Redactor

DUDUK Cu dedicaţie lui Gencay, armeanul.

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

De Carmen Stănescu

……………

„Gândiţi-vă, sunt copii de vârsta voastră care stau zi de zi şi învaţă să cânte la pian sau la vioară, repetă, repetă, studiază ani de zile…..Nici la joacă cu voi nu mai vin…..

Oare ce îi face să aleagă muzica în locul vostru?

Şi dacă ar fi aşa de simplu, de ce le-ar trebui atâţia ani să se perfecţioneze?

Pentru că ei descoperă mereu lucuri noi, învaţă să-şi exprime sentimentele prin sunet. Şi odată ce ai înţeles cum, muzica îţi dă o libertate şi o bucurie pe care altfel n-ai cum s-o simţi. Muzica e vrajă. Vraja inimii. Odată prins…nu mai scapi.”

Iar Hans era un exemplu de om vrajit de muzică. Când vorbea se lumina la faţă, ochii prindeau sclipiri jucăuşe, dădea din mâini, se arcuia încercând să imite tot felul de instrumente muzicale, de ritualuri, de sunete, toate pentru a exprima cât mai bine copiiilor ceea ce pentru el era deja atât de bine înţeles.

Copiii băteau din palme, cântau în cor, râdeau, aşa cum le cerea Hans. Îl acompaniau, il imitau, îl adorau. Iar el le răspundea la fel.”

…………….

„Copiii adormiseră. Le făcea atât de bine să stea la aer curat şi în linişte încât, încet, încet somnul îi furase pe toţi.

Ştia că nu vor ajunge la timp înapoi în clasă dar feţele lor zâmbeau în somn şi nu se îndura să-i trezească.

Copacul sub care se opriseră îi ferea de razele puternice ale soarelui aşa că nu avea de ce să se teamă.

Încerca să-şi imagineze care ar fi diferenţa între ce făceau ei acum şi ce-au făcut strămoşii lor dar îşi dădea seama că totul era doar o presupunere. Poate soarele ar fi putut să-i spună, doară el este martorul tuturor de mii de ani …..

Gândurile lui răsleţe fură întrerupte de un cântec ciudat, o tânguire, o muzică divină apărută de nicăieri.

Era încapabil să se ridice.

Era ceva magic, căruia nu i se putea opune.

A ascultat …şi la sfârşit s-a simţit frânt…terminat…zdrobit…şi liniştit; fără dorinţi şi fără regrete…

Cumva cum nu mai fusese niciodată. Nu-şi mai aducea aminte nimic, era incapabil să gândească. Parcă plutea.

Cerul se întunecase de amurg şi în depărtare văzu un bătrânel. De acolo veneau sunetele acelea.

Stătea gârbovit pe un bolovan cu privirea în pământ. Începu să cânte din nou. Cu mai mare jale, de parcă adunase toată tristeţea pământului la un loc.

Nici când Hans ajunse lângă el nu se opri. Nici nu cred că-l vedea. Era adâncit cu totul în cântecul său, iar sub pleoapele aproape închise se perindau lumi de nebănuit.

Când termină, avea lacrimi în ochi. Oftă. Iar Hans deasemeni, chiar dacă nu ştia de ce. Pur şi simplu.

„Cine eşti tu, străine? Recunosc… n-am cuvinte….nu ştiu ce vreau să spun….”

Hans era încă tulburat de tot ce auzise. Toate orele lui de muzică, toate simfoniile şi toate teoriile lui s-au spulberat.

„Arată-mi şi mie ……” şi întinse mâinile spre acel instrument magic care-i săgetase sufletul.

„Duduk”, răspunse bătrânul.

Nu auzise de aşa ceva. Ar fi vrut să cânte, să-l încerce, dar n-avea curaj.

Se uită la el puţin apoi îl dădu bătrânului.

„De unde vii?”

„Armenia”.

Hans nici nu-l observase bine până atunci, deşi părul creţ, ochii negri, adânci, ar fi trebuit să-i spună că vine de undeva din Asia.

Iar pentru că acum el era învăţăcelul, se aşeză uşurel jos lângă bătrân sorbindu-i fiecare cuvinţel, lăsându-se legănat de povestea vieţii lui. „

…………..

„Era singurul lucru care-l luase de acasă….

Singurul lucru adevărat armenesc…..

Şi cânta….

Cânta toată tristeţea singurătăţii…. tot dorul şi amarul…..

„Duduk- cel mai trist instrument muzical din lume”, spuse în gândul lui Hans.

Şi plecă.

Dar cântul acela cald şi profund, de neegalat, l-a marcat pentru totdeauna.”

  •  
  •