Redactor

GENOCIDUL ARMENILOR (IMPERIUL OTOMAN 1915-1918)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


Pe 24 aprilie 2011 se împlinesc 96 de ani de la declanşarea primului mare genocid al secolului XX,  şi anume genocidul împotriva armenilor de pe teritoriul Imperiului Otoman, din perioada 1915-1918.

Conform datelor Asociaţiei Internaţionale de Studiu al Genocidului, în timpul primului război mondial, aproape 1,5 milioane de armeni au murit de mâinile otomanilor.

În anul 1915 Imperiul Otoman trecea printr-o dificilă perioadă de tranziţie, ieşise înfrântă în urma războaielor balcanice din 1877 şi 1913 şi fusese obligată să cedeze Rusiei teritoriul dintre Marea Caspica şi Marea Neagră, teritoriu locuit în special de armeni.

Sultanul Abdul Hamid fusese răsturnat de pe tron de către gruparea denumita “Uniune şi Progres”, iar în locul acestuia fusese urcat Mahomed al II-lea, care  nu avea nici o putere reală, această putere fiind deţinută de către “triumviratul” junilor turci format din trei lideri: Taalat, Gemal şi Enver Pasa. Încercarea grupării „Uniune şi Progres” de a instaura democraţia eşuase, iar dificultăţile economice erau foarte mari, economia supravieţuind doar datorita armenilor, grecilor şi evreilor.  Imporeiul Otoman fiind în această situaţie dificilă, a apelat la ajutorul Germaniei şi, la sugestia acesteia, primul pas făcut de „junii turci” a fost acela de a deporta cetăţenii greci în Asia Mică, acest eveniment marcând începutul tuturor relelor ce aveau să vină pentru armeni.

Blocarea Dardanelelor de către două crucişătoare germane a dus la izolarea Rusiei de aliaţii ei şi trebuie remarcat că deşi Imperiul Otoman avea dreptul de a controla strâmtoarea Dardanele, demnitarii turci erau speriaţi, îngroziţi şi incapabili să acţioneze în vreun fel în faţa acestei acţiuni a germanilor de a controla strâmtoarea. La finele lunii Octombrie 1915, Germania forţează Imperiul Otoman să intre în război. Încercarea Angliei de a debloca strâmtoarea Dardanelelor a eşuat. Intrarea în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale a făcut posibilă declanşarea genocidului armenilor prin aceea că acum Imperiul Otoman era izolat de restul lumii, cu excepţia Germaniei şi Austriei, şi astfel “Noua Turcie”, scăpată de sub tutela europenilor şi-a celebrat renaşterea naţională prin masacrul ulterior a peste un milion de armeni, şi aici ne referim la armenii creştini ortodocşi, pe care “junii turci” îi numeau  “ghiauri spurcaţi”.

Data considerată ca debut al masacrului este 24 aprilie 1915, când autorităţile Imperiului Otoman, au arestat 250 de intelectuali şi lideri ai comunităţii armene din Constantinopole.

A urmat o teribilă campanie de dezrădăcinare a armenilor, ridicaţi din case şi obligaţi să mărşăluiască sute de kilometri prin actualul deşert al Siriei, fără hrană sau apă.

Crimele nu au ţinut cont de vârstă sau de sex, iar violurile au fost la ordinea zilei. Puţinele imagini existente sunt îngrozitoare.

În cel mai mare oraş armenesc din Armenia turcească, orasul Van, turcii s-au dezlănţuit împotriva populaţiei armene şi au început actele de oprimare şi exterminare, aducând ca scuză a gestului lor faptul că armenii din această zonă ar fi dezertat la rusi în timpul primului război mondial. Armenii erau chemaţi la poliţie sub pretextul că sunt bănuiţi a deţine arme, iar din momentul în care se prezentau erau arestaţi şi aruncaţi în închisori pe motiv că sunt răzvrătiţi şi că de fapt ei pregătesc o revoluţie. Apoi s-a decis deportarea armenilor ortodocşi în regiunile turceşti de sud şi sud-vest, adică acolo unde se întinde deşertul Siriei şi depresiunea Mesopotamiei, locuri lipsite de viaţă, de sate sau oraşe, locuri unde bântuiau triburi nomade de beduini şi de kurzi care erau înştiinţate de plutoanele de jandarmi turci care mergeau înainte, de direcţia convoaielor, în ideea că aceştia să-i ucidă şi să-i jefuiască pe armenii din convoaie. Pe drum, inclusiv jandarmii însoţitori ai convoaielor ucideau şi deposedau de bunuri armenii din aceste convoaie.

Înainte de a pleca în deportare, tinerii armeni erau legaţi câte patru şi împuşcaţi pe loc fără nici un motiv şi fără nici o judecată. O mulţime de spânzurări se făcea zilnic în locuri publice fără motiv şi fără judecată. Foarte rar, înainte de a fi deportaţi, aveau timp să-şi mai vândă câte ceva din proprietăţi sau bunuri şi asta se făcea pe preţuri de nimic.

Un alt exemplu este cel al populaţiei din orasul Agora, unde locuitorii armeni din acest oraş au fost legaţi şi încolonaţi, iar după cinci ore de mers către Cezareea au fost ucişi toţi, într-un loc ferit, într-o vale.

Alt exemplu este cel de la Trabzon unde bărbaţii armeni au fost îmbarcaţi în bărci şi duşi în largul Mării Negre, iar acolo jandarmii turci i-au împuşcat şi înecat pe toţi.

Timp de 6 luni au continuat aceste aşa zise deportări care de fapt erau nişte masacre făcute sub acoperirea deportărilor, mulţi din deportaţi murind, din cauza marşurilor forţate în soarele nemilos al deşertului, din lipsa de apă sau din cauza bolilor. Se estimează că au fost ucişi peste un milion cinci sute de mii de armeni ortodocşi.

Conform statisticilor, în Imperiul Otoman trăiau în jur de trei milioane de armeni, majoritatea dintre ei locuind în provinciile de răsărit ale imperiului turc. Centrul aşezărilor armeneşti se află în apropierea muntelui Ararat. Majoritatea armenilor erau în special meşteşugari, dar şi agricultori, pătura conducătoare a minorităţii armene din Turcia trăind la Constantinopole şi fiind formată din negustori bogaţi.

Persecuţia armenilor a continuat până în 1923, când Imperiul Otoman a fost înlocuit de Republica Turcia.

Exterminarea poporului armean se presupune (în mod justificat) că a fost hotărâtă de triumviratul conducător, la scurt timp după începerea războiului. Motivul real era că în viziunea acestora (a triumviratului şi a junilor turci), armenii ar fi îngreunat formarea marii naţiuni turce. În declaraţia din 11 Noiembrie 1914 conducerea Junilor Turci era deja bântuită de fantasma ideilor germane a purităţii rasei şi a naţiunii lor. La un moment dat ei spuneau: “Să nu uităm, dacă luăm parte la acest război, o facem numai pentru a ne apăra de pericolul care ne ameninţă, noi avem un scop mult mai important, împlinirea idealurilor noastre naţionale … acesta este motivul pentru care trebuie să ucidem duşmanul şi să stabilim o graniţă naturală care să ne permită să ne unim cu fraţii noştri de aceeaşi rasă …”

Dacă este să enumeram cauzele care au dus la acest genocid, am putea să le clasificăm în:

–          Cauze politice: Imperiul Otoman în anul 1915 era format doar din teritorii arabe şi armeneşti, teritoriile arabe erau localizate la extremitatea imperiului, cele armeneşti ocupau o poziţie centrală, iar eventuala pierdere a acestora ar fi putut deveni periculoasă din punct de vedere strategic;

–          Cauze sociale: turcii reprezentau a şasea parte din populaţia Imperiului Otoman şi controlau totul prin forţa brută ; ei doreau o omogenizare etnică care să diminueze diferenţele specifice dintre diversele etnii conlocuitoare. Comunitatea armeană deranja prin faptul că era organizată autonom din punct de vedere social, educativ, cultural şi spiritual în jurul bisericii armene;

–          Cauze culturale: armenii au jucat un rol important, chiar decisiv, în crearea culturii turce în epoca modernă, iar şovinii turci au văzut un pericol în ceea ce priveşte influenţa culturii armene asupra civilizaţiei turce, cultura armeană fiind una de tip europenizat şi ulterior de tip americanizat pe când puţină cultură a turcilor avea influenţe ale civilizaţiilor arabe şi persane care nu se puteau compara cu nivelul ridicat al culturii europene şi americane.

–          Cauze economice: odata cu dezvoltarea industrială din epoca modernă, meşteşugul şi comerţul au devenit foarte importante în viaţa economică a societăţii şi astfel a crescut enorm importanţa armenilor, grecilor şi evreilor care deţineau controlul acestor ramuri, turcii nefiind capabili să  rivalizeze cu aceştia.

De-a lungul timpului o mulţime de organisme şi foruri internaţionale, mari personalităţi sau preşedinţi de stat, au condamnat acest genocid, dintre care amintim:

–          Parlamentul European de la Strasbourgh a adoptat la 18 Iunie 1987 o rezoluţie de recunoaştere a genocidului armean.

–          Preşedintele Ronald Reagan a emis la 22 aprilie 1981 o proclamaţie în care genocidul armenilor era menţionat  printre crimele împotriva umanităţii imposibil de uitat în toată istoria omenirii.

–          Suedia e ultima ţară care a recunoscut, printr-o rezoluţie parlamentară din martie 2010, genocidul armean.

–          În octombrie 2009, Armenia şi Turcia au semnat un acord pentru stabilirea de relaţii diplomatice şi redeschiderea graniţei comune, dar ratificarea textului a fost amânată, ambele părţi acuzându-se reciproc de lipsă de angajament faţă de reconciliere.

–          Turcia neagă crimele comise în timpul genocidului de către Imperiul Otoman.

–          Germania şi Uniunea Sovietică nu au recunoscut niciodată genocidul.

–          În 2005 Bundestag-ul, Parlamentul german, a cerut Turciei să îşi asume „responsabilitatea istorică”, ferindu-se să folosească cuvântul genocid.

–          După genocid, Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia, a realizat o ruptură radicală de Imperiul Otoman şi cei trei conducători care erau responsabili pentru crime – Talaat, Enver şi Gemal Paşa. Deşi a recunoscut tragedia armenilor, Atatürk a inclus totuşi în guvernul său politicieni şi militari implicaţi direct în genocid.

 

BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE WEB:

„MĂRTURII. Genocidul armenilor” – Editura Ararat – 1998, autori: Mihai Stepan Cayayian şi Eduard Antonian; „Istoria unui genocid îndelung ignorat” – Editura Ararat – 2010, autor: Sergiu Selian;

http://www.evz.ro/detalii/stiri/holocaustul-armenilor-un-milion-de-victime-si-niciun-calau-893150.html

http://www.ziare.com/articole/genocid+armenia+turcia

http://www.gazetadebistrita.ro/citeste/2587-95-de-ani-de-la-inceputul-genocidului-armean

http://www.evz.ro/detalii/stiri/genocidul-armean-813595.html

 

Sorin FOIT

Membru U.A.R. – Filiala Suceava

  • 14
  •