Redactor

Genocidul Armenilor / Viața fără memorie nu este viață

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

Astăzi,pe data de 9 aprilie 2017, la Biserica armenească Sfânta Cruce de la Suceava a avut loc o slujbă de pomenire a sufletelor nevinovate, ucise ]n anul 1915. La slujbă a participat și corul Ciprian Porumbescu.Vocile melodioase ale celor care au adus un omagiu victimelor genocidului au răsunat în inimile celor prezenți cu putere, intensificând momentul. Afirm prin aceste cuvinte să nu uităm și doresc să stârnesc în noi înșine sentimentul de compasiune și respect față de miile de oameni uciși în acea cruntă catastrofă, trăind cu dorința de pace eternă, precum și pentru conștientizarea și asumarea de către poporul român a existenței acestui holocaust.

Ca urmare a lecturilor mele în legătură cu o tematică istorică pusă în discuție încă din anul 1948 până astăzi, am ajuns să constat că problema Genocidului Armean este o reflecție a evenimentelor petrecute în Primul Război Mondial.

Perspectiva mea de român este una subiectivă în ceea ce privește masacrul la are a fost supus poporul armean. Dacă ar fi să mă raportez la mentalitatea membrilor politici care au făcut parte din Imperiul Otoman, Turcia de astăzi, am constatat  că aceștia au avut scopuri clare atât din punct de vedere politic, cât și social, economic, cultural, în dorința de a elimina un neam, considerat inferior așa cum erau considerați spre exemplu în România, evreii și romii.

Făcând o paralelă între cele două episoade care ne-au marcat istoria la nivelul întregii lumi,și anume genocidul armenilor de la 1915 și holocaustul evreilor,este de menționat faptul că omul, indiferent de rasă și neamul din care se trage, poate naște în forul său interior o ură mai mult sau mai puțin explicabilă care, prin intermediul politicii, crește și capătă forțe nebănuite și poate influența declanșarea unui conflict real care anihilează mentalitățile oamenilor. Astfel, conflictul se extinde și prin puterea convingerii și a manipulării se vor naște noi mentalități, noi valori, dar care au la bază, în cazul de față, rasismul și xenofobia.

 

Armenii care au reușit să se refugieze au ajuns și în România, aceasta fiind una dintre primele țări care au acceptat să le ofere ajutor. Acest fapt este apreciat în concordanța timpurilor de acum, mai ales de reprezentații armenilor de azi, din țara noastră, care nu uită ceea ce au făcut românii pentru acest neam. Dezamăgitor este faptul că România, în tot acest timp, nu și-a asumat recunoașterea acestui genocid, însă nici nu a negat existența lui. Se spune despre suferință că ar fi călăuza care ne însoțește în urcușul care transformă animalul în om. Totuși, mă întreb dacă suferințele și torturile prin care au trecut acești oameni au avut același scop, însă mă înșel, și tind să cred că s-a întâmplat tocmai opusul. Suferința este cea care înnobilează, dar nu pe cei care o provoacă, ci pe cei care o suportă, asupra celor care năvălesc necazurile. Prin intermediul sucursalei sucevene  a Uniunii Armenilor din România am avut posibilitatea să întâlnesc niște oameni minunați, care mi-au deschis noi oportunități de a învăța și a cunoaște mai multe despre istoria noastră, și totodată despre acest masacru îngrozitor asupra unei întregi populații. Este timpul ca noi, tânăra generație să conștientizăm că trecutul, împreună cu prezentul, alcătuiesc un plan al viitorului, iar fără trecut, trăim un prezent căruia îi lipsește memoria trecutului. ; memoria noastră e coerența noastră, rațiunea noastră, sentimentul nostru,chiar și acțiunea noastră. Avem datoria să recunoaștem Holocaustul armenilor. A omorî un armean,cum mai târziu a omorî un evreu sau un bosniac, un individ aparținând unei colectivități stigmatizate drept în plus față de satisfacerea tuturor cerințelor, e ca și cum ai scăpa de o insectă pernicioasă. Un secol de durere, memorii rămase tatuate în mințile și inimile noastre răscolite și chinuite poartă amintirea celor chinuiți. Comemorarea și conștientizarea acestei drame profunde prin care a trecut poporul armean reprezintă astăzi demersuri obligatorii pentru ca lumea noastră să deprindă lecția trecutului. Totodată, recunoașterea unei tragedii istorie de proporțiile celei petrecute acum peste 100 de ani reprezintă un semnal important și necesar pentru a smulge din rădăcini intoleranța, ura, rasismul și xenofobia. În amintirea armenilor uciși cu sânge rece în Primul Război Mondial, la Suceava au fost plantați brazi argintii la Mănăstirea Hagigadar. Pomul este un simbol al nemuririi și al vindecării sufletului. Prin crengile sale, el se întinde spre Soare pentru a se hrăni cu energie. În frunze este adunată toată această hrană care este prețuită prin transformarea sa în muguri,mai apoi în floare,care în cele din urmă va da mâncare dătătoare de viață-fructul. De fiecare dată când acești pomi fac muguri de floare,pot simți o legătură inexplicabilă prin care realizez că sufletele celor pierduți se află în aceștia. Rădăcina este cea care sapă adânc în sufletul Pământului. Aici,pomii au prins rădăcini în solul sacru în care,acum mai bine de 100 de ani,s-a scurs ca dintr-un afluent, sângele atâtor oameni uciși fără milă. Prin plantarea acestor pomi,ne dezvăluim o conștientizare a Sinelui și a celorlalți,și în primul rând ne arătăm compasiunea și respectul față de acest neam încercat de soartă.

Au fost ca niște furtuni în deșert; umbre mișcătoare printre oamenii vremii,considerați a fi nimicuri. Își doreau un singur lucru: să trăiască. Tot ceea ce s-a înfăptuit atunci,are ecou și pe lumea cealaltă, cum are și astăzi printre noi. Genocidul este un foc nestins,simțit în gând,în suflet,în trup ca o văpaie care te răscolește.Durerea unei mame când și-a pierdut copilul sau un copil rămas fără părinți, un oarecare om care și-a pierdut sau și-a văzut frații,tatăl,bunicii uciși este aceeași,indiferent de timpul în care trăim. Mulți spun că viața este ce vrei tu să fie,că tu o conduci,dar nu este adevărat, ea te conduce pe tine pentru că tu iei multe decizii greșite sau corecte,dar totuși lucrurile nu sunt cum vrei tu.În acest caz,acestui popor ocrotit de Dumnezeu, destinul le-a fost ales de către societate, o întâmplare din care,noi,mușuroaie de furnici în lumea asta mare,nu trebuie să lăsăm să se mai repete o asemenea catastrofă; este inuman. Trebuie sa profităm de viața pe care o avem, pentru că este unică și extraordinară,așa cum este ea. Ne oferă atâtea bucurii cât și tristeți peste care trebuie să trecem, fără să putem alege. Noi oamenii suntem ca o stea care se naşte şi va arde, fiind cu atât mai luminoasă cu cât am acumulat mai multă lumină, avem o durată de lumină care o dăm in fiecare clipă.  Groaza cea mai mare o avem prin frica de sigurătate,de moarte şi lipsa de  iubire. Viața în general ține de suflet, dragoste, iubire, împlinire.

Un suflet se naște cu un scop, acel scop este înțelegerea dragostei, împlinirea viselor și urmarea destinului. Lupta însă cu obstacolele vieții pentru a ajunge la reușită …este sensul vieții. Viața, în general,are un sens pe care eu încerc să-l găsesc și să-l urmez,și nu doar eu,ci și prietenii mei,și colegii mei,în general noi toți cei care avem o viață înainte și suntem de abia la început de drum.

 

Verenca Denisa-Maria

elevă la Liceul Național Ștefan cel Mare Suceava.

 

  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *