Redactor

EXISTĂ O CARTE…[1] Sahag Gotian[2]

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Cine oare îmi va da apă în creştet

Şi izvoare în ochi ca să plâng

Poporul acesta, zilele şi nopţile

(Ieremia, 9, 1)

Este o carte, pe care o deschidem o dată pe an, şi se cutremură mădularele noastre, fiori de groază trec prin oasele noastre.

Neagră este Cartea—scrisă cu o ghiară neagră, cu oftatul armeanului şi cu plânset, cu lacrimi şi cu sânge. Nu e scrisă pe pergament sau hârtie, nici pe stâncă sau cioplită pe monumente. Cartea Neagră, scrisă cu ghiara neagră, e scrisă în creierul şi carnea armeanului, cu oasele armeanului, cu sângele armeanului.

E istorie—atât de diferită de alte istorii. E istoria câmpiilor mănoase armene, ale Muşului, Karin, Kharpert, scăldate nu cu sudoare ci inundate cu sânge.

Este istoria bisericilor distruse, transformate în grajduri şi şoproane, care nu mai proslăvesc pe Creator, ci proclamă josnicia creaturilor sălbatice.

Este istoria râurilor edenice şi a păraielor  paradisiace, care-şi varsă apele învăluite cu sânge spre a acoperi modestia fetelor şi mamelor ce şi-au găsit refugiul veşnic acolo.

Este istoria poporului armean, cu copilaşii săi, cu intelectualii şi clericii săi. Ei sunt cei care ard în flăcări, se leagănă în ştreanguri, sunt sfâşiaţi de harapnice, seceraţi de rafalele de gloanţe slobozite de arme.

Ei, da ei, —bătrâni armeni tremurători, adolescenţi armeni, fecioare armene, flăcăi şi femei, —formaţi în caravane, păşesc prin câmpii, traversează munţii, văile, cad şi se ridică, ah, dar nu se mai ridică, având un torent de pietriş drept mormânt.

Aceasta nu este istoria unui an, a unei provincii, a unei familii. Este istoria secolelor. Da, secole întregi au fost martore sălbăticiilor, profanărilor, jafurilor, răpirilor, omorurilor.

Este istoria tuturor satelor armene din podişul Armeniei, tuturor provinciilor, cultivate, îngrijite, roditoare, datorită mâinilor şi sudorii armene, care însă devin pustii, deşerturi, abatoare cutremurătoare, datorită colţilor fiarelor cu chip de om.

Este istoria unei naţiuni întregi,  care deşi avea păcatele sale, cum fiecare popor le are pe ale sale, era ziditor, optimist, cu frica lui Dumnezeu. Această naţiune s-a aflat în faţa tiranului, în ghiarele  deşertului renegării.

Anul de rău augur 1915, era epilogul exterminării armenilor, a acestui plan infernal, care era întins peste secole.

Era ultimul laţ al strangulării armenilor, a acelui lanţ care se întindea până în 1461.

Să ştergi armeanul de pe faţa pământului—acesta era planul monstruos. Şi parte a acestui plan era moartea silnică a sufletului, moartea silnică a limbii, culturii, moartea silnică a generaţiei.

Moartea silnică a sufletului, se numeşte crima renegării, scoaterea armeanului din religia luminii şi iubirii aproapelui, spre a-i da sufletul întunericului.

Pentru armeanul botezat şi miruit, luminat de credinţa întru Cristos, hrănit cu sfântul Trup şi Sânge, pentru armean este o moarte silnică a sufletului renegarea Crucii şi Crucificatului, şi trecerea la Semilună.

Asta era dorinţa blestemată a deşertului renegării, să pună stăpânire pe sufletul creştin al armeanului şi să pervertească moravurile sale.

Şi în timp ce voi plângeţi moartea silnică a trupurilor din 1915, eu plâng, mai întâi, moartea silnică a sufletelor de la  1461 încoace.  Pentru că anul 1915 a dat martiri, dar siluirea sufletelor a dat renegaţi—cei care au renegat neamul armean şi creştinismul.

Imens e numărul lor.

Era o masă compactă de armeni din Trabizon şi până în Rize, şi până în Karin. Primele care cad victime silniciei sufletelor sunt oraşele armene maritime. Deşertul renegării nu se mulţumea cu teritoriul, dorea să ucidă şi sufletele.

În anul 1549 deşertul renegării ocupă Vokaghe. În anul 1625 sufletele armene nu mai poartă semnul crucii, iar Vokaghe a devenit Tortum.

În anul 1643 moartea silnică a sufletelor armene ia un caracter de masă în  Hamşen, într-o serie de sate.

Cine nu cunoaşte vechiul Uhtik armean creştin? Dar la anul 1700, sufletul nu mai este armean. Sufletele au murit—Uhtik-ul a devenit Olti.

Moartrea silnică a sufletelor face ravagii în ţara Dayk-ului, a Mamigonieinilor.

Zeci de sate, Vorciănhaz-Ocinakh, Pertakărak- Kiskim, —nu mai sunt armene, nu mai sunt creştine.

După 1800 încoace, 800 de familii au fost supuse morţii sufletelor, la Kăţkha. Ziarele timpului deplâng moartea sufletelor în Daron, Vaspurakan.

Acolo unde nu a putut să omoare sufletul, deşertul renegării şi-a ales ca ţintă cultura armeană, limba armeană. Stăpînind limba, s-a străduit să se strecoare în suflet şi în moravuri. Moartea silnică a culturii este cea cărei îi cad victimă armenii dintr-o serie de oraşe.

E considerată crimă Istoria armenilor, limba armeană, şcoala armeană.

Crimă este să ai un  nume armenesc.

Armeanul trebuia să-şi uite trecutul—în locul dulcii sale limbi materne, trebuia să vorbească limba vitregă a deşertului renegării.

Pentru ca să-şi uite originea, înrudirea lui cu Mesrop şi cu Vartan, trebuia să-şi ia nume străine, pocite.

—Moartea silnică a culturii.

Şi totuşi armeanul trăia, propăşea, se înmulţea. În locul ramurilor uscate, ieşeau lăstare noi. Şi copacul armenesc se împodobea cu coroană deasă.

Chiar şi deşertul renegării se răcorea la umbra acestui copac, se hrănea cu poamele sale.

Dar cu o ură oarbă, cu neomenie feroce, a hotărât să risipească frunzele pomului, să-l distrugă.

A vrut să nimicească trunchiul copacului şi să-l dezrădăcineze.

Moartea silnică a neamului—este moartea silnică a întregului neam, a generaţiei armene.

Crima a fost plănuită în trei acte.

1895—A. Actul întâi

1909—B. Actul doi.

1915—C. Actul trei.

Măcel generalizat, distrugere totală.

În secolul luminat, un popor iubitor de lumină a fost deposedat de soare.

În secolul libertăţii şi ştiinţei, un popor întreg, iubitor de libertate şi progres, a fost sfâşiat feroce.

Într-un secol ce urmărea valorile, un întreg popor, ager şi valoros, a fost măcelărit de călăi nedemni setoşi de sânge  .

Să închidem Cartea neagră, pentru ca ochii voştri să nu se întunece, să nu vă pierdeţi firea.

Priviţi în jurul vostru. Priviţi cu luare aminte. Deşertul renegării este alături de voi, el veghează treaz, lucrează pe furiş.

Ce folos au blestemele voastre, când permiteţi ca în sufletele voastre să se strecoare lipsa de religiozitate. Deşertul renegării exultă. Cu moartea silnică a sufletului chiar prin voi înşivă.

Ce folos au plângerile voastre, când străină vă este limba, străină vă este şcoala, vitregă vă este toată cultura. Deşertul renegării exultă—atunci când moartea silnică a culturii continuă chiar prin voinţa armeanului.

Ce efect au lacrimile voastre—când nici măcar în doliu nu sunteţi uniţi, nu aveţi o voinţă unică.

Deşertul renegării abia îşi reţine rânjetul diabolic. El nu mai măcelăreşte armeni. De ce ar măcelării cadavre?

Şi ce sunt altceva decât cadavre armenii fără iubire, fără unitate, fără sacralitatea şi fertilitatea familiei .

Nu, deşertul renegării nu mai măcelăreşte armeni. Armeanul fără religie, fără credinţă, înstrăinat, asimilat, lipsit de moravurile familiale sănătoase şi viguroase—e un măcelar-genocidar

Armeanul este propriul său  genocidar.

Beyrut-1955


[1] Din culegerea PÂNĂ CÂND DOAMNE, PÂNĂ CÂND? .de  Sahag Gokian , Viena, 1975 (l.arm.)

[2] SAHAG  GOTIAN (Ahalţih, 1895—1963 Roma). Doctor în teologie, Arhimandrit (1921), fondator al şcolii măhitariste din Plovdiv-Bulgaria al cărei director e între 1927-1930. Apoi devine Sef Apostolic al comunităţii catolice armene din România (1930-1939). Apoi înfiinţează la Boston prima comunitate măhitaristă. Din 1950 este Episcop. Devine Vicar Patriarhal pe lângă Cardinalul Aghageanian. Cunoscător a 12 limbi este autor a zeci de cărţi de istorie, filologie şi exegeză.

  •  
  •  

One Response to EXISTĂ O CARTE…[1] Sahag Gotian[2]