Vartan Martaian

DE 21 SEPTEMBRIE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

masina de scrisZiua Națională a Armeniei, Ziua Independenței redobîndite în 1991: după aproape un mileniu de la căderea regatului Armeniei Mari, după peste șase sute de ani de la căderea Armeniei ciliciene și la șaptezeci de la efemera primă republică de la 28 mai 1918, Armenia se scutură de haina sovietică și redevine independentă. Deseori “banală” pentru unii europeni, alternanța independență-dependență/ocupație de-a lungul istoriei a avut pentru armeni consecințe pe care lumea civilizată de astăzi cu greu le poate înțelege. În timp ce prin părțile Europei medievale pierderea independenței nu presupunea mai mult decît schimbarea supușeniei și a regulilor stăpînirii, în cazul cotropirilor suferite de Armenia medievală aproape de fiecare dată existența însăși a armenilor, îndeosebi cea fizică, a fost pusă sub semnul întrebării. Distrugerile suferite de Armenia au avut pe tot parcursul istoriei proporții comparabile cu cele ce le îndurau învinșii antichității sclavagiste. Aproape un mileniu de masacre, deportări, înrobiri – la care s-au adăugat exilurile voluntare – au dus la pustiirea Armeniei în asemenea măsură, încît în pragul secolului al 20-lea armenii s-au aflat cu totul neputincioși în fața pornirilor genocidare ale turcilor otomani. Publicul larg se apleacă îndeobște asupra genocidului declanșat în 1915 și consecințelor acestuia. Din rațiuni de percepție publică lesne de înțeles, “genocidul din 1915” reprezintă aproape singurul reper asociat cu exterminarea armenilor. Însă o privire atentă asupra istoriei ar duce repede la revelația faptului că timp de aproape un mileniu armenii au fost supuși unui genocid în etape, din care cea mai recentă și izbitoare este cea declanșată în 1915. În tot acest context istoric, evoluția stării armenilor a fost dintre cele mai tragice, afectînd profund ființa națională: reducerea la statutul de minoritate în propria țară, alterarea sau chiar abandonarea limbii naționale, resemnarea istorică în fața pierderii statului național. Dar, în paralel cu toate nenorocirile, istoria nu i-a abandonat cu totul pe armeni și, după firave zvîcniri independentiste de secol 18, împrejurările externe au lucrat în folosul armenilor care, fără un proiect clar și asumat de renaștere națională și statală, au fost practic împinși spre o independență în a cărei viabilitate prea puțini credeau. Și totuși, odată dobîndită, și odată consolidată după perioada sovietică – ce poate fi considerată că a adus nu o pierdere, ci o “înghețare” a independenței, de unde și eticheta de “a doua republică” pusă R.S.S Armene, urmată de cea de “a treia republică” de astăzi –, independența s-a imprimat ferm în conștiința națională armenească. Suferințele și încercările pe fondul cărora s-a clădit cea de a treia republică – cutremurul din 7 decembrie 1988, pogromurile antiarmenești din Azerbaidjan, războiul din Karabagh, blocada turcă împotriva Armeniei – au fost depășite printr-o uimitoare tenacitate, în mod de-a dreptul miraculos, ceea ce a modelat profund conștiința și profilul psihologic colectiv al armenilor de astăzi. 21 septembrie nu este o simplă dată festivă în calendar, nu reprezintă doar marcarea unui eveniment punctual în istoria armenilor, ci este un simbol al schimbării, un punct de cotitură. Deși urmările teritoriale și demografice ale îndelungatului proces de exterminare a armenilor din patria lor istorică nu pot fi șterse, traumele și consecințele psihologice au fost depășite: a dispărut istorica “frică de turc”, armeanul nu mai este cel veșnic împilat și supus capriciilor tiranice ale călăilor săi; armenii nu mai sînt poporul mereu învins: eroica bătălie de la Sartarapat și chiar mai eroica luptă din Karabagh au risipit mentalitatea defetistă imprimată în conștiința armenească de un mileniu de înrobire, armenii de astăzi devenind o națiune ce se simte egală printre celelalte națiuni ale lumii, stăpînă pe sine, încrezătoare și hotărîtă să nu mai permită repetarea nenorocirilor trecutului. Amenințată cu războiul de vecini mult mai puternici, prin patriotism și hotărîre, prin tenacitate ostășească și inteligență diplomatică, Armenia de astăzi nu numai că reușește să-și descurajeze vecinii cu inclinații genocidare, dar se și integrează din ce în ce mai mult în sistemul mondial de securitate ca partener de nădejde. În timp ce pe linia de contact din Karabagh și de la granița armeano-azeră provocările azere se întețesc – în septembrie 2015, pentru prima oară de la încheiarea armistițiului din 1994, azerii au atacat pozițiile armenești cu artilerie grea – și numărul morților crește de la o zi la alta, Armenia are resurse să participe la misiuni de menținere a păcii ale ONU pe diverse meridiane, devenind deja o țară care este solicitată în acest sens de organizația mondială. 21 septembrie marchează deopotrivă continuitatea și ruptura: amenințările la adresa existenței Armeniei ca țară și națiune rămîn la fel de mari ca și în trecut, dar armenii nu mai sînt aceiași. Setea de izbîndă este poate cel mai mare cîștig adus de independența din 1991. Putem spune astăzi, ca națiune, că am prins din urmă trenul istoriei. Dar numai adevărata conștiință națională, hotărîrea și responsabilitatea ne vor ține în el, nicidecum festivismul și emfaza.

Vartan MARTAIAN

 

  •  
  •