Bedros Horasangian

Genocidul Armean

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Se împlinesc anul acesta, suntem în 2010 deja, 95 de ani de la Genocidul Armean din 1915. Este un moment tragic în istoria unei naţiuni, este un punct de cotitură în destinul unui popor. Au mai fost evenimente dramatice în istoria lumii, în istoria armenilor în particular, dar un astfel de eveniment marchează, pe durata lungă a istoriei, configuraţia între­gii umanităţi. Există deja, pe lîngă nenu­măratele colecţii de documente de arhivă publicate în ultima sută de ani, şi nume­roase studii şi cercetări aprofundate care să decodeze întîmplările. Şi să pună în lumină întunericul unor fapte abomi­na­bile. Nu doar despre „Marea Catastrofă“ din 1915 este vorba. Generaţia bunicilor noştri utiliza termenul „Axor“. Unii erau copii la acea dată, alţii adolescenţi, tră­iseră direct acel drum al morţii către Deir-es-Zor din deşertul sirian sau afla­seră, ştiau totul din cele povestite. Din familiile lor decimate sau din ale altora. În 1915 a fi armean însemna să fii un om mort. Nu  s-a putut duce pînă la capăt acest proiect sinistru, dar preţul plătit a fost oricum extrem de mare. Dintre supravie­ţuitori, puţini erau cei dispuşi să vor­beas­că. Dintre urmaşii supravieţuitorilor puţini îşi mai puteau permite să scotocească în trecut cînd ei erau obligaţi să se acomo­deze cu prezentul şi să ia viaţa de la început. Şi nu acasă, la casele lor, ci pe unde apuca­seră să fugă. Din casele lor. Casă („dun“) şi Patrie („hairenik“) au devenit locurile pe unde au ajuns să-şi clădească noi locuinţe şi să întemeieze noi familii.Viaţa îşi urma cursul ei inalienabil. Mii, zeci, sute de mii de destine luate din nou de la capăt. Sunt poveşti şi istorii care nu intră în cărţile de poveşti şi în cele de istorie.

Cei scăpaţi din „Axor“ pe care i-am cunoscut cînd eram copil erau extrem de mefienţi să povestească ce au păţit ei. Sau rudele lor dispărute într-o uriaşă operaţie de „inginerie etnică“. „Ethnic cleansing“ sună ca un nou model de maşină de spă­lat. Dar „purificarea etnică“ din 1915 a fost una dintre cele mai murdare operaţii din istoria lumii. După Genocidul Armean din 1915 a urmat şi s-a ajuns la Holo­caust, de la crimele Khmerilor Roşii la Genocidul din Rwanda, la crimele din fosta Jugoslavie şi cele din Darfur-ul su­danez. Nimic nu justifică faptele, chiar dacă explicaţiile pot derapa pe terenul minat al justificărilor. De toate felurile, de la extremismul naţionalismului identitar la cel al intransigenţelor sentimentului reli­gios. Intoleranţa a făcut mereu ravagii. Şi face în continuare. Cine nu e ca noi sau nu face precum noi devine duşmanul nostru. Oricît de precare au fost şi sunt demo­cra­ţiile au fost mai puţin criminale decît auto­craţiile. Din antichitate şi pînă astăzi. Chiar şi atunci cînd istoria nu ne-a învăţat mai nimic. Nu a fost ceva nou ce s-a în­tîmplat la nivelul crimei curente în anul 1915, dar a fost cu totul nou dimensiunile şi organizarea unei crime în masă. Cu acordul şi sub responsabilitatea autorită­ţilor otomane. Dacă debarcarea de la Ga­lippolli a trupelor franco-britanice reuşea şi Constantinopolul cădea sub asediul esca­drei aliaţilor, „Marea Catastrofă“ nu mai avea loc. Putem să punem toată această întorsătură doar pe seama lui Winston Churchill, care, la acea dată era Lordul Amiralităţii şi avea comanda bijuteriei coroanei britanice, faimoasa flotă „The Navy“? Teama lui Churchill de a risca destinul Flotei Majestăţii Regale a con­dus, indirect şi direct apoi la „Marea Catas­trofă“. Cine e interesat de detalii istorico-militare le poate găsi în colecţia revistelor „Ani“ şi „Ararat“ din anii 90. Docu­men­taţia a crescut enorm, numărul studiilor este de ordinul zecilor de mii. Şi atitudinea opiniei publice s-a modificat în timp. Ce s-a întîmplat la începutul anului 1915 a fost doar începutul pentru tot ce a urmat în secolul XX. Nu doar cu armenii. Na­zismul şi comunismul au condus la ma­rile crime împotriva umanităţii ce s-au derulat în următoarele decenii, cu o fero­citate şi un cinism greu de imaginat după două milenii de civilizaţie. Nu vom lăţi aceste consideraţii de ordin general.  Vrem doar să atragem atenţia că lunga serie de nenorociri şi crime împotriva umanităţii nu s-a încheiat cu procesul de la Nüren­berg, nici cu condamnarea comunismului – Europa a refuzat un proces al Comu­nismului chiar şi în aceşti ultimi ani, aşa cum China nici nu ar îndrăzni să-şi asume uciderea a peste 40 de milioane de cetă­ţeni în timpul dictaturii comuniste de dupa instaurarea Republicii Populare Chineze. Viaţa merge înainte cu sau fără judecarea criminalilor, cu şi fără instaurarea drep­tăţii şi adevărului. Istoricii din ultimele decenii utilizează şi operează cu termenul de „Genocid“ pentru crime aduse împo­triva umanităţii, cu un termen relativ nou, introdus de juristul polonez Raphael Lemkin în 1943. (De la a cărui moarte s-au comemorat recent 50 de ani, evident nici în România, nici în Armenia, cu alte agende ale momentului, este o constatare, nu nea­părat un reproş) Genocidul Armean a trecut în ultimele decenii din spaţiul de interes şi studii al istoricilor în cel al politicienilor. Problema responsabilităţii şi vinovăţiei  (Schuldfrage, cu un termen german consacrat) este acum disputată la cel mai înalt nivel politic. Dintr-o dispută istorică între armeni şi turci a devenit deja o problemă majoră disputată între diverse cancelarii ale lumii. Cu rever­be­raţii militare şi strategice, cu efecte indirecte legate de zonele de influenţă a puterilor regionale. Dacă pînă  mai ieri doar studii istorice aprofundate, precum ale lui Va­hakn Dadrian sau Taner Akcam sau voci singulare ale inteligenţiei turce precum ale lui Orhan Pamuk sau Elif Shafak zgîn­dăreau opinia publică, în 2010 s-a produs o importantă mutaţie a centrului de greu­tate legat de Genocidul Armean şi conse­cinţele lui pe termen lung. Un prim acord, oricît de precar şi fără să producă efecte juridice sau economice majore, semnat între Turcia şi Armenia, sub presiunea şi controlul SUA, UE şi al Rusiei drept ga­ranţi este un gest binevenit. Un prim pas. Pentru a rezolva pe fond situaţia situării genocidului armean pe scara istoriei şi pentru a gestiona chestiuni militare (Ka­ra­bagh) sau economice (deschiderea gra­ni­ţei dintre Turcia şi Armenia, traseele ener­getice etc.). Tot în acest context me­sajul apel al celor patru intelectuali turci (Cengiz Aktar, Ali Bayramoglu, Ahmat Insel şi Baskin Oran) de a mobiliza şi sensibiliza opinia publică turcă despre re­cunoaşterea şi asumarea Genocidului Ar­mean ni se pare de bun augur. Nimic nu e simplu şi nici definitiv. Dar poporul turc, care doreşte să intre în marea familie a Uniu­nii Europene nu poate eluda la ne­sfîrşit acest subiect, considerat tabu în Turcia şi care cade sub incidenţa codului penal ca ofensă adusă identităţii turce. Am făcut acest lung ocol pentru a atrage atenţia asupra unui excepţional număr al prestigioasei reviste franceze „l’Histoire“, numărul 341, aprilie 2009. Care cuprinde un extrem de bine documentat dosar „Le ge­nocide des Armeniens“. Editorialul re­dac­ţional pune accentul exact pe punctul sen­sibil al chestiunii, „La verite en mar­che“. Întregul dosar e construit pe un lung in­ter­viu, extrem de atent la nuanţe al pro­fesorului Fuat Dündar, de la Michigan University. Cu multe analize de mare fineţe a între­gului eveniment istoric. Do­cumente foto­grafice, unele inedite, hărţi şi extrase din alte cărţi de interes major– poate ar me­rita tradus şi în limba română cartea acelei avocate turce, Fethihe Cetin, care desco­peră într-o bună zi că bunica ei era ar­meancă, ediţia în limba franceză a apărut la Edition de L’Aube, 2006 şi ree­ditată în L’Aube Poche în 2008. Grupajul se în­chi­de cu un alt interviu luat profe­so­ru­lui Ahmet Insel, de la Universitatea Ga­la­tasaray, unul dintre iniţiatorii mesajului de reconciliere şi iertare. PARDON este un cuvînt extrem de bine cunoscut în întreg arealul medi­teranian, în Orientul Mijlociu, ca şi în Balcani. Un PARDON asumat ar putea închide o pagină neagră din istoria Euro­pei, din care facem parte cu toţii. Ideea Eu­ropei creştine ţine de un alt timp istoric. O Europă multiculturală şi plurietnică nu poate fi decît de bun au­gur pentru un viitor care pare astăzi fără un contur precis. Ciu­dat, şi nu prea, cum doar două cuvinte, Pardon şi Merci pot modela lumea de mîine. Insh’Allah, spu­nea bunica mea Mariam,  Masha’Allah, Bedros gean!

Vive la France!, putem noi adăuga ca buni europeni, la un pahar de şam­pa­nie franţuzească, caviar rusesc şi somon norvegian. Armeni şi turci deopotrivă.

  •  
  •