Mihai Stepan Cazazian

GENOCIDUL ARMEAN: O RANĂ ÎNCĂ VIE A TRECUTULUI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

În fiecare an la 24 aprilie poporul armean și comunitatea internațională marchează ziua uneia dintre cele mai cumplite tragedii ale secolului XX, Genocidul Armean plănuit și săvîrșit de guvernul Junilor turci în Turcia otomană, ale cărui grave consecințe se simt până astăzi.

În primul rînd în această zi sînt comemorate cele un milion și jumătate de victime ale Genocidului Armean sau, după cum le numește Biserica Armeană începînd din anul 2015, cei un milion și jumătate de martiri.

În același timp, această zi oferă prilejul de a expune încă o dată faptele istorice, de a califica din punct de vedere politic cele întâmplate și de a vorbi despre consecințe.

În Imperiul Otoman, iar apoi în Republica Turcia, procesul deportării și exterminării, a confiscării bunurilor și a ștergerii urmelor armenilor din patria lor istorică cuprinde cinci etape:

1) perioada 1895-1915, când, ca răspuns la „Chestiunea Armeană” ridicată de puterile occidentale la conferința de la Berlin din 1878, în Imperiul Otoman încep primele masacre de amploare (1895-96, 1909), cărora le cad victime circa 300.000 de armeni;

2) perioada 1915-1918, când, pentru a lichida în mod definitiv „Chestiunea Armeană”, profitând de vremurile tulburi din timpul Primului Război Mondial, sub pretextul îndepărtării din zona de conflict ruso-turc a armenilor suspecți”, din primăvara lui 1915 guvernul otoman organizează deportarea către deșerturile Siriei a armenilor din provinciile armenești și din alte regiuni ale imperiului, iar pe drumul exilului sunt exterminați 1.5 milioane de oameni prin cele mai violente mijloace;

3) perioada 1918-1920, cînd Turcia kemalistă, cu sprijinul financiar și militar al Rusiei bolșevice, atacă Republica Armenia provocându-i mari pirderi umane, materiale și teritoriale, agresiune în urma căreia puterea în Armenia este transferată în mod silit bolșevicilor;

4) perioada 1920-1923, când, pe de o parte, prin tratatele ruso-turce de la Moscova (16 martie 1920) și Kars (13 octombrie 1921), sunt cedate Turciei teritorii armenești ce aparținuseră Imperiului Rus, iar nou creatului Azerbaidjan sovietic îi sunt transferate regiunile Karabagh și Nahicevan, și, de cealaltă parte, prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923) este anulată retrocedarea către armeni a „vilaietelor armenești” stipulată prin Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) ce prevede crearea unei Armenii independente cu ieșire la Marea Neagră.

5) din 1923 până în zilele noastre, când guvernele turce succesive neagă faptul Genocidului Armean și evită răspunderea față de consecințele acestuia.

Încă de la începutul deportării și masacrării armenilor în 1915 comunitatea internațională, prin intermediul presei, a personalităților publice, a politicienilor și diplomaților, trage un semnal de alarmă cu privire la această crimă fără precedent. „În istoria omenirii nu există ceva care să se compare cu masacrele începute în 1915. Masacrele lui Abdul Hamid sînt minore în comparație cu ceea ce au făcut turcii din ziua de astăzi”, scria în acele zile norvegianul Fridtjof Nansen.

„Când autoritățile turcești au dat ordinul pentru aceste deportări, decideau moartea unei întregi națiuni; ele au înțeles bine acest lucru și, în conversațiile lor cu mine, nu au făcut nicio încercare de a ascunde acest fapt… Sunt convins că întreaga istorie a rasei umane nu cuprinde niciun episod atât de oribil ca acesta. Marile masacre și persecuții ale trecutului par aproape neînsemnate în comparație cu suferințele nației armenești în 1915”, scria în 1919 Henry Morgenthau, ambasadorul Statelor Unite în Imperiul Otoman între anii 1913-1916, martor ocular al evenimentelor.

Masacrarea armenilor din Imperiul Otoman este pentru prima dată calificată drept „crimă împotriva umanității” de către Franța, Marea Britanie și Rusia încă la 24 mai 1915. În 1919, Curtea Marțială Otomană condamnă la moarte și la închisoare pe viață „triumviratul” guvernului Junilor turci, format din Talaat pașa, Enver pașa și Djemal pașa, și pe alți demnitari. Între 1916-1920 Congresul SUA se referă în repetate rânduri la masacrele împotriva armenilor.

Dar în perioada 1920-1950 a antagonismului dintre URSS și Occident, iar apoi în anii războiului rece, când Diaspora armeană scăpată din genocid abia își vindecă rănile, iar Armenia sovietică se află sub călcâiul regimului comunist, tema Genocidului Armean este trecută sub tăcere.

Despre Genocidul Armean începe să se vorbească începând cu anii 1960-1970, în urma strădaniei organizațiilor armenești din Diasporă și a intelectualilor din Armenia. În 1965 în Armenia și Diasporă este pe larg marcată împlinirea a 50 de ani de la genocid, la Erevan este ridicat monumentul victimelor genocidului, sunt publicate lucrări științifice și sunt realizate lucrări artistice pe tema genocidului. Armenii lansează apeluri la recunoașterea și condamnarea genocidului, adresate țărilor și forurilor internaționale. Primul răspunde Uruguayul, al cărui parlament hotărăște la 20 aprilie 1965 declararea datei de 24 aprilie drept „Zi de comemorare a martirilor armeni” pieriți în masacrele din 1915. În 1982 îi urmează Ciprul, în 1985 Subcomisia ONU pentru ocrotirea minorităților și prevenirea discriminării, iar în 1987 Parlamentul European.

După redobândirea independenței Armeniei în 1991 începe o nouă etapă pe calea recunoașterii Genocidului Armean: în 1995 este recunoscut de Rusia și Argentina, în 1996 de Grecia, în 1997 de Liban, iar în anii următori de aproape douăzeci de state și organizații internaționale. Turcia reacționează dur și proferează amenințări mai ales atunci cînd Genocidul Armean este recunoscut de Franța, Canada, Germania, Austria, Vatican și Parlamentul European.

Turcia depune mari eforturi directe și de lobbying pentru ca Genocidul Armean să nu fie recunoascut îndeosebi de Statele Unite, unde chestiunea intră deseori pe agenda Congresului (de altfel, la nivel unional genocidul a fost recunoscut în 44 de state, și a devenit tradiție ca de 24 aprilie președinții SUA să dea publicității un mesaj cu privire la „Marea Dramă”).

„În general în lume nu se știe că în anii de dinainte de 1916 a existat un efort concertat pentru eliminarea tuturor armenilor, probabil una din cele mai mari tragedii suferite vreodată de vreun grup [uman]. Și nici nu au fost procese ca cel de la Nürnberg”, declara președintele Jimmy Carter la 16 mai 1978, în timpul unei ceremonii la Casa Albă.

La 22 aprilie 1981, președintele american Ronald Reagan se referă la exterminarea armenilor din Imperiul Otoman ca la un „genocid”: „La fel ca mai înainte genocidul armenilor, și ca genocidul cambogienilor care i-a urmat, .. lecțiile Holocaustului nu trebuie uitate niciodată”.

 

În 2015, cu ocazia centenarului Genocidului Armean, se desfășoară mii de manifestări comemorative în întreaga lume. Anul este marcat de declarații și rezoluții de recunoaștere și condamnare a Genocidului Armean din partea liderilor și parlamentelor unor state, precum și a unor foruri internaționale. O însemnătate deosebită a are liturghia oficiată de papa Francisc I la 12 aprilie în catedrala Sfântul Petru și mesajul său extrem de important, ce a căpătat răsunet internațional. La manifestările comemorative de la 24 aprilie de la Erevan participă președintele Rusiei, Vladimir Putin, președintele Franței, François Hollande, președintele Ciprului, Nikos Anastasiadis, președintele Serbiei, Tomislav Nikolić, precum și delegații de rang înalt din câteva zeci de țări și din partea unor organizații intrenaționale. Liderii unor state participă la manifestările comemorative organizate în țările lor.

La inițiativa Armeniei, la 27 martie 2015, la Geneva, Consiliul Drepturilor Omului al ONU adoptă rezoluția privind prevenirea genocidurilor, care reafirmă că încercările de negare și justificare a crimei de genocid reprezintă un obstacol serios în calea măsurilor menite prevenirii. Prin rezoluție i se propune Adunării Generale a ONU ca data de 9 decembrie, ziua adoptării Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid”, să fie declarată drept zi de comemorare a victimelor genocidului, ceea ce Adunarea Generală a ONU și face, prin adoptarea unei rezoluții inițiate de Armenia.

Din perspectiva recunoașterii internaționale a genocidului o importanță deosebită o are adoptarea la 2 iunie 2016 de către Bundestagul german a rezoluției privind recunoașterea și condamnarea Genocidului Armean, rezoluție în care este subliniată și partea de responsabilitate a Imperiului German. Aceasta, alături de declarația făcută de președintele Joachim Gauck cu ocazia centenarului Genocidului Armean, constituie participarea valoroasă a Germaniei nu numai în ceea ce privește recunoașterea și condamnarea internațională a genocidului, ci și la lupta globală pentru prevenirea genocidurilor și a altor crime împotriva umanității. La 19 septembrie același an, parlamentul Comunității Andine (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Chile)  adoptă o rezoluție de recunoaștere și condamnare a Genocidului Armean, iar la 20 aprilie parlamentul regional al Siciliei recunoaște în unanimitate Genocidul Armean. În cursul anului 2016 Genocidul Armean este recunoscut și condamnat și de o seamă de autorități locale din diverse țări.

În ciuda faptelor și dovezilor istorice de netăgăduit, a îndemnurilor comunității internaționale și, în ultimul timp, și ale anumitor cercuri ale intelectualității și societății civile turce, guvernul Turciei, admițând totuși moartea a sute de mii de armeni în timpul Primului Război Mondial, refuză să recunoască Genocidul Armean ca fiind un plan conceput și săvârșit de statul otoman. Mai mult, Turcia duce vădit o politică negaționistă, ceea ce reduce posibilitatea reconcilierii armeano-turce și rănește adânc memoria istorică a armenilor.

Respingerea de către Turcia a Genocidului Armean provoacă tensiuni politico-diplomatice cu țările ce recunosc genocidul.

Deși la 24 decembrie 1991 Turcia recunoaște în mod oficial Republica Armenia, refuză până astăzi stabilirea relațiilor diplomatice cu aceasta.

În 1993 Turcia închide în mod unilateral granița terestră și aeriană cu Armenia. Sub presiunea comunității internaționale granița aeriană este redeschisă în 1995. Redeschiderea frontierei terestre și stabilirea relațiilor diplomatice sunt împiedicate de o serie de condiții prelabile puse de Turcia, în special restituirea către Azerbaidjan a raioanelor aflate sub controlul Karabaghului și renunțarea la recunoașterea internațională a Genocidului Armean.

Începând din 1991 au existat numeroase încercări de reglementare a relațiilor, care însă au fost zădărnicite de atitudinea adoptată de Ankara.

În 2008, la inițiativa președintelui Armeniei, începe o nouă etapă de reglementare a relațiilor armeano-turce care duce la semnarea la 10 octombrie 2009, la Zürich, a „Protocolului privind stabilirea relațiilor diplomatice între Republica Armenia și Republica Turcia” și a „Protocolului privind dezvoltarea relațiilor dintre Republica Armenia și Republica Turcia”.

După semnarea protocoalelor, schimbându-și radical poziția și renunțând la înțelegerea privind reglementarea relațiilor bilaterale „într-un termen rezonabil” și fără condiții prelabile, Turcia condiționează ratificarea protocoalelor în Marea Adunare Națională de soluționarea prealabilă a chestiunii Karabaghului.

La 22 aprilie 2010, ținând cont de situația creată în urma poziției turce, precum și de apelul comun al forțelor politice din coaliția de guvernământ, Armenia suspendă prin decret prezidențial procesul ratificării protocoalelor.

Astăzi, Diaspora armeană, formată în mare parte din urmașii supraviețuitorilor genocidului, se află în fața unor probleme cruciale. Cea mai mare primejdie este pierderea identității și asimilarea, pentru împiedicarea căreia organizațiile armenești din Diasporă depun uriașe eforturi umane și materiale. A doua problemă a armenilor din Diasporă este lupta pentru recunoașterea Genocidului Armean în țările în care trăiesc, ceea ce în anumite cazuri le aduce ostilitatea autorităților ce urmăresc bune relații cu Turcia, precum și a comunităților turce locale, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Mult mai dramatică este situația armenilor în Orientul Apropiat, îndeosebi în Siria și Irak, unde, din pricina situației extrem de tensionate, armenii – a 3-a sau a 4-a generație a supraviețuitorilor genocidului – părăsesc în masă acele țări, pierzând aproape totul pentru a doua oară în decurs de un secol. Localitățile armenești din Siria au fost atacate direct – să ne amintim de orașul Kesab locuit de armeni, care a fost distrus de militanți islamiști ce au năvălit de pe teritoriul Turciei, și ai cărui locuitori au fost alungați; la Alep au fost avariate multe instituții de învățământ armenești, biserici și case ale armenilor; la Deir-es-Zor, care în 1915 a fost ultima destinație a morții pentru armenii deportați, a fost aruncată în aer capela armenească menită să marcheze acel popas terminus. Pierderea armenilor din Orientul Apropiat este o grea lovitură pentru întreaga națiune armeană, întrucât în mod tradițional acolo sunt concentrate instituțiile religioase și laice, foarte aproape de patria istorică, și tot acolo se păstrează obiceiurile armenești, limba și cultura națională.

În Armenia urmările Genocidului Armean se simt până astăzi. În primul rând, o parte a locuitorilor Armeniei sunt și ei urmași ai supraviețuitorilor genocidului, prin urmare, la fel ca ceilalți armeni din Diasporă, au fost lipsiți de drepturi și deposedați de bunuri. Însăși Armenia de astăzi, întemeiată pe teritoriul fostului Imperiu rus, și mai apoi sovietic, imediat după genocid, în anii 1918-1920, a suferit distrugerile provocate de agresiunea Turciei kemaliste în urma căreia s-au constituit granițele nefavorabile de astăzi. După redobândirea independenței Armeniei în 1991 Ankara refuză stabilirea relațiilor diplomatice cu Erevanul, ba mai mult, menține închisă granița cu Armenia, practic supunând Armenia unei blocade politică-diplomatice și economice. În plus, ca urmare a războiului din Siria aproape 20 de mii de refugiați armeni au găsit azil în Armenia, aflându-se în grija țării și așa aflate în dificultăți economice.

Astfel, Turcia contemporană are multe de făcut în a se confrunta dinaintea propriei societăți cu paginile negre ale istoriei sale, în a găsi cheia dialogului și împăcării cu armenii din Diasporă, în a apărea în fața comunității internaționale drept un stat democratic, modern și responsabil, ce respectă drepturile omului prin recunoașterea Genocidului Armean, și în a-și reglementa în cele din urmă relațiile cu Armenia, ca o condiție și garanție indispensabilă a stabilității și securității regionale și europene.