Redactor

FOTOGRAFIA şi povestea din spatele ei – WILLIAM SAROYAN LA BUCUREŞTI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

            Din nou o fotografie în care singura supravieţuitoare este semnatara acestui Remember. Pot spune, fără teama de a greşi, că este o fotografie istorică. Poate că unii cititori se vor întreba : De ce? Ei bine, în această imagine sunt unele personalităţi care au scris istorie şi nu numai în România. Această reuniune a fost prilejuită de prezenţa, pentru prima oară în România, a marelui scriitor armeano-american WILLIAM SAROYAN (1908-1981). Se întâmpla la 1 iunie 1969. Vestea sosirii lui Saroyan  în Capitală nu putea fi ratată de ai noştri. Aşa se face că a fost invitat la redacţia săptămânalului în limba armeană „Nor Ghiank” (Viaţă Nouă). Acolo s-a întâlnit cu un grup de intelectuali armeni de marcă ai momentului.

            Cel mai de seamă era celebrul savant armenolog şi orientalist HAGOP DJOLOLIAN SIRUNI (în stânga, jos în fotografie) ,cel care avusese o tinereţe tumultoasă, petrecută în preajma unor nume mari ale culturii armene de la Constantinopol, în mare parte căzute victime Genocidului Armean. Scăpat ca prin minune, la începutul anilor 1920, venise la Bucureşti, pentru a-i înmâna lui Nicolae Iorga o Diplomă de membru de onoare al Casei de Cultură Armene de pe malurile Bosforului, dat fiind că activitatea acestuia era binecunoscută cercurilor intelectuale armene internaţionale. A fost o întâlnire, aş zice, astrală. În viaţa viitorului savant armean s-a produs o cotitură esenţială. A rămas în Bucureşti şi s-a dedicat promovării şi progresului studiilor orientale în România, aducând contribuţii importante la cunoaşterea trecutului comunităţii noastre, cercetând totodată manuscrise şi izvoare armene şi turceşti existente în ţară. Dintre marile sale realizări, în afara sutelor de studii în armeană, română, franceză, aş dori să amintesc de organizarea expoziţiei de „Artă armeană”, cu mare ecou în cercurile româneşti, de publicarea anuarului în limba română „ANI” cu contribuţii ale unor nume de seamă din România şi din Europa, precum şi de traducerea în armeană şi publicarea, în 1939, pentru prima oară în România, a culegerii de versuri ale lui Mihai Eminescu. Toate au fost bune şi frumoase până după cel de Al II-lea Război Mondial, când în urma unor maşinaţiuni ale unui grup de comunişti armeni, împreună cu un grup mare de armeni de elită ai comunităţii, Siruni a fost arestat şi a ajuns să fie deportat în Siberia, unde a rămas nu mai puţin de un deceniu. Din fericire, la înapoiere, Siruni a fost reabilitat şi şi-a reluat activităţile de cercetare, colaborând în presa din România, Diaspora, dar şi din Armenia, desfăşurând concomitent o bogată activitate de preşedinte de onoare al Asociaţiei de Studii Orientale şi la revista acesteia „Studia et Acta Orientalia” Adevărate evenimente au fost considerate sărbătoririle care i-au fost consacrate în România, la Erevan şi la Paris, la împlinirea a opt decenii de viaţă rodnică. Atunci, am avut privilegiul de a-mi acorda un amplu interviu cu impresii de la marile întâlniri pe care le avusese cu acel prilej. Nu pot să nu amintesc şi faptul că, în 1971, la împlinirea centenarului Bibliotecii Judeţene „V. A. Urechia” din Galaţi, savantul era invitat să prezinte o prelegere despre „Manuscrise armene din colecţia Bibliotecii”. Dar o indispoziţie de ultim moment l-a împiedicat pe savant să plece la Galaţi şi atunci m-a rugat pe mine să mă duc şi să dau citire comunicării sale. Evident că am fost onorată  şi îmi amintesc că cele ce am prezentat în numele lui H. Dj. Siruni au avut un răsunet extraordinar pentru savanţii  prezenţi, cu  reacţiile favorabile şi admirative ale regretaţilor acad. Şerban Cioculescu, prof.univ. Dan Simonescu ş.a. Am fost onorată să public, în 2012, la editura „Zamca”, traducerea în română a volumului său „Biserica Armeană pe pământ românesc”, prilejuit de vizita în România, în 1965, a celui ce a fost Catolicosul Vasken I, Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, devenit o figură emblematică, de faimă internaţională, originară din România. În sfârşit, îmi amintesc cu mândrie cum comunitatea ştiinţifică românească, căreia i s-au alăturat personalităţi din Armenia, Franţa şi Turcia, sub cupola Academiei Române, a participat în 2015 la Conferinţa internaţională consacrată lui H. Dj. Siruni, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea celui ce, recent, devenise membru post-mortem al Academiei Române, ca o recunoaşterea supremă a activităţilor sale.

          Acum, câteva amănunte legate de prezenţa lui WILLIAM SAROYAN (în mijlocul fotografiei, jos). Presupun că foarte mulţi cititori ştiu că el a fost o voce marcantă a prozei şi dramaturgiei americane din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea., dar care declarase „sunt incapabil să-mi concep identitatea fără să fiu armean”. La vremea respectivă, la noi erau cunoscute prozele sale scurte, „Un, doi, trageţi uşa după voi” şi „Mă cheamă Aram” (cu preţioase autografe ale autorului pentru subsemnata), dar şi piesele sale „Inima mea e pe înălţimi” şi „Clipe de viaţă”, în magistrale interpretări pe scena Teatrului „L.S. Bulandra”. Ulterior s-au mai jucat piesele „Perla şi scoica” şi „Oamenii cavernelor”.

Mai am o amintire legată de „Inima mea e pe înălţimi”, căci în 1974, la Erevan, am admirat-o pentru prima dată pe marea noastră compatrioată Varduhi Varderesyan, marea doamnă a teatrului armean, în rolul (travesti) al tânărului Johnny. Îmi amintesc totodată că , atunci, în iunie 1969, i-am făcut lui Saroyan o fotografie, pe care, la următoarea şi ultima lui vizită din 1980, mi-a acordat un autograf şi acel portret s-a perindat în numerose publicaţii de cultură din România. Tot arunci, în 1980, în cadrul unei întâlniri a lui William Saroyan la Uniunea Scriitorilor din România, unde eram prezentă alături de graficianul Cik Damadian, cu care se împrietenise, ca şi cu pictorul Hrandt Avakian. Translatoarea scriitorului era minunata şi sclipitoarea jurnalistă Catinca Ralea, o voce de aur a Radioului românesc care îşi recunoştea cu mândrie originea armeană (după mamă) ori de câte ori ne întâlneam la Radio şi în alte locuri. La întâlnirea amintită de la Uniunea Scriitorilor, la un moment dat,  Saroyan s-a ridicat şi a spus direct pe armeneşte: „Se spune că Mihai Eminescu a fost armean!”, la care, chiar dacă nu era greu de dedus pentru audinţă ceea ce spusese, cum stăteam chiar în faţa oaspetelui şi mă privea direct în ochi, m-am simţit obligată să traduc. Declaraţia scriitorului n-a avut darul să şocheze, căci printre cei prezenţi, se afla şi criticul literar Gabriel Dimisianu, redactor la „România literară”, care a povestit imediat că vizitase recent Armenia şi că acolo se întâlnise cu poetul Gevorg Emin (fiind un pseudonim al acestui poet armean) , care îi spusese că n-ar fi exclus ca Eminescu să fi fost de origine armeană. La care, eu  mi-am permis să spun că indiferent ce origine ar fi avut Eminescu, el a rămas „poetul naţional al tuturor românilor”, în care ne includeam şi pe noi, cetăţenii armeni ai României. De amintit că, în 2008, când UNESCO decretase „Anul Saroyan”, legat de centenarul naşterii sale, am avut cinstea de a organiza în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România o manifestare de înaltă ţinută, la care şi-au adus concursul personalităţi române şi armene, o manifestare cu amplu ecou. De asemenea, doresc să amintesc că, tot în 2008, am prezentat în cadrul emisiunii „Scena şi ecranul” de pe canalul Radio România Cultural, o originală lucrare, intitulată „Four Visions” de William Saroyan, lansată de prietenul şi criticul de artă Artsvi Bakhcinyan din Erevan la Festivalul Internaţional de Film „Caisa de Aur”. Erau eseuri în limbile engleză, armeană şi rusă, scrise de W.S. despre legendarele vedete hollywoodiene Lilian Gish, Greta Garbo, Miriam Hopkins şi Marilyn Monroe, texte extrase din volumul saroyanesc „Sons Come and Go, Mothers Hang in Forever”, publicate în 1976 la New York. În finalul acestei părţi, aş dori să adaug că anul acesta, am avut şansa să urmăresc, aflat pentru puţine zile pe internet, docu-drama „Saroyan Ülkesi/ Saroyan Land”, realizare din 2013 a regizoarei Lusin Dink, nepoata celebrului ziarist turc, de origine armeană Hrant Dink (1954-2007), asasinat la Istanbul în faţa redacţiei ziarului său bilingv „Agos”. Talentata regizoare a urmărit, prima şi ultima, călătorie  din 1964 a lui Saroyan la Bitlisul natal al părinţilor săi, prilej cu care înţelege mai bine apartenenţa sa la armenitate, mărturie a drumului parcurs invers de predecesorii săi la început de secol al XX-lea spre însorita Californie. Scriitorul trăieşte clipe de mare emoţie, parcurgând ţinuturi ale Armeniei Apusene (lacul Van, mănăstirea  Aghtamar şi, în fine, Bitlis), constatând cu tristeţe că nimeni nu mai vorbeşte armeneşte. Sunt evocări izvorâte din scrierile sale – povestiri şi amintiri ale părinţilor săi. Filmul este un cald omagiu adus acestui scriitor care nu şi-a uitat rădăcinile şi, aşa cum am mai spus, nu s-a putut imagina altfel decât armean.

(3) Continuarea în nr. viitor.

 Madeleine KARACAŞIAN

  •  
  •