Cristina Manuc

Femei fara frontiere

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

perfumadoContrar a ceea ce afirma unii-altii pe la colturi, Bedros Horasangian nu a „disparut“ dupa 1990 din literatura, ci doar din atentia criticilor confiscati, în postcomunism, de îndeletniciri mai rentabile decît întîmpinarea cartilor. E drept ca prozatorul a publicat, în ultimii 20 de ani, la edituri obscure sau aflate într-o eclipsa temporara, iar din 2000 încoace (dupa romanele Zapada mieilor si Obsesia) a scos doar un volum (publicistica neconventionala din Tranzit, 2003). N-a stiut, vezi bine, sa-si „managerizeze imaginea“, asemeni altora. A fost, apoi, un risipitor haituit de viata, implicat în prea multe activitati cronofage (diplomat, om de televiziune si radio, jurnalist cu aptitudini de om-orchestra  etc.). si iata-l acum întorcîndu-se acasa – caci ce e oare literatura daca nu o întoarcere acasa? – dupa cîtiva ani de absenta cu o carte ambitioasa, captivanta si atipica, Miss Perfumado, aparuta la Editura Leda Corint. Prea exotica, vor spune unii. si cum sa nu fie asa, cînd personajele principale din acest volum-caleidoscop sînt, toate, femei din cele patru colturi ale globului nostru (din Italia în Turcia, de la Paris la Buenos Aires si de la Atena la Ierusalim), numai din România nu! Avem, iata, o „enciclopedie a femeilor“ dupa ce, la începutul anilor `90, am avut o remarcabila Enciclopedie a armenilor – carte, vai, aproape… neremarcata, ramasa, parca, suspendata in nowhere în asteptarea unor vremuri mai bune. Nici în materie de registru feminin B. H. nu se afla la prima „abatere“. O buna parte din romanul Sala de asteptare – capodopera lui optzecista si una dintre marile carti aproape uitate ale deceniului noua – e alcatuita dintr-un jurnal hiperautenticist al unei fete din anii Primului Razboi Mondial. Daca Mircea Cartarescu a „comis“ acum cîtiva ani o Enciclopedie a zmeilor, autorul ne ofera, azi, o alternativa la best seller-ul cartarescian De ce iubim femeile, combinatie foarte personala de Cortázar, Cheever si Mircea Horia Simionescu. Nu vreau sa spun prin asta ca am avea de-a face cu o carte soft – nici vorba! -, nici cu un op comercial (chiar daca unele reactii de pe bloguri arata ca volumul place si prinde la publicul feminin). E un volum complicat, grav în fond, garnisit pe ici-pe colo cu jucausenii dulci-amare, construit pe o idee extraordinara si, în acelasi timp, o teribila carte a nostalgiei evazioniste. O carte scrisa cu gîndul la spatii exotice dintr-o lume sufocanta si meschina. O evadare si o frumoasa, tonica revansa. Titlul – transmis si piesei de final – trimite la o melodie a Cesariei Evora cîntata într-o „noapte a femeilor grase si triste“ si evoca o anume atmosfera in blue. Ne amintim, de altfel, ca si ultima piesa din Enciclopedia armenilor se numea Lady Nigth si avea ca protagonist un jazzman îndragostit de Coltrane. Exista si aici o Lady Day si o Lady Midnigth, prinse într-un paienjenis inextricabil de referinte culturale – literaro-istorico-geografico-pictural-muzicale, dar si fotbalistico-politico-cinematografice, toate – menite sa evoce, prin link-uri corespunzatoare, particularitatile tarilor-cadru. Punînd cap la cap imaginile femeilor tinere si vîrstnice, vesele si triste, vitale si melancolice care defileaza prin cele 13 povestiri – Isabelle si Kiki Iguazu, Marisa si Roxanne, Giulietta, Katerini, Noemi, Natasa si celelalte – obtinem o fantasma feminina complexa: o femeie care, indiferent de vîrsta, etnie si conditie sociala, se lupta cu obstacolele cotidiene si gaseste resurse interioare pentru a se bucura de viata chiar atunci cînd nu mai e nimic de facut. Desigur, regasim si aici vocea naratorului „bedrosian“, comentator tandru, mucalit si locvace, iar în doua cazuri – poate nu întîmplator în textele care-o au ca protagonista pe Maria Luiza Onetti, alias Kiki Iguazu – el apare chiar cu numele „Bedros Horasangian“, amestecîndu-se printre personajele sale, transmitîndu-le în direct existenta si, uneori, disparitia misterioasa în catastrofe inopinate. Registrele narative sînt însa derutant de diverse, mergînd de la fluxul interior, experimentat si în alte proze mai vechi, pîna la epistolarul amoros jucat (delicioasa Marisa) sau la stilul alb, detasat-impersonal (v. dinamica, strania Isabelle), trecînd prin diferite formule jucate la persoana întîi. Unele texte din acest puzzle complex sînt adevarate romane comprimate (Giulietta, Kiki Iguazu, Natasha) iar excesul de livresc panoramic al cîtorva îsi are tîlcul sau reflexiv-problematizant, pe care cine cunoaste formula prozatorului B.H. n-are cum sa-l rateze. Trebuie spus ca autorul reuseste de minune mai ales atunci cînd se pune în pielea si în vocea personajelor sale feminine, intrînd totodata pe frecventa lor sufleteasca. Un demers teribil de dificil pentru orice prozator adevarat, si care implica: 1) capacitatea de a te transpune în ambianta si climatele a numeroase tari, privindu-le totusi din Bucuresti. 2) capacitatea de a te transpune cu succes în datele si sensibilitatea reprezentantelor sexului opus. Avem de-a face, asadar, cu o evadare la patrat, dar evazionismul autorului este unul foarte implicat în marile probleme ale lumii de azi. În plus, în materie de joc de-a identitatile multiple de ambe sexe, Bedros Horasangian s-a dovedit a fi, dintotdeauna, un magister ludi. Iar acum nu doar ca nu se dezminte, ci chiar se întrece pe sine. sarmanta, bulversanta, ametitoare, atasanta, Miss Perfumado este o carte fara frontiere, marcînd come back-ul unui prozator de vîrf din România ultimelor decenii, înca insuficient apreciat la adevarata-i valoare.

  •  
  •