armene Mechitariste, cu o prezentare în deschiderea volumului semnată de Abatele General de atunci Elia Kilaghbian. Invitația la lectură este semnată de Antonia Arslan. Poeziile u fost alese și introducerile au fost făcute de Suren Gregorio Zovighian și de p. Hamazasp Keschichian. Traducerile poeziilor și ale pasajelor au fost făcute, pe lângă cei doi autori menționați, și de profesoara Sona Harutynian,  de Alfred Hemmat Siraky, Giuseppe Munarini, de regretata profesoară Gabriella Uluhogian cu colaborarea profesoarelor Antonia Arslan, Paola Mildonian, și Aurora Zovighian. Pe lângă poeziile lui Daniel Varijan, au fost incluse în volum poezii scrise de Siamantò (pseudonim al lui Adom Yargianian (1878-1915), Rupen Sevag (pseudonimo al lui Rupen Cilinghiarian, 1885-1915). Despre acesta aș vrea să amintesc următoarele:

<<Între exilații rămași la Čankurt, s-a răspândit zvonul că s-ar fi convertit la Islam și și-ar fi salvat viața. În acea împrejurare, Rupen Sevag s-a străduit să-i convingă pe cei mai temători să nu abjure Creștinismul, afirmând că este preferat moartea în loc Apostazie>>.[36]

Îl amintim de asemenea pe părintele Garabed Der Sahaghian, mechitarist (1882), care s-a comportat ca un preot adevărat până la capăt, împărțind iertare de păcate conaționalilor săi deportați, stingându-se din viață la numai 33 de ani; Ardashes Harutiunian (1873), avocatul și parlamentarul Krikor Zohrab (1861); Rupen Zartarian, „considerat principele prozei aremene occidentale (s-a născut în 1884); Dikran Ciögürian, născut în 1884; Tlgadintzì (pseudonim al lui Hovhannes Harutunian, născut în 1860); Hrant (pseudonimul lui Melkon Gürgian), născut în 1859; Yerukhan (pseudonim al lui Yervant Sërmakeshkanlian (născut la 1870), și infine Kegham Parseghian (născut în 1883). Pe lângă poezii, volumul conține o selecție de texte în proză.

Antonia Arslan a observat în legătură cu Krikor Zohrab următoarele:

   <<Zohrab construiește mici lumi de provincie și de oraș, care încântă atât prin puternica forță descriprivă cât și prin panoramele neobișnuite pe care le relevă. Un exemplu este povestirea Geiran, povestea seacă a două, chiar trei personaje, realități care se încrucișează: tânărul avocat de la Constantinopol, banditul feroce și polițistul, care și-au jurat ură eternă dar sunt prieteni din copilărie, și provin amândoi din Daghestan, și mediul de provincie al orășelului în care se ține procesul>>[37].  

       Printre lucrările care-și propun să prezinte istoria armeană aș vrea să amintesc două opere fundamentale în limba italiană, este vorba mai întâi de Storia degli Armeni [Istoria armenilor], îngrijită de Gérard Dédeyan. Ediția italiană a fost îngrijită de Antonia Arslan și de părintele Boghos Levon Zekiyan, cu numeroase contribuții ale unor istorici și armeniști de prim plan[38], și apoi Vahkn N. Dadrian,  Storia del Genocidio Armeno[39][Istoria Genocidului armean], apărută șa aceeași editură în anul 2003.

          Nu lipsesc lucrări de factură memorialistică, în care este prezentă istoria orală, așa cum este volumul: Hushèr la memoria. Voci italiane di sopravvissuti armeni [Hushèr-memoria genocidului. Voci italiene despre supraviețuitorii armeni], de Antonia Arslan și Laura Pisanello, cu colaborarea lui Avedis Ohanian[40], tipărită la editura Guerini și Asociații din Milano în 2001. Este vorba de mărturii, așa cum arată și titlul, rămase de la 11 supraviețuitori ai Genocidului, care relatează și mai ales mărturisesc dureroasele și adesea tragicele experințe prin care au trecut.

          Unul dintre aceștia, dr. Coren Mirachian, a scris în 1986 un volum suplu în care povestește fuga sa din Anatolia și sosirea aventuroasă în Italia. Cartea are un titlu semnificativ, Da pastorello a medico[41][De la ciobanaş la medic]. Ajuns la Padova, ajutat de credința creștină și de un spirit optimist, a reușit să-și găsească de lucru, să termine o facultate și să-și deschidă un cabinet stomatologic.

          O istorie aparte care se integrează și se intersectează cu marea istorie.

          Aș dori să amintesc, în fine, că în cursul acestui an dr. Gregorio Zovighian[42] a terminat o lucrare de proporții, publicată sub titlul Storia del Karabagh. Dall’antichità fino all’indipendenza [43][Istoria provinciei Karabagh. Din antichiate la obținerea independenței], apărută la Editura Nuova Prhomos, un volum de 580 de pagini care prezintă istoria acestui teritoriu din Caucazul meridional, regiune numită în armeană Artsakh (Արցախ), locuită în timpul în care a fost dată de către Stalin Azerbaigianului în 1923, de un procent de 98% armeni. După căderea Uniunii Sovietice a izbucnit conflictul, încheiat în 1993 cu „încetarea focului”, după care această regiune a obținut propria independență. 

         Concluzii

          Cu ajutorul lucrărilor citate în această conferință succintă, am putut vedea cât rău au făcut crimele din ultima perioadă a Imperiului otoman, dar mai ales cele întâmplate sub regimul „Junilor turci”. A fost o adevărată distrugere din rădăcini a populației armene precum și a altor comunități creștine, a Bisericilor și a tradiționalelor „chackar” – cruci de piatră – care pentru armeni au o valoare identică cu aceea a icoanelor bizantine.

          Studiile citate, dar mai ales operele literare, în special cele semnate de profesoara Antonia Arslan, precum și cercetările făcute de alți armeni din diaspora, confirmă faptul că Genocidul Armean se prezintă drept o trăsătură a bestialității în care poate cădea omul dacă este instrumentalizat și cade victimă ideologiilor totalitare.

          Pentru a avea o imagine de ansamblu, inclusiv în Italia, asupra problematicii trebuie să ținem seama și de alte studii, precum cele pe care le face părintele Vahan Ohanian de la Congregația Mechitaristă Armeană, prin investigarea presei americane din perioada Genocidului.

          Pe de altă parte, trebuie aprofundată, așa cum a procedat Antonia Arslan, cercetarea situației numeroșilor cetățeni turci de origine armeană, care încep să înțeleagă că strămoșii lor nu erau chiar turci ci armeni[44], care și-au pierdut identitatea de mici prin adoptarea lor de către familii de turci și care doresc să revină la credința creștină.

          Actualitatea extraordinară a temei, de interes pentru dezbaterea istoriografică și culturală internațională este dovedită de bogăția contribuțiilor care i-au fost dedicate, pe baza investigațiilor aprofundate, a documentării și a unor mărturii autentice, cu scopul de fi pusă într-o lumină nouă care să permită recuperarea memoriei evenimentelor din trecut, precum și o reflecție asupra interogațiilor profunde care se impun în legătură cu încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei, care trebuie afirmate și protejate pretutindeni de legislația civilă, așa cum afirma prof. Marcello Flores[45]. Este de cel mare folos deci, cercetarea cauzelor crimelor, a asasinatelor în masă, de o mare duritate, petrecute în vremuri nu foarte îndepărtate, pentru că prin relevanța lor pentru istoriografie și pentru memoria colectivă de astăzi nu trebuie să fie date uitării.         

 

Giuseppe MUNARINI

[1] Articolul de față reprezintă versiunea prescurtată a conferinței pe care am ținut-o în data de 7 decembrie 2017, la Institutul de Istorie Eclesiastică „Nicolae Bocșan” al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. Versiunea integrală a materialului va apărea în scurt timp, în limba italiană, în revista Institutului, „Journal of Church History”.

[2] Antonia Arslan, La masseria delle allodole.Romanzo. Rizzoli, Milano,  2004.

[3] Menționăm, spre exemplificare, două traduceri ale acestei cărți: în limba română:  Antonia Arslan,  Ferma ciocârliilor Ed. Ararat, București 2007 [trad. Gabriela Lungu și Ștefan Damian]; ȋn limba maghiară romanul a fost publicat la Târgu Mureș: Antonia Arslan, Pacsirtavár,Mentor Kiadó, Marosvásárhely 2008 [trad. Király Kinga Júlia].

[4] Vezi Alberto Rosselli, Santi Martiri del Genocidio Armeno, in Santi e Beati. Sezione Chiese orientali Ortodosse, in www.santiebeati.it › Sezione Chiese Orientali Ortodosse (5.XX. 2017)

[5] Bienheureux Ignace Maloyan în www.vatican.va/…/ns_lit_doc_20011007_beat-maloyan_fr.htm… (5.XII. 2017)

[6] cfr. https://w2.vatican.va/…/papa-francesco_lettera-ap_2015412_gr…(5.XII. 2017)

[7] Boghos Levon Zekiyan, La spiritualità armena. Il libro della lamentazione di Gregorio di Narek. Traduzione e note di Boghos Levon Zekiyan. Introdizione di Boghos Levon Zekiyan e Claudio Gugerotti. Presentazione di Divo Barsotti, Ed. Studium, Roma 1999.

[8] Sergiu Selian, Istoria unio genocid  îndelung ignorat, Ed. Ararat, București  2005, pp. 35-95.

[9] Vrednic de pomenire este articolul-recenzie a renumitului scriitor Bedros Horasangian: De la Genocidul Armenilor la Shoah, în  ”Ararat”. Periodic  al Uniunii armenilor or din România,  anul XXVI, numărul  17-18 (564-565), septembrie 2017, pp. 31-33.

[10] Volumul VI,  Ed. UTET, Torino, 1970, p. 671.

[11] cfr. Anna Maria Samuelli, Chi era Armin T. Wegner ?, in Armin T. Wegner e gli Armeni in Anatolia, 1915. Immagini e testinomianze.  Armin T. Wegner and the Armenians in Anatolia, 1915. Images and testimonies, Ed. Guerini e Associati, pp.33-51.

[12] Claude Mutafian, Metz Yeghérn. Breve storia del genocidio degli Armeni, A cura di Antonia Arslan. Presentazione di Mario Nordio. Postfazione di Boghos Levon Zekiyan, Ed. Guerini e Associati, Milano 1995, pp. 43-44.

[13]  H. Pasdermadjian, Histoire de l’Arménie. Depuis  les origense juasq’au traité de Lausanne, Libreairie Orientale H. Samuelian, Lausanne 19713., pp. 346-353.

[14] Claude Mutafian, Metz Yeghérn. Breve storia del genocidio degli Armeni,op. cit., p.26.

[15] H. Pasdermadjian, Histoire de l’Arménie. Depuis  les origense juasq’au traité de Lausanne, Libreairie Orientale H. Samuelian, Lausanne 19713.. p. 410

[16] Sergiu Selian, Istoria unio genocid  îndelung ignorat., pp. 100-101.

[17] Claude Mutafian, Metz Yeghérn. Breve storia del genocidio degli Armen., p. 34.

[18] Franz Werfel, Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh. Prefața de Nicolae Balotă, , Ed. Ararat, București 2000. [Traducerea: Horia Matei].

[19] Claude Mutafian, Metz Yeghérn. Breve storia del genocidio degli Armeni, p. 37.

[20] Antonia Arslan, La strada di Smirne, Ed. Rizzoli, Milano 2009.

[21] Emanuele Aliprandi, 1915, cronaca di un Genocidio. La tragedia degli armeni raccontata dai giornali italiani dell’epoca. Prefazione di Marco Tosatti & My Book, Vasto (Ch) 2009, pp. 231-235.

[22] Agop Manoukian, Presenza armena in Italia 1915-2000, Guerini e Associati 2014, p. 38.

[23] Congregația înfințată de către viitorul  Patriarh/Catholicos și Cardinal armean Andon Bedros Hassun,( 1809-1884) atunci cand era episcop auxiliar în Costantinopol în anul 1847.

[24] Cf. Sacra Congregazione per la Chiesa orientale, Oriente Cattolico. Cenni storici e statistiche, Città del Vaticano 1962, p. 763.

[25] AA.VV. Si può sempre dire un sì o un no: I Giusti contro i Genocidi degli Armeni e degli Ebrei, Ed Cleup, Padova 2001.

[26] Piero Kuciukian, Voci nel deserto. Giusti e testimoni per gli armeni. Introduzione di Marcello Flores. conclusivo Saggio di Giuliano Vassalli, Guerini e Associati, Milano 2000, mai ales, pp. 19-41,pp. 43-65; pp. 67-77;pp.79-101: pp.103-119: pp. 159-181.

[27] Henry Morgenthau, Ambasador la Costantinopol. Memorii, cuvânt înainte de James C./Rosapepe. Traducere și nore de Mihnea Gafița, Ed. Ararat, București 2000.

[28] Sunt semnificative alte două opere, scrise de Flavia Amabile și Marco Tossati: Flavia Amabile ed a Marco Tosatti, La vera storia del Mussa Dagh. Presentazione di Vittorio Messori, Ed. Guerini e Associati, Milano 2003; Idem, Mussa Dagh gli eroi traditi, Ed. Guerini e Associati, Milano 2005: Ci doi sunt, de asemenea, autorii unui roman deosebit de interesant, vezi: Idem, I baroni di Aleppo, Gamberetti editrice, Roma 1998.

[29] P. Mesrop Gianascian della Congregazione Mechitarista (coord.), La Poesia armena moderna, Ed. Mechitar, Venezia San Lazzaro 1963, p. 352 e pp.221-233. A se vedea și: Boghos Levon Zekiyan (coord.), Boghos Levon Zekiyan (coord.), Canto d’Armenia Yerg Hayastani, in “In forma di Parole”, Anno XVIII, 1998, IV serie, numero primo: gennaio-febbraio- marzo, pp. 209-233. Traducerea poeziiler: a Antonia Arslan şi  a Alfred Hemmat Siraky [Text armean-italian] .

[30] Daniel Varujan, Il canto del pane. A cura e con introduzione di Antonia Arslan e Chiara Haïganush Magighian, Guerini e Associati, Milano 1992.

[31] Daniel Varujan, Il canto del pane. A cura e con introduzione di Antonia Arslan e Chiara Haïganush Magighian, p. 31 e pp. 136-137.

[32] Daniel Varujan, Mari di grano e altre poesie armene. A cura e con introduzione di Antonia Arslan. Traduzione di Antonia Arslan e Alfred Hemmat Siraky. Comentarii la poezii de Siobhan Nash-Marshall, Ed Figlie di San Paolo, Milano 1995..

[33] Daniel Varujan, Mari di grano e altre poesie armene op. cit., p. 12.

[34] A se vedea Congregazione Armena Mechitarsita Suren Gregorio Zovighian, p. Hamazasp Kechichian.; Benedici questa croce di spighe….Antologia di scrittori armeni vittime del Genocidio,  Premessa: P. Elia Kilaghbian, Abate Generale della Congregazione Armena Mechitarista,  Invito alla lettura di Antonia Arslan, Ed. Ares Milano 2017, p.15.

[35] Antologie de poezie armeană contemporană. Prefața și prezentări succinte de Sergiu Selian, traduceri de Dumitru M. Ion, Carolina Ilica și Harlambie Grămescu, Ed Minerva, București 1981.

[36] . Congregazione Armena Mechitarsita Suren Gregorio Zovighian, p. Hamazasp Kechichian.; Benedici questa croce di spighe….Antologia di scrittori armeni vittime del Genocidio,op. cit., p. 81..

[37] Congregazione Armena Mechitarsita Suren Gregorio Zovighian, p. Hamazasp Kechichian.; Benedici questa croce di spighe….Antologia di scrittori armeni vittime del Genocidio,op. cit.,pp. 12-13.

[38] Gérard Dédéyan (a cura di), Storia degli Armeni. Edizione italiana a cura di Antonia Arslan e Boghos Levon Zekiyan, Ed. Guerini e Associati, Milano 2002.

[39] Vahakn N. Dadrian. Storia del Genocidio Armeno. Conflitti nazionali dai Balcani al Caucaso. Edizione italiana a cura di Antonia Arsalan e Boghos Ldevon Zekiyan. Traduzione a cura di Alessandra  Flores d’Arcais, Ed. Guerrini e Associati, Milano 2003.

[40] Antonia Arslan li Laura Pisanello, Hushèr la memoria. Voci italiane di sopravvissuti armeni, con la collaborazione di Avedis Ohanian, Ed Guerini e Associati, Milano 2001.

[41] Coren Mirachian, Da pastorello a medico, Editrice Stediv/Aquila, Padova  1986.

[42] Medic, dentist, cercetător pasionat al istoriei armene, implicat în redactarea jurnalului “La voce”, apoi la “Haykakan Zayn”-La voce armena”, cf. Agop Manukian, Presenza arm,ena in Italia, pp. 171-173.

[43] Gregorio Zovighian, Storia del Karabagh. Dall’antichità all’indipendenza, Ed. Nuova Prhomios, Città di Castello (PG), 2017.

[44] Cf. Antonia Arslan, Lettera a una ragazza in Turchia. Romanzo, Ed. Rizzoli, Milano 2016.

[45] Marcello Flores, Introduzione a Pietro Kuciukian, Voci armene nel deserto., pp. 7-8.