Redactor

Eduard Tumagian la Operă

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Reîntâlnirea publicului românesc cu Eduard Tumagian a constituit după 1990 întotdeauna o sărbătoare, întrucât acest artist de o valoare incontestabilă pentru lirica românească a părăsit țara pentru a-și desăvârși cariera pe plan internațional, văduvindu-ne, în acest fel, de o mare voce. L-am văzut, din păcate, pentru scurt timp, în tinerețe, în acele roluri de mai mică amploare pe care le-a interpretat pe scena Operei din București. El a cântat aici un neuitat Wolfram von Eschenbach în cunoscuta producție de Tannhäuser a lui Jean Rânzescu, apoi în Papageno din Flautul fermecat, dar și în Contele din Nunta lui Figaro, în Pizzaro din Fidelio, într-un neuitat Oneghin, nobil și elegant din producția lui Hero Lupescu, reluată în 1981 în limba rusă.

Marile sale roluri, însă, le-a interpretat în străinătate, pe importante scene precum: Paris (Opera Mare), Viena (Staatsoper), Milano (Scala), Arenele din Verona, Salzburg, Lausanne, Covent Garden, în Japonia, la Carnegie Hall din New York. Eduard Tumagian a avut de la natură un timbru de bariton, de mare noblețe, îmbrăcat în frumoase armonice, posedând o tehnică impecabilă care i-a permis să interpreteze cu aceeași măiestrie și artă roluri din repertoriul german, dar și partituri verdiene, pucciniene și belcantiste.

Eduard Tumagian a revenit de nenumărate ori în țară după Revoluție, pentru a interpreta pe scenă câteva dintre marile sale roluri precum: Rigoletto, Nabucco, Simone Boccanegra, Scarpia, dar și partituri vocal simfonice de amploare.

Apariția sa recentă într-un concert- spectacol cu I Due Foscari de Verdi realizat de Anca Tăbăcaru pe scena Operei Naționale din București, alături de soprana Eliane Coelho de la Staatsoper din Viena a constituit, fără îndoială , un eveniment de referință.

În ciuda vârstei sale, Eduard Tumagian are o tinerețe de spirit artistic, cântă cu aceeași bucurie și dăruire  fiecare rol încercând de fiecare dată să atingă o cotă maximă. Este un perfecționist care, de fiecare dată, încearcă să corijeze ceea ce lui nu i-a plăcut, având, în acest fel, modestia de a observa cu obiectivitate orice frază care nu i-a reușit la nivelul exigențelor sale. Ceea ce, însă, mi se pare extraordinar în cariera sa este păstrarea cu rigoare și respect a stilisticii rolului pe care-l interpretează în seara respectivă. El este atent la nuanțele timbrale, știe să dozeze glasul în așa măsură încât accentele dramatice să se regăsească în cântul său. Are o tehnică excelentă de impostație și de respirație care i-a permis să abordeze partituri dramatice precum Nabucco și Rigoletto.

De fiecare dată, pe drumurile sale la diverse teatre importante i-a stat alături cu credință și devotament soția sa, doamna Stela Tumagian, ea însăși cântăreață, care i-a devenit cu timpul consultant artistic și chiar un real impresar care-i rezolvă toate demersurile administrative.

În seara respectivă Eduard Tumagian ne-a oferit un Francesco Foscari de o mare credibilitate a interpretării dramatice. A fost sensibil, tragic în ipostaza unui tată care-și pierde copilul, fiind obligat să-l condamne la exil, delicat în momentele despărțirii de acesta. Tumagian și-a demostrat și de această dată profesionalismul și tehnica vocală, prezentându-ne o adevărată lecție de canto pe care, de fapt, toți tinerii interpreți trebuie s-o învețe. El a știut să dozeze fiecare moment, să se păstreze pe o linie de respect față de partitură. Toate aceste calități le posedă printr-o disciplină exemplară a vocii și a vieții sale artistice care-i impun o rigoare  la care nu poate renunța niciodată. El și-a găsit în prezent un traseu util și important în activitatea didactică, îndrumând cu pasiune, suflet și dăruire tinerii interpreți. A făcut numeroase cursuri de master class în România, fiind interesat de vocile tinerei generații absolvente de Conservator, unele aflate pe scene, altele visând la afirmarea în fața publicului.

Partenera sa, Eliane Coelho este o soprană lirico-spintă pe care am revăzut-o de nenumărate ori cu aceeași plăcere. Ea ne-a încântat în urmă cu 10 ani, în acea Salomee de neuitat cu Opera din Viena de la Sala Palatului, sub bagheta lui Seiji Ozawa.

De atunci a trecut timp, ea a traversat o încercare grea de sănătate pe care a reușit să o învingă, revenind pe scenă cu același profesionalism de mare artistă.  Chiar dacă în acest moment ea nu mai posedă un acut strălucitor ca în trecut, ea știe să-și ascundă cu inteligență problemele vocale, inerente vârstei sale și să ne ofere o prestație artistică demnă de o mare artistă. A fost credibilă, sensibilă, cu accente dramatice bine marcate.

O surpriză extrem de plăcută a fost tânărul tenor Hector Lopez, care și-a schimbat în ultima vreme tehnica vocală printr-un studiu asiduu și printr-o perseverență demnă de invidiat. Are un alt acut, mult mai sigur și mai luminos, nu se mai simte în cântul său teamă de a nu da greș, a căpătat o siguranță care-i oferă libertatea de a-și redimensiona fiecare rol din punct de vedere teatral.

A fost o seară frumoasă în care am primit două lecții de canto din partea interpreților principali. Este regretabil, însă, că în contextul unui spectacol cu mișcare scenică și cu sugestii de decor și lumini excelente nu s-a putut face un efort din partea corului pentru a se renunța la știme și a conferi operei un caracter spectacular predominant.

Prezența marelui bariton Eduard Tumagian a marcat încă o dată în plus, satisfacția că școala de canto românească a dat liricii mondiale artiști de renume care au lăsat o amprentă puternică în arta cântului.

de Mihai Alexandru Canciovici

  •  
  •