Mihai Stepan Cazazian

FILIAŢIA PATERNĂ ÎN CONTEXTUL REPRODUCERII UMANE ASISTATE. Scurte consideraţii.

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 Av. Dr. Artin SARCHIZIAN

Baroul Bucureşti.

 

            Mater semper certa est, pater incertus est, spuneau romanii, ghidaţi fiind de faptul că dacă naşterea copilului de către mama, da certete filiaţiei faţă de aceasta, atunci, faţă de tată, a cărui legătură biologică se bazează pe faptul concepţiunii (zămislirii) ce nu razulta niciodată cu puterea evidentei, rămâne sub semnul incertitudinii.

De altfel, această filosofie, sta şi la fundamentul dispoziţiilor Codului Civil privitor la filiaţie , unde, de la început, ni se arata ca filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii, pe când, faţă de tată, legiuitorul se abţine a face vreo referinţă legată de faptul din care “rezultă” filiaţia,  trecând direct, la modul în care “stabileşte” aceasta.

Astfel, în ce priveşte observaţia din urmă, anume, omisiunea de a arăta în concreto faptul din care rezultă filiaţia faţă de tată, cu siguranţă aceasta nu este  pur întâmplătoare şi cu atât mai puţin, lipsită de interes ( sub cuvânt că ar fi de notorietate această chestiune), ci , mai curând, am putea-o aprecia că fiind o “diplomaţie” din partea redactorilor codului, de a evita crearea unei situaţii generatoare de interpretări şi, chiar mai mult,  faţă de stadiul actual al ştiinţei medicale, “neclară”.

Pentru a justifica această opinie, ne putem referi, în mod succint, numai la vasta problematică a “reproducerii umane asistate” sau, mai corect spus, la  insemintarea artificială, care, ca şi  tehnică de reproducere umană asistată medical, la rându-i se poate realiza şi în formă fertilizării în vitro (FIV) când, privind-o  simplist, aceasta se înfăţişează ca fiind, operaţiunea tehnoc- ştiinţifică, medicală, constând în fecundarea unui gamet feminin (ovul) cu un gamet masculin (spermatozoid) în laborator (în vitro), embrionul rezultat în urma acestui procedeu fiind transferat în uter, în scopul implantării şi dezvoltării sale ulterioare că făt. Cât priveşte materialul genetic masculin, acesta, poate proveni de la un aşa -zis donator a cărui identitate, rămâne de cele mai multe ori sub umbra anonimatului.

În acest context, şi în faţa acestei realităţii medicale, ne întrebam din ce fapt rezulta filiaţia faţă de tată, şi, mai puţin cum se stabileşte filiaţia, întrucât, aceasta din urmă chestiune este relativ facilă, anume, în drept, filiaţia se va stabili prin prezumpţia de paternitate, recunoaştere sau pe cale judecătorească.

Va fi oare, în continuare procreerea (zămislirea) faptul juridic generator al raportului de filiaţie? Dacă am răspunde afirmativ, am spune atunci că tatăl va fi donatorul materialului genetic, care, după cum am arătat poate rămâne anonim (provenit dintr-o bancă de material seminal), caz în care, am risca rămânerea într-o stare de profundă “incertitudine” privind statutul persoanei copilului, a cărui paternitate ar rămâne aproape imposibil de determinat, dar totuşi suntem în faţa unei realităţii, asa- zisa “filiaţie genetică”. Dimpotrivă, dacă vom prefera paternitatea determinată prin formulele clasice “soţul mamei” sau, celelate, atunci, cu siguranţă, în acest din urmă caz, faptul generator al filiaţiunii nu va mă fi în mod absolut,  zămislirea( fapt care va fi trecut sub tăcere) ci, ne vom raporta strict la actul sau faptul juridic prin care se “stabileşte” filiaţia.

Rămânând în acest registru, opinam ca aceasta din urmă pare a fi şi obtiunea legii, câtă vreme, pe de o parte, legea “tace” atuci când ne aşteptam a indica faptul din care rezultă filiaţia faţă de tata (în art…) iar, pe de altă parte, în alinatul întâi al art. 441 C.Civ., se arata expresis verbis că “Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.” pentru că mai apoi, în Art. 443 alin. (1)  să se instituie regulă după care nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia să , cu o limitată excepţie, prevăzută în alineatul al doilea al aceluiaşi articol, ce conscra dreptul soţului mamei  de a tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, însă, numai dacă nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.

Ori, aceasta precizarea pe care leguitorul o face, relativă la excluderea vreuneii “legături” evident juridice dintre copil şi tatăl donator, vine să legitimeze opinia relativă la existenţa a două tipuri de filiaţie: una genetică (în cazul nostru, determina ca tată, pe donator) şi una civilă (ce indica drept tată, pe  acela  faţă de care se stabileşte, în formele prevăzute de lege, paternitatea), cu amendamentul că, faţă de redactarea clară a Art. 443, nu se poate reclama, în caz de reproducere asistată medical, o altă filiaţie decât cea determinată de lege (filiaţia civilă). În mod cert, dincolo de fermitatea normei, ne întrebam, dacă o astfel de situaţie este echitabilă şi răspunde exigentelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care,  Curtea Europeană, a statuat în numeroase soluţii, faptul că, aspectul privind filiaţia, intra în conţinutul larg al “vieţii de familie”  garantat de Art.8 din Convenţia, şi, mai mult, Curtea, în  cenzura pe care o face, ţine  seama de  criteriul “realităţii biologice” în stabilirea chestiunii filiaţiei (Kroon  ş. a. Împotriva Olandei Hotărâre din 27/10/1994 ).

Reţinând acestea, în prezent, nu putem decât a ne înclina în fata justeţii şi lucidităţii, romanilor, ce-l reputau pe pater  ca fiind incertus.Dar, cu aceeaşi condescendentă faţă de înţelepciunea romana, ne vom limita a spune, faţă de contextual actual,  Mater semper certa est ? evident, fata cu realitate medicală, ce poate utiliza în procesul de fecundare, gameţi proveniţi de la o altă femeie decât mama purtătoare, caz în care, ne limităm a ne întreba retoric, cine va fi mama?

Totodată, această abordare, ne prilejuieşte ocazia de a ne întreba ce  mai reprezintă practic, filiaţia?

O abordarea riguroasă, ne  cere a  porni de la definiţia pe care ne-o oferă doctrină, în care, filiaţia (paternă), este reputata  ca fiind  legătura juridică, bazată pe concepţie, care există între tată şi copil[i].  Astfel, observăm, şi notam împrejurarea că, doctrina priveşte filiaţia drept un veritabil raport juridic,şi mai mult, acorda faptului concepţiunii (zămislirii) valoare de izvor al raportului juridic, altfel spus, acesta este faptul juridic generator al raportului juridic al filiaţiei, câtă vreme, prin fapt juridic, vom înţelege, acea împrejurare care, potrivit legii, atrage după sine anumite consecinţe juridice[ii].

Cu toate acestea, legea nu da valoare de raport juridic (legatura de drept) filiaţiei, şi cu atât mai puţin, atribuit faptului concepţiunii valoare de cauză a raportului juridic (izvor), ba dimpotrivă, legea (Codul Civil) conferă calitatea de raport juridic, rudeniei, pe care o defineşte în Art. 405 alin. (1) C.Civ., ca fiind legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, şi, de asemenea în alineatul iar în alin.(2) că, rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.

În alţi termeni, ne întrebam dacă filiaţia este sau nu, un raport juridic, anume, o relaţie socială, patrimoniala sau nepatrimoniala reglementata de normă de drept civil[iii], şi care este structura acestui raport.

Obtiunea ferma pentru un răspuns, devine cu atât mai dificilă, în condiţiile în care, doctrina clasică, considera filiaţia ca fiind o simplă consecinţă directă a faptului material al  procreaţiunii, pentru că, la rându-i, filiaţia să aibă drept consecinţă, rudenia, ce este “un raport legal între două persoane, pe când, filiaţiunea este o legătură naturală”[iv], caz în care, nu mai putem vorbi despre un raport juridic.

De asemenea, dacă am atribui filiaţiunii, văzută că legătura biologică, valoarea de raport juridic, atunci ne întrebăm ce se întâmplă în situaţia în care rudenia aparenta, nu corespunde cu filiaţia biologică, bunăoară în cazul unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii, când, situaţia de drept a copilului (anume că are ca tată, pe soţul mamei) nu corespunde cu realitatea biologică, caz în care, acesteia din urmă nu-i mai putem conferi valoare de “relaţie de drept”, anume, raport juridic.

În mod cert, nu putem omite faptul că, filiaţia, privită ca relaţie socială, (anume însăşi legătură biologică), este reglementată de normă civilă, caz în care vorbim despre un raport juridic (relaţia socială sub acţiunea normelor juridice civilă), situaţie în care se confirmă definiţia doctrinei, ce  o priveşte drept o legătură juridică.

Însă cu toate acestea, lucrurile par a nu fi tocmai clarificate, câtă vreme, în expunerea de mai sus, ne-am referit la aşa-zisele (generic denumite) forme ale filiaţiune, anume, genetică ( cu donatorul, în cazul reproducerii asistate) şi una civilă, după legi. Ei bine, pentru a da substanţa problemei de faţă, aparent, lipsită de interes, dar, în profunzime extrem de spinoasa şi deloc de neglijat, ne întrebam în continuare, care filiaţie va fi considerată drept raport juridic?

Tocmai de aceea, pentru a clarifica modalitatea în care aceste stări de fapt se prefac, sub acţiunea normelor juridice, în veritabile raporturi juridice, se cere a stabili ordinea în care acestea (împrejurările factuale) actionea şi interacţionează, astfel, mai întâi, faptul generator îl constituie concepţiunea, privită ca fecundarea unui gamet feminin (ovul) cu un gamet masculin (spermatozoid) indiferent de modalitatea de realizare, deci, şi “în laborator”.

Biologic vorbind, părinţii vor fi donatorii celor două materiale genetice, caz în care, vorbim de filiaţie genetică. Însă, în cazul acestora, legea nu recunoaşte nici un efect, prin urmare, este exclus vreun raport juridic între aceştia şi copil, câtă vreme   potrivit Art. 441.  alin. (1)  C.Civ., reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nici-o legătură de filiaţie între copil şi donator. Însă cu toate aceasta, filiaţia, văzută că legătura biologică dintre donator şi copil, rămâne o realitate faptica, dar, după cum legea o spune, nu ca stare de drept.

Apoi, legătura dintre părinte (desemnat de lege), şi copil se numeşte filiaţie, caz în care, vorbim despre un raport juridic, anume, ralatia recunoscută  şi reglementata în drept, şi ,prin care, mai departe, se determina rudenia, privită la rându-i, ca fiind acea legătură juridică dintre persoanele care, prin faptul naşterii sau ,după caz, al adopţiei, descend una din altă ori dintr-un autor comun.

Prin urmare, ne întrebam, în cazul paternităţii, filatia, mai este (cum doctrina arata) întotdeauna legătură biologică ce rezulta din procreaţie? Cu siguranţă, în cazul reproducerii asistate, cu terţ donator, filiaţia faţă de tatăl desemnat în formele prevăzute de lege, nu se poate fonda pe faptul procreaţiunii. Atunci, în acest caz, care va fi faptul generator al raportului de filiaţie faţă de copilul astfel conceput.

Relevante, considerăm a fi, sub acest aspect,  dispoziţiile Art. 442 alin.(1) C.Civ., din care rezultă că – Părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplină confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.

Din a cărui interpretare, putem considera că, cel puţin faţă de tată, în cazul reproducerii asistate cu terţ donator, actul de acord al consimţământului exprimat în prealabil, ce trebui a “fi dată în faţa unui notar public” ( deci, se pare, ca în formă autentică) va fi cauza raportului juridic de filiaţie ce se va stabili între acesta şi copil, evident, fiind, exprimat ab initio va fi condiţionat de reuşita operaţiunii medicale de fecundare.

Că este aşa, rezulta  implicit şi din dispoziţiile  Art.443 alin. 2, ce arata că, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator, anume, filiaţia stabilită faţă de “soţul mamei” poate fi contestată, anume înlăturată, numai dacă lipseşte acordul prealabil, ori, în tăcerea legii este atins de ineficacitate.

Conchizând, în opinia noastră:

  • Nu se poate fonda, în mod exclusiv, filiaţia paternă, pe faptul concepţiunii, câtă vreme, în cazul reproducerii asistate, filiaţia faţă de soţul mamei, se va stabili, în puterea consimţământului în prealabil exprimat de acesta, privind, operaţiunea medicală  a reproducerii.
  • Filiaţia, desemnează într-un înţeles, legătură biologică dintre tată (cel de la care provine materialul genetic, gameţii) şi copilul rezultat. Iar, într-un alt înţeles, desemnează acea relaţie dintre tată şi copil, reglementata de lege.
  • Filiaţia, o data stabilită, determina rudenia, care la rându-i este privită ca o legătură juridică dintre persoane, fondată, nu exclusiv pe faptul naşterii, ci acela al filiaţiei.

 

 



[i]               I.P.Filipescu, A. Filipescu, Tratat de Dreptul Familiei, Ed. a VII- a Ed. AllBeck, 2002,p.321,Dan Lupascu, Dreptul Familieie, Ed. A IV-a Ed.Universul Juridic, 2009 pag.189

[ii]               O.Ungureanu, Drept Civil, Introducere, Ed. Rosetti,Bucuresti 2002, p.94.

[iii]                G.l Boroi, C.A. Anghelescu, Curts de Drept Civil, Parte Generala, Ed. Hamangiu 2011, p.51

[iv]              C.Hamangiu;I.Rosetti Balanescu; Al.Baicoianu, in Tratat de Drept Civil, V.I. Ed.Nationala S.Ciornei, Bucuresti 1928, p.458.

  •  
  •