Mihai Stepan Cazazian

După 83 de ani – Amintiri despre Școala Armeană din București

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

scoala 1.jpeg

În prezent, la vârsta mea desigur, nu-mi amintesc orice din cei şapte ani petrecuţi la şcoala armeană Misakian-Kesimian din Bucureşti, dar unii profesori, elevi şi episoade au mai rămas în amintirea mea.

Până la începerea orei de studii ne înşiram pe clase în curtea şcolii şi executam exerciţii fizice sub conducerea severului profesor Cristi Odabaşian. Dacă timpul era neprielnic toţii elevii ne adunam pe clase în coridorul lung de la etajul 2 cu faţa spre răsărit şi sub conducerea profesorului Babikian cântam „Hair Mer”, iar după Paşti şi până la Înălţarea Domnului şaracanul „Aravot luso”. Începutul şi sfârşitul orelor îl anunţa dândes Nâşan, care locuia cu familia sa în subsolul clădirii şcolii. Până la 12 făceam patru ore, după care coboram la subsol în sala mare pentru masă. Şedeam la mese joase şi pe bănci câte 10 sau 12 elevi. La capul mesei elevele din clasele superioare aduceau două feluri de mâncare şi compot sau fructe pe tăvi. Desigur, mâncărurile nu erau ca cele de acasă, dar le mâncam cu poftă şi aşteptam cu nerăbdare să ieşim în curte la recreaţia mare de o oră. În primii ani auzeam de la elevii din clasele superioare un cântec pe care îl învăţasem şi eu, iar acum mi-l amintesc după zeci şi zeci de ani: „Armaş vankă[1], inci guden?”

Ierguşapti fasulia, Hincşapti fasulia,

Ierecşapti bezelia, Urpat oră bezelia,

Ciorecşapti lahana, Şapat oră lahana.

După masă, dacă timpul era prielnic, ieşeam în curte la recreaţia mare de o oră, băieţii cu jocurile lor, fetele cu ale lor. Jucam fotbal în curte între clădirea bisericii şi a şcolii, care avea ferestre mici la subsol. Într-o zi când ne jucam cu o minge de tenis, eu am spart geamul mic al unei ferestre. La zgomotul geamului spart s-a ivit ca din pământ dândes Nâşan cu faţa roşie şi cu urme de vărsat – variolă, m-a prins de mână şi mi-a spus să aduc mâine 20 de lei. Dacă nu, mă reclamă domnului director Ghazarian cu cioc, pe care nu-l văzusem niciodată zâmbind. Numai o dată în clasa a IV-a la ora de aritmetică a zâmbit şi ne-a spus că în zilele senine din Erevan se vede Araratul cu culmele mare şi mic ca şi cum ai da cu mâna. Peste mulţi ani mi-am dat seama că acel zâmbet era exprimarea dorului patriei, aşa cum tata şi consătenii săi, când se întâlneau, neapărat vorbeau despre „ierghir”, aşa cum ilustrul Ovidiul exilat de către Octavian August la Tomis scria: „Et fumus patriae est dulcis”.

1

Casa de cultură a soţilor Dudian a fost construită pe locul vechii şcoli armene, unde profesorii de istorie şi preotul Kilimian ne duceau şi ne prezentau expoziţia de manuscrise şi alte obiecte religioase, care au aparţinut prelaţilor armeni. Îmi amintesc că am văzut acolo, pe un perete, panorama Erevanului care avea pe fundal Araratul mare şi mic. Din 1957, când am început să predau „Limba latină şi terminologia medicală” la Universitatea de medicină „Măhitar Heraţi” din Erevan, în decurs de 50 de ani, când ieşeam de la catedră, mă bucuram cu imaginea ca din basme a Muntelui biblic dar şi simţeam un junghi în piept, deoarece el se află cotropit încă de ciobanii năvălitori din Asia Centrală.

Cu mare regret nu-mi amintesc cine ne preda limbile armeană şi română în clasele I şi II. În clasa a I-a desenul ne preda domnul Sirunian. Îmi plăcea cum desena şi explica, dar până acum nu pot să desenez o pisică sau un câine pentru strănepoata mea. Lucrul manual în clasa I-a ne învăţa domnul Inghilizian care era în vârstă. Dânsul ne arăta cum să facem lucruri frumoase din plastilină şi traforaj. În clasa a II-a ne preda ştiinţe naturale domnul Eganian. Dânsul venea cu panouri colorate care reprezentau diferite plante. Îmi plăcea să-l ascult pe profesor, deoarece el ne spunea lucruri interesante şi cu blîndeţe. Chiar şi cei mai neastâmpăraţi îl ascultau cu atenţie. În anul următor ne preda zoologia domnul Tamrazian. O dată dânsul ne-a dus la circ să vedem animale dresate despre care ne vorbise. Şi pe dânsul îl ascultam cu atenţie, mai ales că uneori ne povestea basme din folclorul armean şi persan. Îmi plăcea muzica. Uneori mama cânta melodii românești, iar tata – armenești, patriotice. Când am intrat în clasa de muzică, la etajul 2, spre stânga şi l-am văzut pe profesorul Gerahian la pian mi-a plăcut. De aceea, după clasa a V-a, timp de patru ani, duminicile am cântat ca voce bas în corul bisericii împreună cu cei mari, printre care şi profesorul Tiraţian. Îmi plăcea sunetul armoniului şi corul pe patru voci, care completau cu evlavie şi solemnitate întreaga Liturghie. Chiar și acum, de Dzănunt şi Zadic acasă vizionez liturghia transmisă de la Ecimiadzin, încep să cânt şi eu şi, mă emoţionez… amintiri dintr-un secol în altul.

În clasele a III-a şi a IV-a religia ne preda părintele Kilimian care ne explica capitole din Evanghelie, în special despre evlavie, morală şi disciplină cu exemple. Dânsul ne povestea despre Grigore Luminătorul, Medzăn Nerses, Nerses Şnorhali, Grigor Narekaţi, Khrimian Hairik şi alţi prelaţi armeni vestiţi.

Domnul Gharibian ne preda în clasa a III-a limba maternă. Eu, cu înclinaţie pentru filologie, istorie şi geografie, primeam adesea notele 9 şi 10. O dată profesorul Gharibian, după ce am răspuns foarte bine, m-a întrebat ce desert îmi place după masă. Eu i-am răspuns: „Irmic helvasî”. Dânsul a scris mamei mele: „Să-i faceţi lui Hakop „Irmic helvasî”. Acest desert îmi pregătea mereu bunica Parkev Semizian fiind bunica şi al lui Piuzant Semizian.

 

Istoria ne preda în clasa a III-a domnul Artenie de sorginte armeană, dar nu ştia limba. Îmi amintesc ca ziua de astăzi însufleţirea cu care dânsul ne povestea lupta de la Podul Înalt (dacă nu mă înşel – 1504), când uriaşa armată a turcilor năvălitori şi sălbatici a fost zdrobită de oastea mult mai mică, dar patriotică a lui Ştefan cel Mare. Tot dânsul ne povestea, de asemenea şi despre lupta cruntă de la Călugăreni, când înţeleptul domnitor Mihai Viteazul cu oastea mică dar curajoasă a zdrobit şi a pus pe fugă pe năvălitorii nesăturaţi, pe stră… stră… stră… nepoţii lui Osman.

Eram în clasa a IV-a, iarna după masă în timpul recreaţiei mare de o oră, alergam pe gheţuşuri şi ne bombardam cu bulgări de zăpadă. Din depărtare am zărit-o pe Anahit Voskian din clasa noastră, care era cam vorbăreaţă. Am ochit-o direct în spate cu un bulgăre. Ea a început să plângă şi s-a plâns profesorului Mazmanian care era de serviciu. O elevă, probabil mă văzuse, m-a pârât şi eu m-am ales cu o palmă iute. După mulţi ani, în 1999, când venise în Erevan primul ambasador al României mult stimatul domnul Pavel Platona, se organizase cu această ocazie o recepţie la AOKS. Eu în calitate de preşedinte al Asociaţiei de prietenie Armenia-România i-am urat Bun venit Domniei Sale. Erau prezenţi mulţi romanahaier, printre ei şi Anahit Voskian. Prin asociaţie mi-am amintit de bulgărul de zăpadă, m-am apropiat de dânsa (Dumnezeu s-o ierte), i-am cerut scuze şi eu ca străbunic am sărutat-o pe bunica Anahit. Acest episod a reînviat în amintirea romanahailor prezenţi anii fericiţi petrecuţi la şcoala Misakian-Kesimian din Bucureşti în România ospitalieră, unde armenii în decursul secolelor au avut toate posibilităţile pentru o viaţă liniştită şi prosperă.

Din clasa a V-a până a VII-a domnişoara Bogdan ne preda limba română. Îmi plăcea cum explica, cu multe exemple, era reţinută, rareori zâmbind, dar era severă şi pe cei neastâpăraţi îi liniştea cum ştia dânsa. În „arhiva” mea am găsit teza de compunere cu titlul „Ion Roată şi Unirea” cu corectări în roşu şi nota „8”. În clasele a VI-a şi a VII-a dânsa ne preda şi franceza. Îmi amintesc posesivele „de”, „du”, „des” şi „le si conditionnel” pe care se străduia să le înţelegem. Eu şi colegii mei din clasele 4 şi 5 nu l-am uitat pe domnul Babikian care ne preda limba armeană. Dânsul ne povestea cu mare dragoste şi durere despre scriitorii din Bolis: Varujan, Siamanto, Sevac, Zohrab şi alţii pe care îi cunoscuse acolo, ne declama din operele lor şi spunea cum au fost omorâţi cu sălbăticie. În fiecare an de 24 Aprilie nu făceam ore, toţi elevii mergeam la biserică, ascultam liturghia şi predica arhiepiscopului Husic Zohrabian, după care ne adunam în sala mare de la subsolul şcolii; elevii declamau şi citeau fragmente din literatura patriotică, luam masa şi plecam acasă. Domnul Babikian purta mereu o lavalieră neagră. Dânsul avea o metodă sui generis de a ne explica gramatica armeană. Ca să înţelegem mai bine părţile de cuvinte, dânsul ne spunea: „Mulţi dintre voi știţi prăvălia lui Zadig din Calea Moşilor. Când treceţi pe acolo, uitaţi-vă la vitrină unde sunt sticle de culori diferite: roşii, albastre, galbene, verzi ş.a.m.d.. Sticla roşie este substantivul, cea albastră – adjectivul, galbenă – pronumele, verde – verbul ş.a.m.d. Pentru limba armeană aveam un „Tancaran” al lui Hrant Asadur tipărit la Constantinopol, în care cenzura turcă nu lăsase nicio temă patriotică. În tot manualul erau în majoritate traduceri din franceză, engleză, germană, câteva pasteluri romantice armeneşti, o poezie a lui Bedros Durian şi versuri a lui D. Varujan „Semănatul” pe care am declamat-o la o serbare în sala „Roxi” din Str. Lipscani.

Cel mai tânăr profesor al nostru Balgian, viitorul Catolicos al tuturor armenilor – Vazken I, ne preda geografia în clasa a VI-a şi contabilitatea în clasa a VII-a. O dată, în clasa a V-a, când unul din profesori a fost bolnav, l-a substituit domnul Balgian. Dânsul ne-a explicat şi arătat pe hartă munţi, mări, oceane şi călătorii prin diferite ţări, care ne-au dus cu imaginaţia dintr-un loc în altul. Elevii îl ascultau cu atenţie şi eu mi-am dat seama cât era dânsul de instruit. Altă dată, profesorul Balgian ne-a povestit despre un fost dascăl al său, care spunea – Când seara îţi pui capul pe pernă, gândeşte-te la ce ai învăţat nou în ziua de azi. Dânsul avea o ţinută corectă: costumul, cămaşa şi cravata mereu curate şi călcate.

În 1935, am absolvit clasa a IV-a cu medalie de argint, o diplomă cu portretul regelui Carol II şi un teanc de cărţi cu ştampila şcolii legate cu panglică tricoloră. Când am promovat în clasa a V-a, la începul lui septembrie profesorul Balgian l-a sfătuit pe tata ca după absolvirea clasei a VII a şcolii armene, să-mi continui studiile la liceu în clasa a IV a. Pentru aceasta eu trebuia să dau examen în particular în fiecare semestru pentru primele trei clase de liceu. Tatăl meu i-a mulţumit pentru sfatul dat şi domnul Balgian m-a îndrumat cu programul la Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu” pentru clasele I, II şi la Liceul „Mihai Viteazul” pentru clasa III. Când am promovat în clasa a VII a şcolii armene, dânsul i-a spus tatălui că ar trebui să am un meditator de limba latină, care nu se studia la şcoala noastră. Iubitul domnul Alexandru Dimcescu a fost primul care mi-a îndrumat paşii spre comoara antichităţii romane. Datorită dânsului am dat, în 1946, examenul de bacalaureat la Liceul „Sf. Sava” cu nota „9”, care a fost cea mai mare din diploma cu portretul regelui Mihai I. Domnul Balgian ne ducea la Teatrul Naţional şi Operă în matineu, unde am văzut „O scrisoare pierdută” a lui I. L. Caragiale, „Aida” a lui G. Verdi şi alte spectacole.

În clasele V şi VI ne preda matematica şi fizica profesorul Mazmanian, absolvent al Universității din Bucureşti. Adesea când explica o temă, în concluzie spunea să nu uităm legea lui Lavoisier: „Nimic nu se crează, nimic nu se pierde, ci totul se transformă”. Într-o zi, în clasa 6, în camera semirotundă de la etajul 2, la ora de fizică în timp ce domnul Mazmanian explica la tablă o formulă, afară pe coridor o elevă a început să cânte o melodie la modă „modificată”: Ce bine-i lângă tine, ce bine-i… tine”. Profesorul, înfuriat, s-a repezit spre uşe bubuind cu bocancii, dar n-a văzut pe nimeni, fiindcă vis-a-vis de clasa noastră era WC-ul fetelor. Bine că în momentul acela dândes Nâşan a sunat recreaţia şi profesorul a plecat înfuriat. Peste două minute a apărut „eroina” din clasa V, Sonic.

În 1935, doctorul Şcolii Furungian după o vizită în Armenia Sovietică, adusese manualul „Arti Haiastani aşkharacrutiun” şi hărţi foarte mari cu care în timpul recreaţiei mare, iarna, când era frig şi nu ieşeam în curte, ne băteam o clasă cu alta ca armenii şi turcii. În clasa a V-a ne preda geografia Armeniei profesorul Tiraţian, doctor al universităţii din Zürich. Într-o zi, dânsul ne-a dat o teză despre Armenia Sovietică şi să desemnăm harta. Pe stema soarele, între crestele Araratului mare şi mic cu ciocanul şi secera, au fost schimbate cu o cruce şi titlul „Arti Haiastan” în loc de „Sovetacan”. Eu şedeam lîngă peretele pe care atârna harta şi cum eram slab la desen, am început să trag cu ochiul. În acelaşi timp profesorul Tiraţian m-a tras de ureche, spunând: – Nu te uita la hartă! În clasa 7 dânsul ne preda istoria. Îmi amintesc cu câtă însufleţire ne povestea despre revoluţia franceză din 1789 şi ne arăta portretul lui Mirabeau, care declară ofiţerului trimis de regele Ludovic XVI: – Noi ieşim din sala Parlamentului numai cu forţa baionetelor. În aceeaşi clasă tot dânsul ne preda „Instrucţia civică”. Când vorbea despre venitul cetăţeanului, dânsul ne arăta pachetul său bordo cu ţigări „Regale” şi spunea: – Având în vedere salariul meu, eu pot să fumez zilnic numai 10 ţigări din pachetul cu 20. Probabil, eram în clasa 6, când a decedat, a fost unul din foştii voluntari al batalionului lui Antranic Ozanian în timpul războiului bulgaro-turc din 1912 „Bulgaraţi Bedic Karaghiozian”. Toţi elevii ne-am dus la biserică la slujba funerară. Cei din clasele superioare am urmat împreună cu conaţionalii şi părinţii noştri cortegiul funerar până la cimitirul armenesc unde a avut parte de înhumarea cuvenită unui erou.

Literatura armeană veche „Madenacrutiun” ne preda în clasa 7 directorul şcolii, profesorul Devegian. Noi rămăsesem doar 7 elevi. Îl ascultam cu atenţie, dar mă gândeam că ar fi bine, dacă am avea un manual corespunzător ca să pot învăţa literatura veche, aşa cum studiam pe cronicarii români Neculce, Ureche şi alţii.

Din elevii şcolii îi amintesc mai ales pe Ghazar şi Eghiş Ghazarian, pe vărul meu Gaiţac Atanasian „l’enfant gâté” al şcolii, un băiat foarte inteligent şi cu o memorie formidabilă, care cu sfatul domnului Balgian şi el a dat examene în particular la liceu şi a primit diploma de bacalaureat. El putea declama şi traduce pagini din „Metamorfozele” lui Ovidiu, „Comentariile” lui Cezar şi „Catilinariile” lui Cicero. La fiecare serbare el declama cu mare patos pe poeţii armeni. După repatriere a absolvit facultatea franceză şi a predat limba latină la institutul de limbi străine V. Briusov din Erevan. Cu toţii l-am plâns când a decedat la numai de 54 de ani. Îmi amintesc, de asemenea, din clasa noastră de Melcon Ghiurgian, nepotul strălucitorului orator Melcon Ghiurgian ucis şi el de fiarele Junilor Turci la 24 Aprilie 1915. Foarte serioasă şi inteligentă era Suzan Herlian, mereu cu umor Garbis Calenderian (Calen), Khosrof Genazian, negru ca un african, pe care îl poreclisem „Negusul” cu ocazia agresiunii Italiei în 1936 împotriva Abisiniei, regele căreia era Negusul Haile Selaise, verişoara mea Madlen Mesrobian, foarte instruită care în 1955 îşi pierduse vederea din cauza meningitei şi îmi trimitea scrisori prin Tincuţa, fata vecinii, foarte zburdalnicul Cacio Aivazian, fiul diaconului Mihrtad. El ştia ora când merg la şcoală cu tramvaiul 25 şi, la staţia Orzari, călătorea agăţat de el până la Mântuleasa, de unde împreună mergeam la şcoală prin Str. Paleologul, traversam Calea Moşilor şi de acolo Bulevardul Carol I direct în curtea bisericii şi a şcolii. Sora mare a lui Cacio cânta în renumitul cor „Komitas” la concertele căreia în sala „Dalles” tata şi eu am fost de câteva ori.

Într-o zi, când eram în clasa V, veneam de la şcoală pe Str. Paleologu, am prins un fluture din zbor şi, instantaneu, un tânăr de vreo 16 ani prezentându-se ca membru al „Ocrotirii animalelor şi insectelor”, mi-a spus că eu am încălcat legea „Ocrotirii” şi s-a uitat la numărul matricol „Ş.A. 116” pe mâna stângă a vestonului meu. Aflând că sunt elev al Şcolii armene, a notat numărul meu şi a plecat. M-am speriat şi când am venit acasă, tata după felul cum mă purtam, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Eu i-am povestit, iar el a râs şi a spus să nu mă îngrijorez.

grup.jpeg

În iunie 1937, după examenul de clasa II la seminarul pedagogic „Titu Maiorescu” veneam pe Şoseaua Ştefan cel Mare la staţia tramvaiului 26 ca să mă duc acasă. Am văzut că un biciclist s-a oprit lângă bordura trotuarului şi schimba camera roatei. L-am cunoscut după fotografia din „Gazeta Sporturilor” că este Artin, membrul echipei Turciei care participa la Turul României. M-am apropiat de el şi l-am întrebat în armeană cu ce pot să-l ajut, poate vrea apă. Fără să-şi întoarcă faţa spre mine, el mi-a spus: – Pleacă, să nu mă vadă că vorbesc cu armeni, căci la Bolis turcii mă vor chinui. M-am îndepărtat şi, când am venit acasă, imediat i-am povestit tatălui. El s-a înfuriat: – Criminalii turci după ce au masacrat un popor întreg, inclusiv tot neamul nostru, continuă să-i chinuiască şi pe cei rămaşi în viaţă, prenumele lui este Harutiun, nu Artin. Îmi amintesc ce mi-a povestit tata după câteva zile: el a spus că în 1913 a fost chemat în armata turcă, dar nu s-a dus, deoarece cu un an înainte la Adana fuseseră împuşcaţi toţi soldaţii armeni din armată. Din satul natal Comer (districtul Kemah-turc), istorie – Kamakha (gâmakhc – schelete), unde erau înmormântaţi regii Arşacizi), el a ajuns pe furiş la Trabizon şi de acolo în România. Când eu m-am născut, în 1924, la Bucureşti, tata s-a bucurat că neamul Arakelianilor va continua şi când, în 1950, la Erevan s-a născut fiul meu Saric (Sahac) s-a simţit fericit. În viitor adesea am povestit elevilor şi studenţilor mei despre această întâlnire cu ciclistul Artin.

În fiecare duminică îl vedeam în curtea bisericii pe supravieţuitorul măcelului din Trabizon 1896 Misac Torlakian, unul din eroii grupului „Nemesis”, despre care scrie în minunatul roman-epopee „Cartea şoaptelor” talentatul om de litere şi de stat Varujan Vosganian. Într-o duminică tata l-a invitat la masă, unde au mai fost vărul lui – unchiul Hovannes, domnul Kisac şi Ceavuş Rupen cu un glonţ turcesc în picior. Eu, un băiat de 12 ani mă uitam la el şi ascultam despre ce vorbesc. La un moment dat Torlakian l-a întrebat pe tata: – De ce fiul dumitale nu mănâncă? M-am ruşinat şi am început să mănânc, dar cu ochii şi urechea la el. Duminica viitoare, în curtea bisericii, le-am povestit colegilor cu mândrie despre această întâlnire.

Încă o dată mulţumim redactorului-şef domnului Cazazian şi colectivului revistei „Ararat” datorită cărora într-o oarecare măsură mi-am păstrat limba româna şi mereu îmi amintesc prin asociaţii de şcoala Misakian-Kesimian. Încă o asociaţie,amintire mi-a fost provocată de citirea revistei din 1-31 august 2013 articolului: „Manifestările interetnice de amploare pe Strada Armenească”.

Drumul meu spre şcoală şi invers nu trecea prin această stradă renumită, dar într-o zi după ce jamgoci a sunat la ora 16 clopotele bisericii şi am ieşit de la şcoală, Vahan Manasian, Şahen Harutiunian şi Cacio Aivazian mi-au spus să mergem să adunăm castane sălbatice. Noi am trecut prin Str. Armenească spre o altă stradă şi am ajuns într-o curte fără gard, unde erau pomi de castane sălbatice cu fructe mari şi ţepoase. Am bombardat pomul cu pietre, au căzut multe castane şi le-am umplut în ghiozdanele noastre. Mai rămăseseră pe jos castane, eu le adunam, când, deodată, poc! mi-a căzut în creştet o piatră aruncată spre pom de Cacio. Sânge, plâns, strigătele băieţilor la el, au venit din case femei, vaiete: – Ce-aţi făcut?. Copilul e plin de sânge! Femeile, îngerii păzitori de orice vârstă, au adus apă oxigenată, au curăţat rana, au pansat-o şi ne-au trimis acasă. Noroc că tata nu era în prăvălie. Mama s-a speriat. I-am spus ce s-a întâmplat. Mi-a pus în cap un basc şi m-a culcat în pat. A venit tata, mama i-a spus că mă doare capul, dar nu am temperatură. Când tata a văzut pansamentul pe cap, i-am spus adevărul şi, ca de obicei, m-a certat – Babanân geanâna! Nu m-am dus la şcoală 2 zile, dar acasă mi-am învăţat lecţiile.

De 28 mai mergeam cu autobuzele la pădurea Pantelimon. Acolo cântam, ne jucam, declamam şi ascultam amintirile lui Drastamat Kanaian (Dro) sau Gareghin Nâjdeh despre luptele împotriva turcilor, zdrobirea lor şi declararea independenţei Armeniei în 1918. O dată cu aceeaşi ocazie ne-au dus cu autobuzele la Stadionul Federaţiei, nu departe de Monumentul Aviatorilor. La prânz, când ne adunasem sub pomi şi mâncam sandviciurile aduse de acasă, ni s-a servit câte o prăjitură foarte-foarte gustoasă şi mare. Pe urmă am aflat că prăjiturile au fost trimise de domnul Levon Zohrab, fiul ilustrului intelectual, scriitor, jurist şi deputat al parlamentului criminalilor Junilor Turci, Krikor Zohrab.

Seara, în ajun de 24 aprilie, el a fost invitat de banditul Talaat la o partidă de poker, iar la miezul nopţii a fost arestat în domiciliul său, deportat împreună cu 250 intelectuali armeni şi masacraţi prin cele mai oribile mijloace.

De ziua Eroilor, la 10 mai, de la şcoală mergeam pe jos la cimitirul armenesc, unde Sărpazan Husic Zohrabian şi preoţii oficiau pomenirea Eroilor căzuţi în luptele de la Mărăşeşti şi Mărăşti, precum şi jertfelor Genocidului Armean planificat şi realizat cu minuţiozitate de canaliile Junilor Turci.

05

Familia noastră în curtea din spatele magazinului Calea C ălărați 329 bis colț cu Episcopul Melkisedeh 20. Lîngă noi cîinele Azor

Au trecut 83 de ani din ziua când am trecut pragul şcolii armene Misakian-Kesimian, n-am uitat emoţiile trăite la examenele în particular pentru 6 semestre la liceu. Îmi amintesc cu recunoştinţă pe toţi profesorii mei, care, indiferent de nivelul intelectual şi pedagogic, se străduiau să ne dea cunoştinţe pentru studiile posterioare şi pentru activitatea atât de complicată a vieţii, căci vivere militare est.

Îmi amintesc, de asemenea, de educaţia patriotică română şi armeană, care ne-au insuflat-o dascălii noştri, Dumnezeu să le lumineze sufletele! Elevilor din promoţiile noastre, care au trecut în veşnicie, să le fie ţărâna uşoară!, iar celor puţini care au mai rămas – Mulţi ani înainte! Îmi amintesc cu recunoştinţă de bunăvoinţa autorităţilor române pentru populaţia armeană, care a avut toate posibilităţile materiale, intelectuale şi culturale pentru o dezvoltare normală. Din cei 3000 de repatriaţi, în anii 1946-1948, cu aproximaţie 150 de tineri, care au venit din patria adoptivă în cea a străbunilor cu studiile liceale, au absolvit diferite facultăţi în Armenia şi toţi au contribuit la dezvoltarea patriei, fără să uite frumoasa şi ospitaliera Românie. Zilnic îmi amintesc de părinţii mei care au făcut tot posibilul pentru dezvoltarea mea fizică şi intelectuală.

În fiecare primăvară, când în curte înfloresc pomii, în memorie îmi sună cântecul învăţat la şcoala armeană : Vine, vine, primăvara…iar toamna când viţa şi trandafirul sălbatic îşi schimbă culoarea din verde în roşu:..A ruginit frunza din vii…

 Agop Arakelian

Erevan


[1] Armaş vank – o mănăstire aproape de Constantinopol cu seminar teologic. Absolvenţii deveneau slujitori ai Bisericii Armene.

  • 22
  •  

One Response to După 83 de ani – Amintiri despre Școala Armeană din București