Bedros Horasangian

Este pregătită România să recunoască Genocidul Armean din 1915 ?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Răspuns rapid şi fără echivoc:NU!

Nu pentru că românii nu ar fi capabili să priceapă resorturile unei tragedii. Nici pentru că românii nu ar fi capabili să se solidarizeze cu victimele unei nenorociri. Şi nici din cauza unor presupuse propagande negaţioniste turceşti. Nimic din toate acestea. Pur şi simplu aceste subiect dramatic şi grav al secolului XX nu a ajuns să fie cunoscut de opinia publică românească. Sau să constituie o prioritate pentru succesivele administraţii guvernări politice româneşti de dinainte sau după 1989. Pînă în decembrie 1989 despre Genocidul Armean din România se pomenea pe şoptite. Sau era indirect atins de cărţi de beletristică. Romanul “Cele 40 de zile de pe Mussa Dagh” al lui Franz Werfel, tradus înainte de cel de-al doilea război mondial şi reeditat şi în perioada comunistă era singurul – quasi, au mai fost cîteva cărţi care au circulat în diverse limbi – reper despre drama din 1915. Un roman cu mare impact în publicul larg, dar, care, din păcate, restrîngea dimensiunea unei catastrofe şi crime împotriva umanităţii la o secvenţă particulară, reală, cu final fericit. Printre alte libertăţi obţinute după 1989 a fost şi abordarea deschisă a acestui subiect. Trei ani din viaţa noastră am cercetat şi studiat, în limita posibilităţilor noastre, acest subiect. Parte din efortul nostru a fost publicat număr de număr în revista “Ararat” şi în anuarul “ANI”. Urmînd ca totul să fie adunat într-o carte, sub genericul DOSAR 1915. Carte care nu a mai apărut. Din păcate, tot efortul nostru şi materialul strîns de noi a fost subiectul unui plagiat pentru o lucrare de licenţă în istorie, continuat, din nefericire şi sub forma unui volum. Am semnalat la vremea respectivă raptul, atît la nivel UAR cît şi la nivelul Facultăţii de Istorie. Nu reluăm trista poveste. Vrem însă să remarcăm apariţia a două noi lucrări de licenţă pe acelaşi subiect. Una este încheiată de acum doi ani şi aparţine Cristinei Popa de la Univeritatea din Cluj, alta este în curs de realizare şi aparţine Andreei Pavel de la Facultatea de Istorie şi Relaţii internaţionale a universităţii “Ovidius” din Constanţa. Ceva, ceva începe să mişte, dacă tineri din România şi cadre universitare acceptă astfel de subiect pentru lucrări de licenţă. Să amintim şi de incredibila poveste a Cristinei Popa, care, nu doar că a învăţat armeneşte, dar a şi plecat într-o acţiune de voluntariat în Nagorno Karabagh. Ne întrebăm cîţi dintre conaţionalii noştri armeni sunt capabili de astfel de entuziasme şi sacrificii ? Sigur că acum de 24 aprilie este buluceală de personalităţi, şi la Erevan şi la Bucureşti, pentru a spune cuvinte meşteşugite, a depune coroane şi a face fotografii. Sigur că acum “s-a dat drumul la Genocid”, în sensul în care nu mai este un subiect  “tabu”, nici la Erevan, nici la Bucureşti. In Turcia, da, nu se poate aborda deschis şi cu francheţe aceste episod dramatic din istoria Imperiului Otoman. Dar şi acolo ceva începe să mişte. Aşa cum ceva – ceva mişcă prin diverse colţuri ale lumii, unde guverne sau parlamente recunosc oficial această traumă naţională. Atît a armenilor, ca victime, cît şi a turcilor, ca părtaşi şi responsabili a unei crime. Lucrurile şi evenimentele sunt fluide. Parlamentul Suedez a recunoscut Genocidul, ca şi cel al Cataluniei, ca şi Comisia de Politică Externă a Camerei Reprezentanţilor din SUA. Vrem nu vrem, adevărul iese la iveală. Şi vom fi obligaţi, dincolo de interese strategice şi realpolitik să acceptăm realitatea din DOSARUL 1915. Într-un viitor incert, suntem convinşi, că şi oficialităţile româneşti din România vor fi obligate să răspundă ferm acestei asumări a unei tragedii. Minciuna şi falsificarea istoriei nu folosesc la nimic. O contraofensivă propagandistică de mari proporţii intreprinsă de autorităţile turce de a mistifica adevărul faptelor nu poate decît amîna un proces în curs care nu conduce decît la adevărul faptelor. Admiterea Turciei în Uniunea Europeană nu poate rămîne în afara acestui proces.Cu foloase pentru întreaga umanitate şi din care am învăţa să trăim mai frumos şi întru adevăr cu toţii.

  •  
  •  

4 Responses to Este pregătită România să recunoască Genocidul Armean din 1915 ?

  1. Krikor Krikorian March 28, 2010 at 8:46 pm

    Guvernul Romaniei pune interesele materiale si legaturile cu Turcia deasupra drepturilor omenesti
    Atata timp cat satuia lui Ataturk sta in centrul Bucurestiului unde ar trebuisa stea statuia altor eroi Romani care ua luptat contra otomanilor, Genocidul cade pe planul 90.

  2. Cristina March 31, 2010 at 5:09 pm

    Normal ca interesele materiale sunt mai presus. Banul vorbeste – piata romaneasca este mai mult decat inundata de produse turcesti, dintre care mai mult de 90% sunt de proasta calitate.

  3. Cristina March 31, 2010 at 5:13 pm

    O mica precizare: nu este vorba de voluntariat in Nagorno Karabagh (eu prefer sa ii folosesc numele adevarat, armenesc, ARTSAKH). Intentionez sa raman ‘de tot’.

  4. nicoleta May 13, 2011 at 5:10 pm

    Sunt convinsa ca foarte multi romani nu au stiut despre acest genocid! Lucruri de acest gen au fost comise de multe natiuni dar au fost ingropate cu dibacie! Problema este ca s-a dat o importanta foarte mare Holocaustului iar numarul real al victimelor a fost cel putin dublat daca nu triplat! Ceea ce s-a intamplat cu armenii este realmente o mare nenorocire si o mare crima comisa asupra umnaitatii!