Vartan Martaian

Februarie 1988 – Februarie 2013 MIȘCAREA PENTRU KARABAGH LA 25 DE ANI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

HARTA ARMENIA KARABAGH

 

Luna aceasta se împlinește un sfert de secol de la declanșarea Mișcării pentru Karabagh. Sînt 25 de ani de istorie recentă marcați de cumplite frămîntări, privațiuni, sacrificii, dar și răsplătiți de gustul victoriei luptei pentru libertate. În ciuda tuturor primejdiilor pe care le-au înfruntat după primul război mondial (în scurta perioadă a primei Republici a Armeniei, cînd Azerbaidjanul s-a străduit din răsputeri să obțină, cu sprijin britanic, Karabaghul), în ciuda tuturor persecuțiilor la care au fost supuși armenii din Karabagh în cei aproape 70 de ani de regim sovietic (cînd autoritățile sovieto-azere au făcut tot ce le-a stat în putință ca să schimbe componența etnică a Karabaghului, prin ținerea regiunii în înapoiere artificială, prin îngrădirea drepturilor naționale armenești și încurajarea armenilor să părăsească regiunea, prin colonizarea cu azeri – politică ce a dus la scăderea ponderii populației armenești din Karabagh de la 94%, în 1923, la 73%, în 1989), armenii din Karabagh s-au agățat de pămîntul lor și, spre deosebire Nahicevan (cealaltă provincie istorică armenească ce a fost în întregime golită de armeni în timpul tutelei Azerbaidjanului sovietic), Karabaghul a ales calea luptei pentru libertăți individuale și naționale.

Astăzi armenii din Karabagh sînt liberi să trăiască așa cum doresc, ca armeni ce nu trebuie să ceară voie nimănui să rămînă armeni, ca oameni demni, stăpîni pe pămîntul lor, nu ca cetățeni de rangul doi. Generația anilor ’80-’90 a luptat și a învins, iar între timp a apărut o nouă generație ce nu a cunoscut niciodată dominația străină. O generație care nu își poate imagina cum ar putea trăi sub tutelă străină, cum ar putea trăi ca „minoritate” în propria sa țară.

Începutul Mișcării pentru KarabaghSoarta Karabaghului este decisă pe 4 iulie 1921 de Biroul Caucazian (Kavbiuro) al Partidului Comunist Panrus. În prezența lui Stalin, se hotărăște ca regiunea Karabagh, care avea o majoritate armenească de 94%, să fie atribuită Azerbaidjanului. Pe 7 iulie 1923 Karabaghul este transformat în regiune autonomă în cadrul R.S.S. Azerbaidjene, granițele sale administrative fiind stabilite în așa fel, încît regiunea să fie separată de Armenia și să devină o enclavă în teritoriul azer. Calculele cu bătaie lungă ale lui Stalin (pe atunci comisar al naţionalităţilor) şi ale Biroului Caucazian nu urmăreau nicidecum adoptarea unei soluţii juste, ci visau la răspîndirea comunismului în Turcia. Tocmai pentru a-i mulţumi pe turci, Stalin a decis decupajul teritorial care a transformat Karabaghul într-o enclavă, fără legătură terestră cu Armenia. Ne putem întreba de ce, dacă nu pentru a uşura dezarmenizarea regiunii? Și totuşi, epurarea etnică ce a funcţionat în Nahicevan (unde în anii ’20 armenii nu erau majoritari şi unde în 1988, în momentul izbucnirii mişcării pentru Karabagh, nu mai erau aproape deloc armeni) nu a dat acelaşi randament şi în Karabagh. Procentajul populaţiei armeneşti a scăzut, dar nu suficient de mult pentru a asigura controlul ferm al azerilor asupra regiunii. Chiar şi în anii frăţiei dintre popoarele sovietice, armenii au considerat Karabaghul ca fiind pămîntul lor. Fără să facă aluzii de apartenenţă teritorială, revistele din Armenia sovietică publicau reportaje despre armenii din Karabagh. Karabagh ce se afla în „Azerbaidjanul frăţesc“.

Armenii nu s-au împăcat niciodată cu frontierele nedrepte ale Armeniei sovietice și mai ales cu pierderea Karabaghului. În 1963, 2500 de armeni din Karabagh semnează o petiție care-i cere liderului sovietic Nikita Hrușciov alipirea Regiunii Autonome Karabaghul de Munte (R.A.K.M.) la R.S.S. Armeană. În toamna anului 1987 unirea Karabaghului cu Armenia este cerută printr-o petiție susținută de 75 000 de semnături.

În februarie 1988 este declanșată o amplă mișcare pentru unirea Karabaghului cu Armenia. La 11 februarie, în capitala Karabaghului, Stepanakert, au loc mari demonstrații în sprijinul cererii de unire cu Armenia, iar la 20 februarie sovietul regional al R.A.K.M. cere, în numele dreptului la autodeterminare, desprinderea regiunii de R.S.S. Azerbaidjană și alipirea ei la R.S.S. Armeană.

MK 01

Manifestațiile și grevele din Karabagh produc un ecou imediat în Armenia. La Erevan au loc demonstrații la care se scandează “Karabaghul e al nostru” și “O națiune, o republică”. Greva generală cuprinde Erevanul, iar numărul demonstranților crește de la o zi la alta : cîteva mii de oameni pe 20 februarie, 150 de mii pe 22 februarie, 300 de mii pe 23 februarie, aproape un milion pe 26 februarie. Pentru coordonarea manifestațiilor, pe 24 februarie se constituie Comitetul Karabagh, format din 11 membri. În ciuda proporțiilor enorme, manifestațiile de la Erevan se desfășoară într-o disciplină perfectă, neavînd loc nici un fel de acte de violență.

Reacția Azerbaidjanului și a autorităților sovieticeCa răspuns la pretențiile asupra Karabaghului, în Azerbaidjan izbucnesc violențe antiarmenești. Pe 27-29 februarie 1988 are loc pogromul de la Sumgait(oraș industrial de pe litoralul Mării Caspice, aflat la nord de Baku), în care sute de armeni sînt uciși cu cruzime de gloata azeră. Azerbaidjanul instituie blocada împotriva Karabaghului și Armeniei, iar bandele azere lansează atacuri împotriva satelor armenești din Karabagh. La jumătatea lui ianuarie 1990, gloatele azere se năpustesc asupra armenilor din Baku și ucid sute de oameni. Atacurile împotriva armenilor se generalizează pe tot teritoriul Azerbaidjanului, între 1988-1990 circa 300 de mii de armeni din Azerbaidjan refugiindu-se în Armenia.

Reacția autorităților sovietice față de revendicările armenești este negativă și represivă. La 28 martie 1988, Sovietul Suprem al U.R.S.S. respinge cererile armenilor din Karabagh, iar în ianuarie 1989 Karabaghul este pus sub o administrație specială rămînănd în cadrul Azerbaidjanului. În paralel cu refuzul de a da curs cererii de alipire a Karabaghului la Armenia, regimul sovietic încearcă să reprime Mișcarea pentru Karabagh. Profitînd de dezastrul și disperarea provocate de cutremurul din 7 decembrie 1988, K.G.B.-ul sovietic îi arestează pe cei 11 membri ai Comitetului Karabagh (primii 7 sînt arestați pe 11 decembrie 1988, iar ceilalți 4 pe 12 ianuarie 1989) care sînt trimiși într-o închisoare din Moscova. Forțele sovietice intervin cu blindatele la Erevan, unde au loc ciocniri cu manifestanții. Mai mult chiar, trupele ministerului de interne sovietic participă alături de azeri la atacurile împotriva satelor armenești din Karabagh și din districtele azere aflate la nord de Karabagh.

Pogromurile antiarmenești din Azerbaidjan – Pe lîngă refuzul Moscovei de a-i face dreptate Karabaghului, armenii s-au trezit şi în faţa urii dezlănţuite a azerilor. Pe 27 februarie 1988, ca reacţie extrem de rapidă faţă de revendicările armeneşti formulate şi susţinute în masă de populaţia Erevanului în aceeaşi lună, la Sumgait este declanşat primul pogrom antiarmenesc din istoria recentă a Azerbaidjanului. Potrivit versiunii oficiale, în cele cîteva zile de violenţe au murit 32 de armeni. Neoficial, circa 200. Descrierile din certificatele de deces întocmite de autorităţile sovietice ar înfiora pe oricine. Sălbăticia la care au fost supuşi armenii din oraş (violuri, mutilări, incendieri de persoane) amintesc de vremurile pe care oricine le credea rămase în negura istoriei. Şi totuşi, în 1988 aveau loc masacre, lucru fără precedent în Uniune, fapt care a şi paralizat, pentru început, intervenţia autorităţilor sovietice.

În noiembrie 1988, la Kirovabad (al doilea oraş ca mărime din Azerbaidjan, astăzi Ghiandja), forţele sovietice îi împiedică (cu preţul vieţii cîtorva soldaţi) pe azeri să comită un pogrom pe scară largă împotriva armenilor.

După pogromul de la Sumgait (pe care autorităţile sovietice se străduiesc, printr-un reflex bine ştiut al regimului, să-l treacă sub tăcere) nimeni nu credea că aşa ceva se mai poate repeta. Nici armenii rămaşi în Azerbaidjan nu credeau. Dacă ar fi crezut, ar fi plecat înainte de a mai deveni, încă o dată, ţinta pornirilor criminale ale gloatelor din oraşele azere. Și totuşi, sălbăticia se repetă chiar şi în capitala Baku, la aproape doi ani de la Sumgait. În cîteva zile Baku se golește de locuitorii săi armeni care, în faţa violenţei de tip medieval, fug lăsînd totul în urmă. Lăsîndu-şi şi morţii: pînă la 100, după unele surse apropiate de autorităţi, circa 300, după altele. Început pe 13 ianuarie 1990, pogromul de la Baku durează o săptămînă şi este oprit, în cele din urmă, de intervenţia armatei sovietice. Trupele sovietice iau oraşul cu asalt salvîndu-i, astfel, pe armeni. Semn al panicii în care se află atît armenii, cît şi autorităţile sovietice, după reprimarea atacatorilor azeri, armenii nu părăsesc Baku pe uscat, pentru a traversa Azerbaidjanul și a fi atacați pe drum, ci sînt evacuaţi peste Marea Caspică, spre Krasnovodsk, în Turkmenistan.

A fost sau nu organizat, cine şi cum a pus la cale pogromul de la Baku? Caracterul organizat al pogromului cu greu poate fi combătut – către această concluzie conduc durata şi tiparul repetat al violenţelor –, iar implicarea Frontului Popular din Azerbaidjan (independentist) este certă. Poate nici autorităţilor sovieto-azere locale nu au fost străine de eveniment. Altfel, de ce intervine miliţia locală? Poate de frică. Sau din simpatie faţă de „cauza“ masacratorilor. Sau poate din ambele motive. Caracterul organizat al măcelului de la Baku este susţinut şi de declaraţiile unor observatori străini: „Acţiunea nu a fost în întregime (sau poate deloc) spontană, de vreme ce atacatorii aveau liste cu armenii şi adresele acestora“, spune raportorul Human Rights Watch, Robert Kushen. Binecunoscutul mare maestru al şahului, Gari Gasparov, originar din Baku (cu mamă armeancă şi tată evreu) îşi aminteşte: „Nu voi uita nicodată acea zi. Oroarea inimaginabilă a cuprins Baku. Bandiţii ştiau exact unde locuiau armenii. Oamenii erau jefuiţi şi ucişi. Bărbaţi, femei şi copii erau bătuţi pînă la moarte în curţile lor, fete tinere erau violate şi arse de vii. Desigur, hotărîsem deja să părăsesc Baku, dar încercam să găsesc o cale să-mi salvez familia, rudele şi prietenii. Telefonul suna fără încetare, oamenii sunau implorînd să fie salvaţi“.

Sumgait, Kirovabad, Baku: prin brutalitatea şi caracterul lor criminal, violenţele antiarmeneşti din Azerbaidjan au fost şi sînt privite de armeni drept o continuare a masacrării armenilor începută în Imperiul Otoman la sfîrşitul secolului XIX şi culminată cu genocidul din 1915. Expresie a barbariei şi a urii împotriva armenilor, pogroamele din Azerbaidjan au fost acoperite de voalul dezinformării sovietice şi, în consecinţă, nu au fost aduse la timp şi complet la cunoştinţa opiniei publice internaţionale şi nici condamnate pe plan mondial.

Sute de armeni din Azerbaidjan şi-au pierdut viaţa în cel mai brutal mod în februarie 1988, la Sumgait, şi la Baku, în „ianuarie negru“ din 1990. Dar chestiunea Karabaghului a rămas nerezolvată, iar armenii şi-au cîştigat libertatea prin luptă. Pentru că – ceea nu au ştiut sau nu au putut să înţeleagă cei care au comis masacrele – cei vînaţi în pogromuri nu erau aceiaşi armeni cu cei care îşi revendicau libertatea la Stepanakert sau Martakert. Iar oroarea pogromurilor şi cruzimea inamicului nu a dus nicicînd la abandonarea cauzei, ci la o şi mai mare hotărîre. La hotărîrea celui disperat, la dîrzenia celui care nu are nimic de pierdut, la eroismul celui care ştie că ori învinge, ori moare. Este starea de spirit pe care au avut-o martirii armeni din Karabagh.

Distanțarea de Moscova și orientarea către independențăDacă la început Mișcarea pentru Karabagh cerea doar realipirea Karabaghului la Armenia și nu punea la îndoială autoritatea Moscovei, cu timpul, din cauza reacției dure a regimului sovietic, Mișcarea pentru Karabagh se radicalizează și se transformă într-o mișcare pentru independență și unitate națională. Deja în septembrie 1988 manifestanții de la Erevan scandează “Independență”. Pe măsură ce continuă represiunea sovietică și atacurile azere împotriva satelor armenești din Karabagh și de la granița armeano-azeră, nevoia de independență este resimțită tot mai puternic și, în cele din urmă, realipirea Karabaghului și obținerea independenței devin două obiective inseparabile.

Conflictul cu AzerbaidjanulLa început răzlețe, începînd cu a doua jumătate a anului 1989, ciocnirile armate din Karabagh și de la granița armeano-azeră se transformă într-un adevărat război de hărțuire. Satele armenești sînt supuse tot mai des atacurilor azerilor, susținuți de trupele sovietice. Azerii îi alungă pe armenii din Șuși și izolează Karabaghul de restul lumii. Ajutat de trupele ministerului de interne sovietic, Azerbaidjanul lansează în Karabagh și în districtele învecinate o campanie de purificare etnică, prin alungarea armenilor și repopularea cu azeri. La sfîrșitul lui martie 1990 sătenii armeni din Kamo și Azat (două sate aflate la nord de Karabagh) sînt deportați de forțele azero-sovietice, iar la sfîrșitul lui aprilie 1991, în urma unui puternic atac al forțelor sovietice, sînt deportați și armenii din Ghetașen și Martunașen (alte două sate aflate la nord de Karabagh). În mai 1991, soldații și blindatele sovietice atacă și satele armenești din nord-estul Armeniei, aflate de-a lungul graniței cu Azerbaidjanul. Pe tot parcursul anului 1991 azerii bombardează capitala Karabaghului, Stepanakert. În anii 1990-1991 alianța azero-sovietică împotriva Armeniei se concretizează prin deportarea locuitorilor mai multor sate armenești din Karabagh, Azerbaidjan și de la granița armeano-azeră. Sprijinul militar al Moscovei acordat Azerbaidjanului devine cu atît mai efectiv cu cît Armenia înaintează spre independență. În timp ce Armenia se înscrie pe calea independenței, Azerbaidjanul alege să rămînă în cadrul Uniunii Sovietice.

Ca răspuns la agresiunea militară, în Karabagh și în Armenia se creează detașamente de autoapărare, care duc lupte de hărțuire împotriva forțelor azero-sovietice și apără satele armenești din Karabagh și granițele Armeniei cu Azerbaidjanul. Totuși în anii 1990-1991, inițiativa aparține forțelor azero-sovietice, iar lupta de autoapărare a armenilor pare să nu aibă sorți de izbîndă.

Războiul din Karabagh (1992-1994)Odată cu destrămarea U.R.S.S., conflictul din Karabagh se amplifică și se transformă într-un război nedeclarat armeano-azer. La sfîrșitul anului 1991 situația armenilor din Karabagh este disperată și pare fără ieșire : regiunea se află sub blocadă azeră și nu are legătură terestră cu Armenia, satele armenești și capitala Stepanakert sînt bombardate zi și noapte de forțele azere, iar oamenii se refugiază în adăposturi mizere pentru a supraviețui obuzelor și rachetelor inamice. Bombardamentele azere asupra capitalei regiunii distrug orașul și se soldează cu circa 600 de morți. În același timp azerii atacă și frontierele estice ale Armeniei, atacuri azere avînd loc și de-a lungul graniței dintre Armenia și Nahicevan.

Atacurile azere întăresc și mai mult convingerea armenilor din Karabagh că nu vor putea supraviețui în cadrul Azerbaidjanului, după cum s-a întîmplat cu Nahicevanul, care în cei 70 de ani de administrație azeră a fost golit de armeni. În acest context, pe 2 septembrie 1991 armenii din Karabagh și cei din districtul armenesc Șahumian, aflat la nord de Karabagh, proclamă Republica Karabaghul de Munte. Proclamarea Republicii Karabaghul de Munte este întărită printr-un referendum (10 decembrie 1991) la care 99% dintre participanți se pronunță în favoarea independenței Karabaghului (cu două săptămîni mai devreme, pe 26 noiembrie, parlamentul Azerbaidjanului decisese suprimarea autonomiei Karabaghului, desființarea Regiunii Autonome Karabaghul de Munte și schimbarea numelui capitalei Stepanakert în Hankendi).

În decembrie 1991 în Karabagh se înființează un Consiliu de Apărare, iar la începutul anului 1992, odată cu retragerea ultimei unități militare sovietice de la Stepanakert, armenii din Karabagh preiau inițiativa militară. Inferiori numeric și prost înarmați, dar deciși să lupte pentru libertate, în ianuarie-martie 1992 combatanții armeni anihilează una după alta bazele militare și bateriile de artilerie azere din jurul Stepanakertului, iar pe 9 mai 1992 eliberează orașul Șuși, înregistrînd astfel prima mare victorie. După eliberarea Șușiului, ultimul bastion azer din Karabagh, luptătorii armeni cuceresc coridorul Lacin (18 mai 1992) și stabilesc legătura terestră dintre Karabagh și Armenia.

În vara anului 1992 forțele azere lansează o puternică ofensivă care-i copleșește pe luptătorii armeni. Aruncînd în luptă peste o sută de tancuri și aviație, azerii cuceresc districtul Șahumian (13-15 iunie) și orașul Martakert (4 iulie). Pînă pe 9 iulie, Azerbaidjanul ocupă în întregime districtele Șahumian și Martakert, adică 40% din teritoriul Karabaghului, iar 44 de mii de oameni fug din fața agresiunii azere. În toamna anului 1992 războiul pare pierdut pentru armeni. După cucerirea nordului Karabaghului, azerii amenință tot mai serios capitala Stepanakert și își concentrează atacurile împotriva coridorului Lacin, încercînd să izoleze iarăși complet de restul lumii ceea ce mai rămăsese din teritoriul Karabaghului armenesc.

În ciuda situației disperate, atacurile azere împotriva coridorului Lacin sînt respinse și armenii reușesc încă o dată să schimbe cursul războiului în favoarea lor. În februarie 1993 este recucerită cea mai mare parte a districtului Martakert, iar orașul Martakert este eliberat pe 27 iunie. În paralel cu eliberarea teritoriului Karabaghului, în 1993 armenii lansează o serie de operațiuni militare menite să creeze o zonă tampon în jurul regiunii și astfel să pună capăt bombardamentelor și tirurilor cu rachete lansate de azeri. Pe toate fronturile azerii sînt dați peste cap de atacurile viguroase ale luptătorilor armeni care cuceresc pe rînd orașele Kelbadjar (2 aprilie), Aghdam (cartierul general al trupelor azere care atacau Karabaghul – 23 iulie), Fizuli (22 august), Djebrail (24 august), Kubatli (31 august). La sfîrșitul lunii octombrie forțele armene ajung la Fluviul Arax – care constituie granița cu Iranul – și cuceresc orașul și districtul Zanghelan. După aceste strălucite operațiuni militare, Karabaghul nu mai este încercuit iar războiul se va duce de-a lungul unui front bine delimitat în est și nord.

După ce în tot cursul anului 1993 suferă o serie de înfrîngeri umilitoare, Azerbaidjanul încearcă să-și recapete avantajul militar și, în decembrie 1993, lansează pe toate fronturile o mare ofensivă împotriva armenilor. În ciuda superiorității numerice și ca dotare a trupelor azere (care sînt ajutate de un mare număr de mercenari, printre care și 1500 de mujahedini afgani), Azerbaidjanul nu reușește să înfrîngă apărarea armeană. După aproape cinci luni de lupte crîncene, ofensiva Azerbaidjanului se soldează cu un eșec lamentabil, trupele azere suferind pierderi grele în oameni și armament. La 14 mai 1994 pe frontul din Karabagh intră în vigoare un armistițiu care este respectat pînă astăzi.

Chestiunea Karabaghului în plan diplomaticÎn martie 1992 reprezentanții O.S.C.E. se întrunesc la Minsk, unde se înființează așa numitul Grup de la Minsk, o subcomisie formată din 10 țări – Armenia, Azerbaidjan, Rusia, S.U.A., Franța, Italia, Germania, Cehia, Suedia, Turcia – însărcinată cu medierea conflictului din Karabagh. În primii ani ai existenței sale Grupul de la Minsk nu reușește să medieze nici măcar încheierea unui armistițiu durabil.

Planurile de pace prezentate în decursul timpului de mediatorii O.S.C.E. au fost respinse fie de Armenia, fie de Azerbaidjan, fie de autoritățile din Karabagh. Azerbaidjanul insistă asupra principiului inviolabilității frontierelor de stat, în timp ce Armenia și Karabaghul insistă asupra principiului dreptului la autodeterminare al popoarelor. Karabaghul refuză orice statut care ar presupune subordonarea față de Azerbaidjan, iar Armenia insistă că nu va semna nici un plan de pace care nu va primi în prealabil acordul autorităților de la Stepanakert. Astăzi cercurile politice internaționale dau prioritate absolută principiului inviolabilității frontierelor, fără să țină seama de modul arbitrar în care aceste frontiere au fost stabilite. Din acest motiv diplomația armeană a fost și încă este supusă unor mari presiuni din partea O.S.C.E.. Totuși planul de pace propus de O.S.C.E. în 1998 avansează ideea nonconformistă de stat comun între Azerbaidjan și Karabagh, dar a fost respins cu vehemență de autoritățile de la Baku.

Pe fondul acestui blocaj diplomatic, în anul 1999 președinții Armeniei și Azerbaidjanului, Robert Kocearian și Haidar Aliev, încep o serie de întîlniri directe ce au loc fără mediere internațională și care lasă impresia unei destinderi cel puțin în relația personală dintre cei doi președinți. După o perioadă de întrerupere a întîlnirilor din cauza instabilității politice din Armenia cauzate de atacul terorist din 27 octombrie 1999, la începutul anului 2001 în procesul negocierilor armeano-azere se implică personal președintele francez Jacques Chirac, Franța fiind una din cele trei puteri care dețin copreședenția Grupului de la Minsk, alături de Statele Unite și Rusia. După două întîlniri Chirac-Kocearian-Aliev desfășurate în ianuarie și martie 2001 la Paris, în negocieri se implică energic și diplomația americană. În aprilie 2001, la Key West în Florida timp de patru zile au loc negocieri intense între grupurile de negociatori conduse de președinții Kocearian și Aliev, cu mediere internațională. Organizate într-un stil diplomatic pur american, dar tot sub auspiciile Grupului de la Minsk și cu participarea tuturor celor trei copreședinți (american, rus și francez) ai grupului, negocierile de la Key West se încheie într-o notă optimistă, urmînd ca pe 15 iunie la Geneva să aibă loc o reuniune la care președinții Kocearian și Aliev ar fi trebuit să încheie un acord de principiu privind rezolvarea conflictului din Karabagh. Optimismul de la Key West nu este susținut de evoluțiile diplomatice ulterioare, iar reuniunea de la Geneva nu mai are loc. Eforturile președintelui francez Chirac și implicarea americană prin reuniunea de la Key West, cea mai energică inițiativă diplomatică internațională de mediere a conflictului armeano-azer, se soldează cu un eșec total, mediatorii Grupului de la Minsk recunoscînd indirect că actualul blocaj este din vina părții azere. Cinci ani mai tirziu, președintele francez Chirac reia eforturile de mediere și îi invită la Rambouillet pe Robert Kocearian și pe Ilham Aliev (fiul și succesorul lui Haidar Aliev), nici de aceasta data negocierile neaducînd nimic nou.

Războiul din Osetia de Sud din august 2008 a constituit un moment critic și pentru conflictul din Karabagh. Atacul fulgerător asupra capitalei osetine Ținvali și preconizata ocupare a regiunii de către forțele gruzine a fost salutată de autoritățile de la Baku, acestea subliniind faptul că își rezervă dreptul de a recurge la forță, după modelul gruzin, în cazul Karabaghului. Însă transformarea rapidă a conflictului gruzino-osetin într-unul ruso-gruzin și înfrîngerea militară a atacanților a tăiat aripile războinice ale președintelui azer, Ilham Aliev, care, la nici trei luni de la războiul din Osetia de Sud, semna alături de omologii săi armean, Serj Sarksian, și rus, Dmitri Medvedev, declarația de la Mayendorf, prin care se angaja să caute pentru conflictul din Karabagh o soluție exclusiv pașnică.

Astăzi pe masa negocierilor armeano-azere mediate de Grupul de la Minsk se află planul de pace avansat de mediatorii internaționali în noiembrie 2007, cunoscut sub numele de Principiile de la Madrid. Acesta este un plan în etape, care nu se deosebește prea mult de cel acceptat 10 ani mai devreme de președintele Levon Ter-Petrosian, fapt ce l-a pus în conflict cu primul ministru și cu ministrul apărării (Robert Kocearian, respectiv Vazghen Sarksian) fiind mai apoi nevoit să demisioneze, în februarie 2008. Succesorul lui Ter-Petsrosian, Robert Kocearian, a insistat pe toată durata celor două mandate ale sale asupra necesității elaborării unui plan global, cuprinzător, care să nu lase în incertitudine statutul final al Karabaghului, așa cum fac mai toate planurile avansate în decursul timpului de mediatori. În esență, negocierile se află într-un blocaj total, indiferent de propunerile avansate, este evident că nimeni nu poate să împace cele două principii incompatibile, și anume dreptul la autodeterminare al popoarelor și cel al inviolabilității frontierelor. Din 2008 încoace, marile puteri se străduiesc, la modul cel mai vizibil, să descurajeze reizbucnirea conflictului prin intervenția directă a președinților Rusiei, Franței și SUA care se folosesc de toate prilejurile oferite de summit-urile G8 sau G20 pentru a face declarații politice în care reamintesc părților că războiul în regiune este inacceptabil pentru comunitatea internațională. Așadar, în condițiile în care nu s-a convenit nici măcar asupra principiilor de bază privind rezolvarea conflictului din Karabagh, negocierile de pace și medierea internațională se reduc astăzi la o succesiune de declarații tripartite armeano-azero-ruse și ruso-franco-americane la nivel înalt, cu unicul scop de a descuraja reizbucnirea ostilităților.

Revenind la etapa actuală a negocierilor, se cuvin menționate cîteva detalii cu privire la Principiile de la Madrid, avansate – după cum spuneam mai sus – de copreședinții Grupului de la Minsk în noiembrie 2007 și făcute publice pentru prima dată în iulie 2009, prin declarația comună a liderilor țărilor din tripla copreședinție a Grupului, președinții Obama, Sarkozy și Medvedev, semnată cu ocazia reuniunii G8 de la l’Aquila. Propunerile de la Madrid prevăd soluționarea pașnică a conflictului din Karabagh cu respectarea a trei principii fundamentale: nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, autodeterminarea națiunilor și integritatea teritorială a statelor. Potrivit documentului de la Madrid, statutul final al Karabaghului trebuie stabilit printr-o exprimare a voinței populare cu putere juridică obligatorie (referendum). Principiile de la Madrid sînt reconfirmate drept bază a negocierilor prin toate declarațiile ulterioare ale președinților Rusiei, Franței și Statelor Unite de la summit-urile G8 de la Muskoka (2010), Deauville (2011), și reuniunea G20 de la Los Cabos (2012).

Armenia și Azerbaidjanul se angajează să continue negocierile în baza documentului de la Madrid și a principiilor fundamentale trasate de acesta, angajament subliniat în declarațiile comune ale președinților armean, azer și rus de la Mayendorf (2008), în declarația comună pentapartită a liderilor țărilor din copreședinția Grupului de la Minsk și a președinților Armeniei și Azerbaidjanului dată publicității cu ocazia summit-ului OSCE de la Astana (2010), și în alte documente.

În ciuda semnăturilor succesive, Azerbaidjanul încearcă prin diverse mijloace să se sustragă obligațiilor asumate, recurgînd la provocarea unor repetate incidente militare de-a lungul liniei de contact dintre forțele armene și cele azere, cu intenția vădită de subminare a negocierilor. În plus, autoritățile de la Baku dau propria lor interpretare selectivă propunerilor de la Madrid, afirmînd întîietatea principiului integrității teritoriale în fața celorlalte principii fundamentale. Pentru contracararea acestor tertipuri, în discursul rostit după declarația de la Astana, secretarul de stat american, doamna Hillary Clinton, subliniază, în numele Grupului de la Minsk al OSCE, că cele trei principii de soluționare au fost formulate ca un tot unitar, iar încercările de a insista asupra întîietății unuia dintre ele în detrimentul celorlalte va face imposibilă găsirea unei soluții echilibrate.

Deși nu duc la rezultate concrete, negocierile purtate de-a lungul anilor prezintă totuși un cîștig important pentru partea armeană, și anume acela că astăzi mediatorii internaționali, cu toate că insistă în continuare asupra principiului inviolabilității frontierelor, recunosc natura specială a conflictului din Karabagh și acceptă ideea unei soluții care să iasă din tiparele prestabilite.

Independența de facto a KarabaghuluiÎn timp ce negocierile nu reușesc să stabilească un statut al Karabaghului acceptabil părților în conflict, Karabaghul este de facto independent și își creează propriile instituții ale statului. Proclamată la 2 septembrie 1991, Republica Karabaghul de Munte (R.K.M.) se dotează cu parlament propriu (reunit pentru prima dată pe 6 ianuarie 1992), instituție prezidențială (primul președinte este Robert Kocearian, ales pe 24 noiembrie 1996 cu 86% din voturi), guvern, armată, drapel, imn, universitate de stat și alte instituții și simboluri ale statului.

În ciuda tuturor presiunilor la care au fost supuse din partea comunității internaționale și uneori chiar din partea guvernului de la Erevan, autoritățile R.K.M. nu sînt dispuse să renunțe la independența de facto și sînt gata să retrocedeze teritoriile azere ocupate (mai puțin coridorul Lacin) doar în schimbul recunoașterii de jure a independenței republicii.

În așteptarea unei rezolvări diplomatice a conflictului, Karabaghul își întărește securitatea prin modernizarea infrastructurii și a căilor de comunicație cu Armenia și prin repopulare. Cu sprijinul financia obținut de Fondul Armenia în Diasporă, este modernizată șoseaua strategică Goris-Stepanakert și se construiește axa rutieră nord-sud din Karabagh, două căi de comunicație vitale pentru supraviețuire în cazul reizbucnirii războiului cu Azerbaidjanul.

 

Ce ne rezervă viitorul nu vom afla decît odată cu trecerea anilor. Însă perspectivele nu arată deloc pașnic. Cursa înarmărilor prin care Azerbaidjanul, grație petrodolarilor, încearcă să obțină superioritate militară asupra Armeniei, declarațiile belicoase și amenințările repetate la adresa armenilor, politica urii față de armeni orchestrată la cel mai înalt nivel de autoritățile de la Baku, sînt doar cîteva indicii ce conduc la concluzia că un viitor război este inevitabil. Cea mai mare greșeală a armenilor ar fi acum îmbătarea cu succesul din anii ’90. Președintele azer Ilham Aliev a avertizat că armenii au cîștigat doar o primă fază a războiului. Și nu avem motiv să nu-l credem întrucît, în ciuda tuturor eforturilor internaționale de mediere, nimeni nu va interveni pe teren în eventualitatea unui atac azer asupra Karabaghului. Însă un lucru este cert: cale de întoarcere nu mai există. Armenii din Karabagh nu vor mai accepta niciodată statutul de robie la care au fost supuși timp de aproape 70 de ani, indiferent de prețul pe care vor trebui să-l plătească.

Astăzi nu ne rămîne decît să sperăm că viitorul va fi mai pașnic decît cel întrezărit acum și să ne dorim ca fermitatea președintelui Sarksian să dea roade, iar convingerile-i să devină realitate: „Noi sîntem fermi şi sînt convins că vom ajunge la recunoaşterea Republicii Karabagh. Acesta este scopul nostru” (Serj Sarksian, iunie 2010).

Vartan MARTAIAN

 

 

 

 

  • 14
  •  

4 Responses to Februarie 1988 – Februarie 2013 MIȘCAREA PENTRU KARABAGH LA 25 DE ANI