Redactor

Formula AS / Când viața spune povești: VALERIA URSAN, o doamnă a Brăilei de altădată

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Există oameni de care te desparţi cu zâm­betul pe buze şi cu dorinţa de a-i revedea. Există oameni în prezenţa cărora aproape că îţi este ruşine să fii trist, obosit sau descurajat, iar plictiseala pare un păcat de neiertat.

Deşi are 86 de ani, despre Valeria Ursan nu se poa­te spune că este „o doamnă în vârstă”, sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o com­pletare, ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tânăr ar tre­bui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimis­mul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este, în continuare, dornică de călătorii.

S-a născut în Brăila, într-o fa­milie armeano-română, la în­cepu­tul veacului trecut. În 1927, Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „os­troa­ve” de diferite seminţii, într-o unitate şi o armonie desăvârşită. De la tatăl ei, de origine armeană, a moştenit dârzenia, înţelepciunea şi pofta de viaţă. De la mama ei, româncă, a primit spiritul iscoditor şi neobosita dorinţă de cunoaştere. Iar de la Dunăre a dobândit spiritul de aventură şi, poate, curajul de a-şi manifesta ferm acţiunile şi convingerile.

Istoria povestită cu sufletul

„Dorinţa mea cea mai mare acum, în iarna vieţii, este să nu mor până nu voi putea povesti şi transmite tot ce am văzut, ce-am auzit şi ce-am trăit, pentru ca aceste amintiri dragi să nu dispară odată cu mine. Dintre toate, cea mai preţioasă este istoria acestui oraş şi a oamenilor care, din iubire, l-au clădit şi l-au îmbogăţit”. Doamna Ursan începe să spună povestea privindu-mă cu ochii ei albaştri și-atât de limpezi, că-i poţi vedea adâncul sufletului prin ei.

A fost odată, demult, un oraş frumos, care s-a născut din iubirea ingenuă dintre „zeul fluviilor”, măreţul Danubius, şi un ţărm virgin, care se afla la intersecţia a trei provincii istorice româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Şi această veche aşezare românească se numea Brăila. După semnarea Tratatului de la Adrianopol, din 1829, raiaua Ibrail s-a desprins de sub puterea „Sublimei Porţi” şi a început un proces fulminant de dezvoltare economică, socială şi culturală. Primul pas a fost dărâmarea cetăţii ce amintea aprig de dominaţia otomană. S-a dărâmat cetatea, şi în câţiva ani s-a construit Grădina Mare, apoi, rând pe rând, şcoli, spitale, biserici, bănci, teatrul.

„Te înfiori când te gândeşti cât de repede s-au construit toate! Stau şi mă gândesc de ce este acum Brăila atât de pustie. Dunărea era iubită. Se vedea că de acolo îşi trage oraşul seva”. Într-adevăr, străvechiul fluviu a adus vapoarele cu negustori din toate ţările, a adus în „cetatea Chirei Chi­ralina” iubirea. Căci aceşti comercianţi au văzut fetele frumoase ale Bărăganului, s-au aşezat, s-au că­sătorit şi au rămas aici, indiferent de na­ţio­nalitate. Ei au fost rădăcina oraşului, şi-au pus inteligenţa şi banii în slujba lui, şi din dra­gostea lor s-a ridicat Brăila, un oraş bogat, un oraş de care fiecare era mândru. Astfel trăiau lao­laltă, în pace şi bună înţelegere, greci, ar­meni, evrei, italieni, ruşi, bulgari şi români.

Armeanul „risipitor”

Strada Misiţilor, lângă port, unde se stabilea preţul grâului pentru Europa

Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Va­soian. Era un bărbat robust, puternic, mândru, tră­sături ce aminteau de străvechiul popor armean, al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea, de asemenea, deosebite abilităţi în ale negustoriei, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovi­zionau cu pâine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.

„Am crescut într-o casă în care credinţa şi res­pectul pentru muncă erau primordiale. Se fă­cea semnul crucii pe spa­tele pâinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frun­ţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din câştigul adus de cele două bru­tării, alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cum­­pere câte o casă fiecărui copil, punea mereu deo­parte bani din calea „armeanului risipitor”, cum îl numea bunica pe tata. Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţie, spunea tata, şi să te bucuri de bogăţia ce-ţi rămâne în suflet şi în minte!”. Doamna Ursan oftează abia perceptibil, cu ochii plini de dor şi amintiri. Hovsep Vasoian nu era un bărbat sever, deşi aşa voia să pară. Soacra lui, româncă, nu prea îl avea la inimă, pentru că nu pricepea cum de el, negustor bogat şi inteligent, putea, de exemplu, să stea la aceeaşi masă cu lucrătorii. Dar domnul Va­soian putea, pentru că îşi iubea brutăria, îi îndrăgise pe lucrători şi îi trata cu respect. De aceea, erau mulţi oameni nu numai din comunitatea armeană, dar şi dintre români, care îi solicitau sprijinul financiar şi moral. Şi domnul Vasoian întotdeauna îi ajuta cu generozitate şi cu credinţă. Dar cel mai mult îşi iubea copiii! Dimi­nea­ţa, înainte de a ple­ca de acasă, tre­cea prin camera lor şi le lăsa sub pernă roşcove, ciocolată şi alune, deși tot el se su­păra foarte tare dacă mai târziu, la prânz, nu mâncau. Orfan de mic, su­fe­rise de foame şi să­ră­­cie, și suporta mof­­turile copiilor. Tare-i mai era frică mi­cuţei Valeria de tatăl ei, când se su­păra, deşi nu o lovise niciodată. Era su­fi­cient să se uite în ochii ei şi se cutre­mura. Dar după ce i-a as­cultat, într-o zi, povestea, l-a iubit și mai mult. „Eu, la 12 ani, am văzut cum, în faţa ochilor mei, familia mea a fost căsăpită de turci. Mai rămăseseră mama şi sora mea mai mare. Ma­ma îşi smulgea părul din cap, ţipând după H­atun, sora mea de trei ani, care dispăruse în grozăvia ce se petrecea. M-am dus să o caut. Când am ieşit, în curte, peste tot erau numai morţi. Plutea un aer cumplit de sânge şi groază. Deodată, un bătrân m-a tras lângă el, printre morţi, spunându-mi să tac şi să stau neclintit. Venea un alt val de ucigaşi. Când pericolul a trecut, şi negăsind-o pe Hatun, m-am întors acasă. Casa ardea, odată cu mama”. Atunci a fost singura dată când domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre copilăria lui şi despre familie.

Masacrul armenilor, de la începutul secolului XX, estimat la peste un milion cinci sute de vic­time, înfăptuit de Im­pe­riul Otoman, reprezintă una dintre cele mai cum­plite şi nemiloase represiuni care au existat vreo­dată în istorie. În fiecare an, pe 24 aprilie, la Brăila, ca peste tot în lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai rămas în oraş îşi comemorează şi îşi plâng strămoşii.

Natașa Galche

citește tot articolul în formula-as.ro

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *