Redactor

GABRIEL LIICEANU / Parabola alfabetului armean

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În anul 406 al erei noastre, sub domnia regelui Vramșabuh și la îndemnul catolichosului Sahak I, unui învățat armean, pe nume Mesrop, îi revine sarcina stranie de a alcătui sistemul grafic al limbii poporului său. Marile acte civilizatoare ale comunităților au nevoie de obicei de legende pentru a fi explicate (nu închipuie Platon, în Phaidros, un mit – cel al zeului Theuth – când vorbește de nașterea literelor egiptene?) și mult mai rar, ca aici, geneza lor coboară în zona documentului și a istoriei. Mesrop a alcătuit, deci, dintr-un unic gest, alfabetul armean, pe care timpul l-a lăsat aproape neschimbat – abia două litere au venit să se alăture, cu vremea, celor 36 inventate de gramaticul armean. Și întreaga literatură a acestui neam s-a născut și s-a făcut, vreme de șaisprezece secole, cu cele 36 de litere ale lui Mesrop.

Până atunci, pentru trebuințele scrisului, limba armeană rămăsese să împrumute literele de la perși; dar în afara docu­mentelor curente și a unei istorii care relata conversiunea Armeniei la creștinism – primul stat evanghelizat din lume (anul 301) – spiritul acestui popor stătea retras în cele câteva geste și legende transmise pe cale orală de la o generație la alta. Comentatorii oc­cidentali ai istoriei armene au afirmat că fără apariția acestui alfabet care a permis conservarea limbii este foarte probabil că existența armenilor s-ar fi confundat cu aceea a perșilor sau a sirienilor, și că, asemenea atâtor seminții ale vechii Asii, Armenia ar fi rămas, pesemne, doar o amintire a istoriei.

Ce instinct al supraviețuirii a condus acest popor pe care istoria l-a încercat în chipul cel mai dramatic să treacă, de îndată ce opera lui Mesrop a fost încheiată, la alcătuirea unei vaste literaturi proprii? Nicăieri nu se vede mai bine cum spiritul unei limbi stă deasupra unui popor, asemenea zeilor homerici în preajma eroilor pe care îi ocrotesc și îi mână la realizarea destinului ce le este propriu. Cu adevărat, popoarele lumii există în spirit și mult mai puțin în limita fizică a teritoriului lor pe care istoria îl clatină de-a lungul vremii de prea multe ori pentru a ne mai lăsa să vorbim de o identitate mulțumitoare. Geografiile lumii sunt în fond de ordin spiritual, de vreme ce s-au văzut popoare existând dincolo de geografiile reale, sau altele care de-abia există în vir­tutea consolidării câte unui teritoriu. Când un popor își apără limba, el promovează, în fața istoriei, existența patriei sale spirituale.

Iar armenii, dincolo de ființa lor istorică atât de instabilă, s-au grăbit să existe, dar nu invocând probe ale străvechimii, deși ar fi putut-o face de vreme ce analele care consemnează existența tribului Haia, primul trib mare armean, urcau până la anul 2000 î. Hr. Nu simpla persistență în istorie avea să le confere dreptul acela mai înalt de a exista, ci abia cantitatea de spirit pe care o puteau capta, odată apărute, literele lui Mesrop.

S-a întâmplat atunci un fenomen pe care istoricii culturii armene l-au comparat, prin proporțiile sale, cu întâmplările Renașterii italiene. Punându-și problema unui nou început, oamenii secolului XV nu au făcut operă de pură excogitatio: ei au început prin a-i traduce pe greci; au pus, cu alte cuvinte, bazele unei imitații fecunde. Aretino, Bessarion, Valla și mulți alții nu s-au mulțumit să fie autori, ci și-au făcut o datorie – al cărei sens mai adânc nouă astăzi ne scapă – din a fi și traducători.

Semnificația mai adâncă a actului traducerii ne apare însă mai limpede dacă privim către secolul V armean, deci către locul în care o cultură se naște dintr-o limbă încă neîncercată spiritualicește. Biograful lui Mesrop, Moise din Khoren, ne spune că acesta, odată isprava alfabetului încheiată, a adunat în preajma sa cam la o sută de discipoli și că, dintre ei, i-a ales pe cei care mai târziu au fost numiți „marii traducători”. Trimiși pe spezele guvernului în centrele culturale ale epocii, la Edessa, Alexandria, Atena și Constantinopol, acești tineri s-au întors în țară, creând cu vremea faimoasa „școală armeană de interpreți și traducători”, care, în mai puțin de un secol, a tradus tot ce era mai de seamă din cultura clasică greacă, de la Homer la Euripide, de la Platon și Aristotel la Filon și Porfir, de la cărțile istoricilor Polibiu sau Diodor din Sicilia până la opera lui Euclid, a lui Hipocrate sau a lui Dionysios Trax.

Practicat astfel, actul traducerii nu mai putea fi înțeles ca un monden schimb de cărți de vizită între culturi diverse. Aici se punea problema nașterii în lumea spiritului, unde orice act începător trebuie să cunoască botezul în apa mare a unei culturi care a preluat rolul absolutului și al spiritului însuși. A asimila, în limba ta, substanța culturii grecești însemna atunci, mai târziu, ca și astăzi, a reitera simbolic actul de naștere a spiritului în câmpul culturii. Imitatio graecitatis nu a fost de aceea niciodată o dovadă de gust sau un fapt de modă: pentru orice cultură dispusă să facă proba capacității de a retrăi o întâmplare exemplară, ea a rămas singura modalitate cunoscută de a-ți căpăta o identitate.

Întrebarea este, deci, cu fiecare popor, ce face el din darul natural al unei limbi. Scrierea, care este depozitara sensurilor prin excelență, revelație consemnată și păstrată, a avut, la toate popoarele, o misiune sacră; însăși creația ei, se spune, a fost inspirată din portretele zeilor. De aceea, când a apărut, scrierea a fost privită ca purtătoare a unui mesaj cu mult mai esențial decât acela pe care îl poate produce un individ în actul simplu al comunicării. Dacă „limba este casa ființei”, așa cum s-a spus, atunci în oricare dintre limbile pământului ființa ar trebui să se simtă la ea acasă, adăpostită și exprimată. Însă nu toate limbile au apucat să rostească adevărurile esențiale ale ființei, cu alte cuvinte să fie „cultivate” și să devină „culte”. Iată de ce, dacă o limbă vrea să fie pregătită pentru marea întâlnire cu ființa, ea trebuie să preia aceste rostiri din locul unde ele au fost mai întâi formulate și să le rostească încă o dată, asemenea unui melos care devine cu atât mai convingător cu cât este preluat de mai multe instrumente. Iar această melodie esențială, popoarele Europei au auzit-o mai întâi la greci. Și iată de ce a traduce devine la un moment dat aventura pe care trebuie să o trăiască orice limbă și aceasta este, în prima parte a istoriei unei limbi, misiunea ei cea mai înaltă. Prin Sfântul Grigor Iluminătorul, poporul armean își trăise, cu un secol în urmă, varianta proprie de imitatio Dei; acum, prin Mesrop și școala sa, el își trăia epifania sa culturală.

Ne putem imagina un moment în istorie, când nu vor supraviețui decât limbile care și-au obținut un Platon sau un Aristotel al lor. Pentru că fiecare cultură realizează, printr-o transpunere de acest fel, un test de universalitate. Când armenii și-au propus să reziste în istorie, ei nu au început prin a se întoarce către ființa lor ancestrală și nici prin a exalta un specific care altora nu le-ar fi spus pesemne nimic. Într-un poem din secolul XII, atribuit lui Nerses Claețí, se spune, cu privire la această generație de ctitori-traducători: „Ei culegeau florile științei și le duceau, asemenea albinelor cu aripile prea încărcate, în biserica Haikilor”. Poate că acel simț înnăscut al negoțului i-a făcut pe armeni să știe că numai ceea ce a fost verificat ca valoare eternă poate crea plus-produs spiritual. Există o lege a valutei-forte și în viața spiritului, și categoriile lui Aristotel sau marile mituri din Phaidon și Phaidros au jucat multă vreme în cultura Europei rolul acestor devize care fac cu putință o piață culturală de anvergură și care-ți oferă dreptul de a participa la schimburile între diverse culturi.

În marea bibliotecă de manuscrise din Erevan (peste 10.000 de volume manuscrise), numită Matenadaran, care în limba armeană veche înseamnă pur și simplu „lăcaș de manuscrise”, vizitatorul este confruntat cu această alchimie de seve spirituale, cu felul în care poate fi altoită ființa națională pe un teren al universalității. Aici poți vedea, printre altele, în cópii datând din secolul XI până în secolul XVII, operele acelea ale clasicității eline. În catalogul bibliotecii se poate citi: „În Armenia antică și medievală manuscrisele erau ascunse, pe timp de război, întocmai ca și armele, iar în timp de pace, ele erau răsfățate precum copiii. […] Pe unele manuscrise se pot încă vedea urmele incendiilor, ale loviturilor de spadă, urme de sânge. În timpul invaziilor, populația le ascundea în peșteri sau le îngropa.”

Este firesc atunci să-ți pui întrebarea: unde s-a petrecut istoria mai adevărată a acestui popor? În lupta cu perșii, de la Avarayr, din anul 451, dominată de figura lui Vardan Mamiconian? Sau în copia tratatului De caelo, al lui Aristotel, purtând pe pagini însemnul de sânge al cine știe cărui copist ce-și apăra, în fața năvălitorului, cea de a doua ființă a sa? În marea revoltă de la Sasun, din 850, împotriva arabilor? Sau în Culegerea omiliilor din Muș, capodoperă a caligrafiei și miniaturii armene, scrisă în secolul XIII (cântărind 28 de kg) și târâtă, în nesfârșite refugii, de doi călugări, dintr-o peșteră în alta? Nu este, și aici, aceeași tandră și încăpățânată ocrotire a unui corp mai subtil, care se străduie să iasă din vremelnicie?

Așa cum orice individ intră în existență cu un anumit bagaj genetic, la fel limba este zestrea naturală cu care un popor intră în istorie pentru a-și încerca șansa de a exista. Limba eschimosă și aceea a unui țăran european iletrat sunt în principiu echidistante față de idealul performanțelor culturale ultime. Dar așa cum ceea ce a făcut natura din om nu este decât o premisă a existenței, și este nevoie, pentru a vorbi despre viața cuiva, să vezi ce a făcut el din natura sa, tot astfel a urmări istoria unei culturi înseamnă să vezi ce face un popor cu limba sa, cum se pregătește el pentru a exista. „Pre limba sa” doar, un popor poate crea un sistem de înțelepciuni care să-i servească drept cod pragmatic de comportament în istorie, dar el nu poate, rupt de marile surse ale creației, să producă ceva valabil și pentru ceilalți, și în eternitate. Cu alte cuvinte, „pre limba sa” doar, un popor poate foarte bine să și piară.

Gabriel LIICEANU

Revista SECOLUL XX / Nr. 4-5/1980

  •  
  •  

One Response to GABRIEL LIICEANU / Parabola alfabetului armean

  1. Pingback: BEDROS HORASANGIAN / 12 octombrie -Ziua limbii, alfabetului ?i culturii armene | araratonline.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *