Redactor

Genocidul, intre realitate si fictiune

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Layout 1Cea mai buna modalitate de a determina ca istoria sa nu se repete este sa o comunici astfel încît ea sa devina o poveste atît de memorabila, ca nimic si nimeni nu o vor mai putea înveli vreodata în uitare. De aceea, marea literatura, chiar pornind de la datele punctual exacte ale realitatii istorice, este altceva decît o simpla consemnare de fapte. Dincolo de denotatia rece, dincolo de caracterul pur formal al conservarii unor detalii verificabile, ramîne sansa fictiunii de a tese un fundal mai veridic decît orice raboj al martorilor. si asta pentru ca estetica unui stil impresioneaza infinit mai profund un suflet decît orice recurs la rigoarea înghetata a stiintei celei mai grele.

Cam în acesti termeni cred ca se poate pune problema cît priveste romanul scris de Agop J. Hacikyan si Jean-Yves Soucy, „O vara fara zori“ (Editura Ararat, Bucuresti, 2008). Parerea foarte buna pe care o am despre opul citat vine atît din interesul constant ce-l manifest fata de chestiunea genocidului armean, bine tratata în carte, cît si din excelenta calitate a talmacirii în româneste a romanului.

Asupra primului aspect, chiar ca n-as starui. Într-un „clasament“ al masacrelor pe scara industriala, al etnicidelor „clasice“, al desfiintarii fizice a unor întregi grupuri omenesti, pe primul loc stau evreii, pe al doilea amerindienii (precolumbieni si nord-americani), iar pe al treilea armenii. Daca semintia lui Israel s-a dovedit piatra de încercare a celui mai dement proiect din istorie, cel nazist, unul întemeiat tehnologic si justificat filosofic, daca pieile rosii au fost decimate cu o indiferenta de o discretie dispretuitoare, indiferenta celui care detine suprematia tehnica si-si promoveaza cu cinism interesul economic, genocidul armean reprezinta un caz mult mai complicat. Un caz înca nerezolvat nici în prezent, caci desi este un fapt de evidenta istorica masacrarea si uciderea prin deportare a unui milion de armeni civili de catre trupele „junilor turci“, nici astazi acestor victime nu li s-a facut o minima reparatie morala, una banala, care consta în simpla recunoastere a acelui episod si în niste scuze tardive dar necesare din partea statului turc. (Se pare ca ne îndreptam totusi spre acest gen de reparatie în ordine politica, diplomatica si etica, deoarece autoritatile turce de azi fac anumite diligente astfel încît „greseala“ din 1915 sa fie recunoscuta si asumata.)

În al doilea rînd consider romanul scris de cei doi autori canadieni drept o capodopera si pentru ca standardul profesional dovedit de Madeleine Karacasian în actul de traducere este unul remarcabil. Nu numai precizie terminologica si fidelitate fata de original, dar si imaginatie creativa sau inspiratie a echivalarii, toate acestea asezate pe un suport solid, oferit de experienta traducatoarei. De asemenea, aparatul de note realizat de Madeleine Karacasian este unul foarte binevenit, caci are darul sa lumineze un context istoric, geografic si etnic foarte putin cunoscut de publicul nostru. si mai este ceva: o literatura mare, o fictiune de valoare poate pierde mult din anvergura daca este neinspirat, superficial sau rau tradusa. Nu e cazul aici, iar mult din frumusetea stilului auctorial din versiunea originala este prezent si în varianta româneasca.

Dar despre ce este vorba în acest roman despre care Morris Farhi, membru al Societatii Regale de Literatura din Marea Britanie, scrie ca „întrece cunoscuta carte Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh a lui Franz Werfel“, iar comentatorul din „Ecrivains d’aujourd’hui“ nu ezita sa îl aprecieze drept o „mare saga epica, cu sfîsieri profunde, cu peripetii în lant si cu pagini pline de emotie“?

Vara lui 1915. Turcia – sau mai bine zis spatiul în care Imperiul Otoman îsi consuma agonia politica, asteptîndu-si obstescul sfîrsit si pe mîntuitorul reformator Kemal Atatürk. O lume tipic orientala, asezata si prospera, în care armenii coexista pasnic alaturi de evrei si turci, dezvoltînd o traditie dedicata comertului si propasirii propriilor obiceiuri. O atmosfera tihnita si aparent nemiscata, pe care nimic nu o poate zgudui.

Asa pare ca stau lucrurile pentru familia armeana Balian. Însa dementa debuteaza abrupt, ca orice raptus al delirului omucidar. Absurdul nu cunoaste insinuare, ci explodeaza, aruncînd în aer aparenta normalitatii si credinta în valorile omenesti. Viata îsi vede curmat cursul, iar nebunia cuprinde suflete ce pareau pîna atunci extrem de sanatoase…

Vartan, capul familiei, este aruncat în temnita, doar pentru ca originea sa „recomanda“ asta. Sotia acestuia, Maro, împreuna cu baietelul Tomas, este obligata sa ia calea exilului, alaturi de sute de mii de femei, batrîni si copii armeni. Un drum ca un purgatoriu nedrept si apocaliptic, în urma caruia multi nu vor mai apuca sa-si revada familia. Un drum al mortii, o încercare la capatul careia se întrevede fie neantul, fie libertatea. Pe acest fundal, cei doi autori creioneaza personaje si relatii puternice, verosimile si reprezentabile, iar simpatia omeneasca fata de acesti nefericiti ai soartei este sentimentul dominant pe care-l încearca cititorii. Romanul are de toate: tensiune dramatica, certitudinea unei lupte cu forte implacabile, demne de tragedia greaca, schite sociale si psihologice de o cromatica absolut remarcabila si, mai ales, un realism sanatos si extrem de riguros racordat specificului uman al Asiei Mici. Cartea scrisa de Agop J. Hacikyan si Jean-Yves Soucy are ceva din „Razboi si pace“, din „Doctor Jivago“, dar si din „Divina Comedie“, pîna într-atît de complexa îi este textura literara si substanta istorica.

Pe scurt, o lectura fundamentala, care ar trebui sa premearga oricarei cercetari stiintifice a chestiunii genocidului armean…

Revista Cultura nr. 220/2009
Valentin PROTOPOPESCU

  •  
  •