Redactor

EUROpolis / Înainte de filmare …

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

erzian

Nu stiam pricina dar aveam emotii, ca de fiecare data cand vorbeam despre tatal meu ma incerca un soi de ceva greu pe umeri sub apasarea caruia trebuia sa pasesc incet, incet, sa nu se risipeasca. Asa fusese tata, poate tocmai ca-l pierdusem de timpuriu, cand inca inima mea nu era suficient de mare si de coapta in maturitate incat sa inteleaga venirea si plecarea noastra aici, pe Pamant. Mergeam la cimitir asta doar si pentru ca Maria ma pacalise, “lasa, sa filmeze si acolo! si uite tu ce zi frumoasa ti-a dat Dumnezeu ca gerul s-a domolit si soarele straluceste, si ai oameni buni la filmare, o sa iasa splendid; ai cea mai buna echipa.”

In curtea cimitirului-parc o asteptam pe Nicoleta care aparu surazatoare urmata de doi barbati, Geo si Vali, cu dansii carau aparatura scumpa necunoscuta mie. Au luat cadre, imagini, pe noi plimbandu-ne pe alei acoperite cu zapada.

–   Acum te duc in Siberia, soptii eu Nicoletei ca si cum as fi spus o mare taina.

–   Siberia?

–  Da, coltul unde sunt ai mei poarta numele de Siberia, iarna e un frig naprasnic iar vara e neindoielnic racoare. Ai sa vezi insa ca de indata ce ajungem acolo n-are sa mai fie chiar asa de frig, eu mereu spun ca ingerul meu – tata – are grija sa nu ne fie frig.

O jumatate de ora mai tarziu si dupa ce colegii ei se declarara multumiti de tot ceea ce adunasera din teren, ne-am intors in strada, apoi in masini si catre casa, unde ne astepta mama.

Cata vreme ei asezau luminile invartindu-se cand ici cand colo, pregatii ceaiul cald si aromat invitatilor mei. Caminul meu transformat brusc in studio, printre mobile vechi incarcate de amintiri. Mamei ii tremura vocea un timp, apoi s-a linistit brusc si vocea ii era calda ca-n copilarie, si multe imagini de-atunci imi trecura prin cap, si ochii tatei stralucitori si veseli parca ne priveau. Purtam mamei o adanca tandrete, simtind-o ca o bunicuta spunand povesti unor copii blajini. Doar Geo dadea aprobator din cap ridicand din sprancene uneori. Nicoleta ii lua interviul intr-o liniste atat de placuta! Ultimele cuvinte ale mamei fusesera…”pentru mine a fost perfect” referindu-se cu siguranta la ce a insemnat pentru ea tatal meu.

Peste o saptamana mă sună Maria:

–   Am spus eu ca filmam in 21 dar vom filma in 16. pregateste-te.

–   Cu ce?

–   Pai sa te imbraci intr-o rochie neagra poate, sa porti bijuterii dar nu prea mari sa nu zdrangane, sa ajungem mai devreme pentru fardat si coafat, sa porti pantofi. Ai vazut emisiunea cu Doina Rusti? Sa nu te misti in scaun, sa nu te uiti la camera.

Atat de multe informatii pentru capul meu deloc receptiv la atatea. Cu o seara in urma n-am inchis un ochi. De teama de-a nu ma face de ras. In drum spre Maria ma gandeam cu groaza cum o sa fie, daca o sa placa, daca am sa “fiu bine” pe sticla, daca tata se va fi gandit la mine, daca are sa-mi vegheze (cum stiu eu c-o face) pasii si lumina. Am pasit din masina si Maria ma trase dupa ea pe holurile lungi ale televiziunii. Am ajuns la machiaj, acolo m-a preluat o doamna cu parul balai si-mi aranja chipul in culori doar de ea inventate, ochii mei si-asa mari si luminosi pareau mai adanci si mai misteriosi decat in starea lor naturala.

–   Perfect! exclama Maria, unde mergem la coafat?

–     Langa studioul de stiri.

Traversaram holul, apoi undeva prin stanga si in spate am ajung la coafat. O doamna ma prelua din prag si din cateva miscari imi rasuci parul, il pieptana, cu o perie rotitoare imi suci varfurile si gata, intr-un sfert de ceas eram gata de emisiune. Nicoleta Epure ne prinse din urma pe drum…

– Ai emotii?

– Da, raspunsei eu; si ce emotii!

– Să n-ai…

– Nu doare sa stii! spuse ea razand. Mi-am amintit de Geo; asa spusese si el mamei. Ce frumos suradea ea, ma gandeam eu, era frumoasa, in rochia rosie cu motive armenesti cusute pe margini, cu insertii negre din catifea. Parul ei blond deschis cadea pe umeri si pe fruntea-I inalta si doua suvite laterale plecau impletite catre ceafa; fardata impecabil, cu pometii usor inrositi si ochi mai luminosi decat stelele.

Indaratul usii de la studioul IV al televiziunii o industrie, multi oameni, si incredibil de multa aparatura, peretii tapetati cu ecrane de tot felul mai mari sau mai mici. De la un pupitru cineva dirija scena. Cineva era la sunet, altii intindeau tot felul de alte aparaturi, Maria se agita gesticuland in stanga si-n dreapta…o industrie, un tanar s-a apropiat de mine

– Trebuie sa va montez aparatul, era un ordin caruia m-am subordonat fara comentarii.

L-a prins cumva de rochia mea. Nicoleta a trecut prin aceeasi procedura de inhamare. Pentru o clipa ne-am privit. Maria ma consola..”sa nu-ti faci griji; incearca sa nu te balbai, chiar daca te balbai scoatem noi la montaj, sa stai relaxata.” desi auzeam vorbele ei nu pricepeam o iota. Ma miscam incotro ma ducea valul fara sa stiu exact ce fac, sau daca fac ceva…eram complet subordonata lor.

– Mergem? ma indemna Nicoleta. Imi venea sa rad, parea un meci de box, si ne indreptam de-acum spre ringul de lupta. Cu ideea asta am intrat in cap, cu inima cat un purice si cu gandul clar si limpede “fie ce-o fi”.

Partea de operatiuni sa-I spunem aflata in partea superioara era despartita de platoul propriu-zis printr-o usa imensa si grea de metal. Usa spre…lumina ma gandeam eu pentru ca dincolo, in platou in jurul unei mese din sticla doua scaune albe erau inundate complet in lumina alba a proiectoarelor. Aveam sanezatia unei scene inundate in lumina nevazand mai nimic de marginea unde lumina se opera brusc devenind intuneric. Nu puteam distinge perfect conturul fetei doamnei care-si avea locul intre camera de filmat unu si doi si nici chipul domnului din spatele celei de-a treia camere. In dreptul umarului meu drept in plan secund era ceea ce Maria numea “plasma” un ercan imens cu sigla emisiunii unde rulau fotografii sau filme in timpul inregistrarii noastre.

Din casca Nicoletei, vocea Mariei ajungea pana la mine.

– Arat bine? intreba Nicoleta. Se aude?

– Totul OK, auzeam eu prin casca.

Sunetistul reveni in platou aranjand microfonul Nicoletei. Doamna de la machiaj a fost chemata pentru ca fruntea mea stralucea prea tare in lumina reflectoarelor. M-am linistit putin desi inima o simteam in tot corpul.

Si, dintr-o data liniste…incep sa vorbesc si vocea-mi pare ireala, parca nu-mi apartinea. M-am simtit de-a lungul intregii filmari cand incordata si mereu atenta avand in minte vorbele Mariei, “nu misca picioarele, nu te fatai pe scaun” fiindu-mi teama si sa respir. Vii imi erau ochii si sufletul vorbind de cei dragi inimii mele…despre trecutul lor glorios, eu un pui de om care n-am facut nimic exceptional in toata existenta mea. Mi-am pironit privirea in ochii senini si calzi ai Nicoletei si-au venit toate firesc din mine. Am fost intrerupte de doua ori reluand ideea din final, depasind astfel cu toata intarzierea cauzata de trafic si machiaj doar cu un sfert de ceas.

Am facut cateva fotografii deloc reusite…am iesit cu ochii rosii din pricina luminii poate, dar le port in suflet, si asta e mai sfant si mai drag decat orice fotografie.

Ne-am luat ramas bun in platou, eu de la echipa si am pornit indarat catre biroul Mariei, pe care n-am apucat sa-l vad, oprindu-ma in biroul Mariucai cu toatele, privind peste crestele caselor inzapezite undeva catre centru. Abia atunci m-am linistit. A fost frumos si n-am suficiente cuvinte sa le multumesc lor; habar n-aveam ca-n spatele unei emisiuni exista o industrie, de la tehnica pana la oameni care stiu sa scoata tot ce-I bun in fiecare dintre noi. Mi-am amintit de ceva ce invatasem candva…”oamenii toti sunt frumosi, important este sa-I facem sa straluceasca”; ei, oameni buni, acesti super-profesionisti stiu sa faca oamenii sa straluceasca. Si nu e poleiala ci sunt ei insisi vazuti altfel; prin alte filtre de lumina, cu alte umbre decat cele cu care noi traim de regula.

Cu placuta aducere aminte, si mii de multumiri,

Maria Erzian

puteți urmări aici emisiunea EUROpolis  dedicată coregrafului Valeriu ERZIAN

  •  
  •