Vartan Martaian

EDITORIAL / DESPRE NOI ÎNȘINE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

1610933_753263194772757_3362046760186330677_nTendința simplificării istoriei și idealizării trăsăturilor naționale proprii pînă la narcisism colectiv este un fenomen observabil la multe popoare. În cazul nostru, al armenilor, idealizarea pînă la idolatrizare a caracterului național și simplificarea istoriei pînă la alterarea esenței acesteia ca disciplină ne-a oferit confortul psihic a cărui căutare este – într-o oarecare măsură – de înțeles la un popor cu un trecut recent atît de dureros. Analiza critică a sinelui național nu a fost niciodată un exercițiu comod, dar a fost și este o condiție indispensabilă pentru creșterea unei națiuni. În paralel cu idealizarea pînă la absurd a virtuților naționale, de inclinația de a pune exclusiv pe seama factorilor externi – sau chiar a fatalității – a tuturor relelor abătute asupra noastră în istorie, am avut de-a lungul vremurilor voci lucide ce au exprimat vederi critice asupra realităților naționale. Părintele istoriografiei armene, Moise din Horen, nu se sfia încă în secolul al 5-lea să aștearnă în Istoria sa cuvinte aspre la adresa metehnelor compatrioților săi. Unul dintre cei mulți care i-au urmat a fost și Arșak Altunian, publicist și prozator armean constantinopolitan din a doua jumătate a secolului al 19-lea, care în 1877 publică la Focșani o amplă lucrare despre coloniile armenești din Moldo-Valahia, Ungaria și Polonia. Iată cîteva pasaje simplificate din prefața cărții sale:

Dispoziția și voința de a emigra la un popor este semnul și dovada dorinței și rîvnei pe care acesta o are de a stărui asupra traiului și cîștigului său negustoresc. Deoarece acest popor, cînd vede că în țara lui de baștină treburile și starea nu mai sînt propice și nu îi mai îngăduie să se bucure de rodul muncii sale și prin destoinicie traiul și cîștigul să și-l obțină, deîndată lăsînd totul pornește într-acolo unde treburile locului sînt mai propice cîștigului și muncii sale.

Sînt popoare, îndeosebi popoare supuse și care și-au pierdut neatîrnarea, în care sentimentul patriotic și țelul politic al refacerii fiind mai puternice decît dorința de cîștig, în loc să își lase patria ca să plece în țară străină și să se împrăștie și separe unii de ceilalți, cu și mai multă întîietate aleg să rămînă uniți în patria lor, rezistînd tuturor oprimărilor și suferințelor, neîngăduind ca vreun element străin să vină și să intre printre ei și, în loc să își caute o țară prosperă, dimpotrivă, se străduiesc să își aducă din nou patria gemînd sub tiranie la starea prosperă și fericită de dinainte. Aceasta înseamnă așa un sacrificiu și dăruire de sine, izvorîte dintr-un mare simțămînt patriotic, pe care nu este cu putință să le facă un popor obișnuit să trăiască doar pentru agoniseala și cîștigul propriu.

Iar armeanul, la care de la începuturi faptul că este un popor mai degrabă harnic și negustoresc decît unul care nutrește țeluri și aspirații politice a devenit proverbial, nu este lucru de mirare ca, de cum începe să fie oprimat în patria lui, să caute să plece în țară străină, acesta urmînd vechea vorbă orientală cum că „nu te lega de locul nașterii tale, leagă-te de locul în care ești sătul”. Nu încape îndoială că, în felul acesta, obiceiul și înclinația armeanului de a-și urmări cîștigul și agoniseala personală a constituit o mare piedică pentru nația armeană în a îmbunătăți starea generală și a obține mijloace ale bunăstării în patria sa și, slăbind unitatea și numărul armenilor, a îngăduit și intrarea printre ei a elementelor străine.

În timp ce alte nații civilizate au știut și au putut să își pună exilul forțat în slujba patriei lor, precum a fost pe vremuri exilul grecesc, și cum este pe cale să se întîmple acum cu multele colonii ale nației germane – ceea ce fac ei este socotit mai mult ca un exil, este o dominație universală comercială –, armenii, dimpotrivă, prin exilul lor dăunează folosului general al patriei lor, lepădîndu-și patria de cum pleacă, rupîndu-și cu totul legăturile cu compatrioții lor, izolîndu-se, de parcă ar fi fost o nație cu totul străină și separată. În timp ce alte popoare civilizate, atunci cînd își stabilesc o colonie în țară străină, de la început se leagă prin relații și căi de comunicare strînse cu națiunea lor aflată în patrie, în așa fel de parcă această colonie pe pămînt străin trăiește doar pentru patria sa.

Cîtă deosebire între aceștia și exilul armenesc, a cărui regretabilă urmare a fost, începînd din secolele 4-5, îndeosebi în diverse părți ale Europei, înstrăinarea armenilor – să nu spunem exilați ci – risipiți, pierderea și amestecarea lor cu alte nații.

Spațiul acestei pagini nu ne permite să redăm și alte pasaje pline de mîhnire în care autorul se arată dezamăgit de mentalitatea conaționalilor săi. Din păcate, nu putem să nu constatăm actualitatea frapantă a textului scris cu 138 de ani în urmă de Arșak Altunian.

Vartan MARTAIAN

  •  
  •