Redactor

GENOCID

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Toată lumea stă în faţa televizoarelor urmărind cu emoţie ca şi cum ar fi un meci de fotbal. Ce se-ntâmplă? O comisie a Congresului SUA votează o rezoluţie privind recunoaşterea genocidului armean. Am pierdut meciul cu 22-23 ca urmare a unor variate activităţi de lobby.

Şi dintr-odată erupe infernul.

Comentarii, discuţii, furie revărsată asupra Statelor Unite. Ministerul afacerilor externe este întrebat dacă baza americană de la Incirlik o să fie închisă. }n toată hărmălaia asta, comentariul meu preferat vine de la un crainic care denunţă decizia: <Turcia nu mai este o ţară care să poată fi uşor umilită>. Când o comisie a Congresului SUA votează pentru genocid, noi suntem umiliţi. Dar ştiţi ce înseamnă umilire?

Umilire este atunci când milioane de oameni îşi ţin răsuflarea aşteptând rezultatul câtorva voturi în parlamentul altcuiva. Asta e umilire. Umilire este să consideri că votul acelei comisii este de importanţă vitală, să te simţi înfrânt din cauza votului unei singure persoane. Umilire este convingerea că întreaga identitate a unei naţiuni depinde de decizia unei comisii; umilire este să trebuiască să aştepţi rozându-ţi unghiile rezultatul unui vot în parlamentul altei ţări.

Turcia este umilită nu pentru că acea comisie a aprobat rezoluţia cu o diferenţă de un singur vot. Turcia este umilită pentru că nu-i în stare ea însăşi să arunce o lumină asupra propriei sale istorii şi trebuie să predea problema în alte mâini, că este speriată de moarte de propriul ei trecut şi trebuie să se agite disperată ca să acopere adevărul.

Adevărata problemă este aceasta:

De ce constituie genocidul armean o chestiune de discutat în parlamentele american, francez şi elveţian şi nu în parlamentul Republicii Turce? De ce nu putem să discutăm noi înşine o chestiune pe care o socotim atât de vitală încât percepem diferenţa de un vot ca pe o sursă de umilire?

Dacă nu poţi discuta propriile tale probleme, meriţi să fii umilit. Dacă păstrezi tăcere într-o chestiune pe care o consideri aşa de importantă, meriţi să fii umilit. Dacă încerci să închizi gura altora, eşti şi mai umilit.

Lumea întreagă interpretează uciderea unui număr atât de mare de armeni – un număr care nici nu poate fi estimat corect – drept genocid. Genocid este un termen juridic. Masacrele comise de unionişti corespund în mare măsură descrierii acestui termen juridic. Pentru turci şi pentru armeni, cuvântul genocid a devenit o obsesie. Turcii insistă că nu a existat niciodată vreun genocid, iar armenii numesc mincinos pe oricine afirmă că nu a existat niciun genocid. Ambele tabere cheltuiesc milioane de dolari ca să convingă lumea că punctul lor de vedere este cel adevărat. Este ca şi cum efortul lor reciproc ar fi creat un <sector de genocid>. Şi atunci, de ce nu putem să vorbim în detaliu despre acest episod?

Câte sute de mii de armeni au ucis unioniştii? De ce? Noi pretindem că armenii ne-au atacat şi de aceea i-am omorât. Bine, dar bandele de armeni atacatori se aflau la frontiera estică; ce crimă au săvârşit sutele de mii de armeni care trăiau undeva prin Anatolia, alta decât aceea de a fi fost armeni? Poate cineva să fie pedepsit pur şi simplu numai pentru originea sa etnică? Cum se numeşte pedepsirea cuiva nu pentru că a săvârşit un delict, ci pentru că aparţine aceluiaşi grup etnic ca şi altcineva despre care se afirmă că ar fi săvârşit un delict? Asta e o crimă. Şi, ca să spunem adevărul, sutele de mii de crime care ţintesc un grup etnic intră în categoria de genocid. Unioniştii au comis crime odioase; cruzimea la care i-au supus pe armeni este dincolo de orice imaginaţie. De ce încercăm să acoperim aceste crime oribile, de ce încercăm să-i apărăm pe criminali, să mascăm crimele lor, de ce ne zbatem să ţinem ascuns adevărul, chiar cu riscul de a fi umiliţi?

Istoria oricărei societăţi este mânjită cu crime şi cu sânge. Nu putem anula ceea ce s-a făptuit, dar putem avea curajul de a înfrunta adevărul, de a discuta realitatea. Putem renunţa la încercarea de a reduce la tăcere lumea temându-ne ca nu cumva fondatorii republicii să fie incriminaţi.

Putem pune întrebări. Şi prima întrebare ar fi: <Cum se face că nu citim niciodată în lecţiile de istorie despre un episod care a implicat moartea a sute de mii de persoane?> Chiar această realitate face suspicioasă situaţia. Dacă nu eşti destul de brav ca să înfrunţi un adevăr care s-a produs cu 95 de ani în urmă, atunci meriţi să fii umilit. Dacă te străduieşti să ascunzi un episod care s-a petrecut cu un secol în urmă şi te bazezi ca 70 de milioane de oameni să se raporteze la lumea întreagă pe temeiul unei minciuni, atunci meriţi să fii umilit.

Nimeni nu îndrăzneşte să umilească pe oamenii bravi care nu se tem de adevăr. Dacă te simţi umilit, va trebui să priveşti cu atenţie la tine şi la ceea ce ascunzi.

Ahmet Altan

(Din ziarul <Taraf>/6 martie 2010, Istanbul)

  •  
  •