Giuseppe Munarini

Giuseppe MUNARINI / Scrisoare către Mircea

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

                                                                                                                                                                                                                                                                                               Padova, 23 Februarie, 2018

foto Hrair Hawk Khatcherian

              Dragă Mircea,

 

 

        Latinii atunci când murea cineva, îi salutau cu sintagma “Ave atque vale”. Eu aș vrea să Te salut ca întotdeauna cu un „ciao”, urmat de un „servus”, așa cum se face în Transilvania. Pentru mine, Tu ești încă în viață și, cred, sper, nu doar în memoria mea. Numai că ești într-o lume îndepărtată pe care o cunoaștem, chiar dacă nu foarte mult, în optica credinței. Tu nu ai trecut la „neființă”, așa cum spunem adesea, ci la viața lui Hristos, într-o lume apropiată și, în același timp, îndepărtată.
Vreau să-i mulțumesc prin aceste câteva rânduri lui Dumnezeu, care mi-a permis să Te cunosc, acum 17 ani, datorită unui alt prieten, Eduard Antonian, care mi-a vorbit despre Tine.

      Într-o zi la Cluj – îmi amintesc, era după-amiază – unde mă aflam în fața Universității după o conferință, am primit un telefon de la Tine. Multe au fost întâlnirile noastre în cadrul cărora am discutat despre armeni, despre San Lazzaro, pe care l-ai iubit atât de mult, dar pe care, din păcate, nu l-ai putut vizita niciodată. Înainte de toate din cauza locului de muncă și apoi din pricina bolii tale dureroase.
       Casa ta mică, bogată în relicve, icoane, roade ale muncii tale meticuloase și de bun gust, a asistat la numeroase dintre întâlnirile de prietenie și de studiu.
Îmi spuneai mereu să salut San Lazzaro; am făcut-o cu puțin timp în urmă, când ai plecat de la noi pentru totdeauna. Acolo s-a ridicat pentru tine slujba pentru odihna sufletelor, în armeană, cum ar fi fost dorința Ta.

     Mulțumiri ție, pază armeană a Transilvaniei, director științific al Muzeului armean. Am cunoscut Gherla, în special catedrala armeană cu comorile sale și patrimoniul fondat de episcopul Oxendie Verzerescul, mare printre armeni, așa cum a fost Ioan Inochentie Micu Klein pentru români.

       Mulțumită Ție, dar și vecinei și prietenei tale Andra, ne-am dus la domnul Ioan Călinescu la „Fundația armeană” din Dumbrăveni, unde ne aștepta prietenul nostru comun Eduard Antonian. Datorită ție am cunoscut mulți oameni de origine armeană domnul inginer Ioan Esztegar, doamna Andrada Ioana Rusu, draga Zabel Martaian Ermone, pictoriță de icoane pe sticlă, precum și pe doamna Azaduhi Varduca, cu regretatul Debreczeni Botond, fratele Tău Dozsa… pe doamna Andrea Juilika Szekely Ghiță, Sebeși Karen Attila, Maria-Cinar Jiga, Ana Steib și mulți alții.

       Îmi amintesc bucuria ta când Ți-am adus Evanghelia în armeană modernă de la San Lazzaro. Îmi amintesc satisfacția Ta pentru că ai reușit să colaborezi la restaurarea frumoasei biserici din Calvaria care se înalță pe un deal, nu departe de locul unde am locuit și eu.

      În biroul meu țin o icoană ce dăruită de Tine, este o icoană ucraineană ce-mi amintește de Tine, de o casă îndepărtată și de o prietenie pe care nici moartea nu va putea să ne despartă.

       Sunt fericit că Uniunea Armenilor, cu Varujan Vosganian, doamna Ana Steib, Mihai Stepan-Cazazian, Edi Antonian, Lucian Nastasă-Kovacs, Sebeși Karen Attila, prietenii comuni, și mulți alții au organizat pentru tine o petrecere frumoasă atunci când, în 8 februarie, ai primit premiul „Szongott Kristóf”, ale cărui cărți mi le-ai prezentat și mie.

     Toți cei apropiați trebuie să-ți fie recunoscători pentru tot ceea ce ai făcut pentru mica lume armenească din Transilvania, în special cea din Cluj-Gherla, lume ce nu trebuie să moară și a cărei memorie trebuie să continue în timp.

     Am un alt motiv să-i mulțumesc lui Dumnezeu: pentru că Te-am putut îmbrățișa ultima dată în 5 sau 6 decembrie, la sediul Uniunii din Cluj. Mi-au spus că nu aveam șansa să Te întâlnesc pentru că erai internat la spital. Însă, mergând la Uniune s-o salut pe doamna Ana Steib, aceasta a început să vorbească cu mine despre Tine. După puțin timp, a zâmbit și ai apărut Tu, care treceai pe acolo, fără să știi că eram acolo. O surpriză plăcută! Ultima pe care mi-ai făcut-o, bunul meu prieten, Mircea Maximilian.

      Acum, odihnește-Te în pace, în cimitirul armean din Gherla. Acolo poate este mai puțin trist să-l aștepți pe Mântuitorul Tău și al nostru, în așteptarea Judecății de Apoi.
Ai  suferit mult, uneori făceai să-mi amintesc de Iov… O expresie de la Tine pe care mi-o amintesc mereu este următoarea: „Nu trebuie să fiu aici, ca o plantă ornamentală”.

Tu cu siguranță nu ai fost pentru că numeroase au fost fructele plantei tale.

Servus, Mircea. Parev!

Prietenul Tău

Giuseppe Munarini

  • 75
  •