Bedros Horasangian

DOSAR 1915 : Genocidul armean și istoria

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

arm-widows-child
Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la declanșarea Primului Război Mondial. O grozăvie pe care nu a mai cunoscut-o istoria omenirii. Care a trăit și consemnat altfel multe tragedii, drame, războaie. Cu învingători și învinși, cu momente eroice sau mai puțin. Au fost toate consemnate, în fel și chip, de memoria colectivă a umanității. Istoria este o lungă lecție a memoriei. Scrise și nescrise, consemnate sau mai puțin, trăite sau imaginate de multe ori. Documentele au și ele rolul lor în această poveste. Ca și oamenii. Cei care au fost cei care mai sunt, cei care vor veni. Istoria nu face salturi, este o vorbă deja veche. Dar ea poate să spună sau nu, ceea ce ține de un trecut. Dacă trecutul și faptele nu pot fi schimbate, percepția asupra lor se poate modifica. În funcție de interese ideologice sau religioase, politice sau economice. Dacă secole de-a rîndul istoriografia universală consemna Căderea boiaConstantinopolului ca un moment crucial al istoriei Europei, de vreo două decenii asistăm la o nouă reformulare a trecutului. Istoricii și politicienii turci rescriu trecutul printr-o grilă proprie. Cucerirea Constantinopolului este noua formulă ce se dorește a se impune. În memoria Europei. În spațiul academic și universitar. Sau în cărțile de școală. Faptele și evenimentele, rămân însă acelea care au fost, care sunt. Ce să facem acum cu cartea, clasică și faimoasă, a lui Sir Steven Runciman dacă ea se numește Căderea Constantinopolului? Să acceptăm tezele noii istoriografii turce care aruncă o notă naționalistă – de înțeles și acceptat pînă la un punct – dar neconformă cu adevărul istoric. Marea metropolă a lui Constantin s-a numit așa pînă în 1930, și nu avem cum să spunem că Istanbul a fost cucerit cu sute de ani înainte. Dar nu aceste detalii se vor puse pe tapet în acest moment, aici și acum, ci percepția în Untitled-1 pt internettimp a unei tragedii – din 1915 – care, iată, la concret, este ignorată sau trecută în plan secund. Comemorarea a 100 de ani de la declanșarea Războiului cel Mare – cum a fost denumită prima hecatombă a secolului XX – ne obligă la cîteva observații. Multe articole și cărți apărute în aceste luni par a ignora sau trece în plan secund tragedia armenilor, Genocidul din 1915. Sigur că declarația Primului Ministru turc Regep Erdogan a surprins atît opinia publică, dar și pe comentatori. Nu se pomenește de genocid, ci de morți regretabile. Ca și cum cîțiva decedați într-un accident maritim pe Bosfor pot fi echivalați cu uciderea Domnitorului român Brăncoveanu și a fiilor săi, decapitați la Edicule. La concret. Lucian Boia este un distins istoric român. Care în ultimii ani și-a căpătat și o mare popularitate, dincolo de notorietatea profesională de necontestat. Însă. Dar. Tot demitizînd miturile și clișeele care de multe ori au însoțit istoria și au intrat în mentalul colectiv, se pot ajunge și la formulări/analize riscante. Periculoase. Este dreptul lui Lucian Boia să deplîngă soarta Imperiului Otoman și tratamentul indus de marile puteri europene. Este dreptul lui Lucian Boia să ignore genocidul armean din 1915. Formularea ambiguă din text generează incertitudini ( a fost masacru? a fost genocid? au murit mulți atunci, nu doar armeni – teza oficială turcă ce neagă genocidul ) Faptul că în cronologia primului război mondial este amintit de Lucian Boia, doar debarcarea nefericită de la Gallipolli și nu acel fatidic 24 aprilie poate genera interogații și interpretări. Untitled-2 pt internetPericuloase. Într-un dosar – consistent și cu multe detalii, analize istorico-politice – dedicat aceluiași prim război mondial de către publicația franceză „Science et Vie”. Genocidul armean este doar pomenit. Cumva în trecere, pus lîngă celelalte nenorociri. Cu multele milioane de victime, civile, ale războiului. Dar repetăm, decizia de a lichida un întreg grup etnic este altceva decît moartea prin foame și boli ale altor milioane de civili. De pe tot cuprinsul Europei. Și nu doar. Victimele rămân, oricare ar fi ele, responsabilitatea juridică este altceva. De aceea ar fi bine și necesar ca accentele să fie corect puse și acel political correctness, care din bune intenții, poate naște monștri, să fie evitat. Mai devreme sau mai tîrziu, adevărul nu doar iese la iveală, ci trebuie asumat. În privința Genocidului Armean din 1915 de către autoritățile turce de astăzi. Care duc în spate această povară a moștenirii defunctului Imperiu Otoman.

Bedros HORASANGIAN

 

Dreptate şi nedreptate la Versailles

primul-razboi-mondial-controverse-paradoxuri-reinterpretari_1_fullsize-194x300Semnificativă pentru un anume gen de discriminare a fost şi atitudineaa învingătorilor faţă de Imperiu Otoman şi, în continuare, de Turcia. „Naţiunile” arabe înglobate în imperiu au fost „eliberate”, completând, ca „teritorii sub mandat”, imperiile coloniale britanic şi francez (Marea Britanie a luat Irakul, Arabia şi Palestina, iar  Franţa, Siria şi Libanul). S-a mers însă mai departe, până la împărţirea, fără vreo justificare, a teritoriului turc propriu-zis. Flagrantă ilustrare a prejudecăţilor europene: Turcia era tratată ca o ţară exotică, supusă capriciilor coloniale (ca tot ce nu ţinea de Europa). E drept că, masacrându-i pe armeni, în anii războiului, şi deschizând astfel seria genocidurilor secolului XX, nici Turcia nu dăduse un exemplu de respect faţă de ceilalţi. Dacă ar fi fost după aliaţi, nu mai rămânea prea mult din această ţară. Kurdistanul şi Armenia deveneau independente. Grecilor le revenea Tracia orientală (mai puţin Constantinopolul), ca şi regiunea Smirnei (Izmir), aşadar o porţiune din litoralul Asiei Mici. Italiei, pentru a-i modera pretenţiile asupra coastei Dalmaţiei, i s-a oferit Antalia. Iar Franţa s-ar fi mulţumit cu Cilicia. Dacă celelalte tratate, încheiate între europeni, invocau dreptul naţionalităţilor, Tratatul de la Sèvres, cu Turcia, se prezenta pur şi simplu ca un tratat imperialist. Occidentalii (francezi şi britanici) susţinuseră multă vreme Imperiul Otoman (socotindu-l un obstacol în calea expansiunii ruseşti); acum tot ei deciseseră că Turcia trebuie să piară. Turcii s-au dovedit însă capabili, sub conducerea lui Kemal Atatürk, de un remarcabil reviriment naţional. A fost singura dintre ţările înfrânte care a reluat ostilităţile şi a sfârşit prin a-i înfrânge la rândul ei pe aliaţi. Tratatul de la Lausanne din 1923 anula deciziile de la Sèvres din 1920. Asia Mică reintra în întregime între frontierele turceşti, la fel şi Tracia orientală; se năştea astfel Turcia modernă, în configuraţia sa actuală.

LUCIAN  BOIA
Primul Război Mondial (Editura Humanitas, 2014)
Pag.102-103

 

  •  
  •