Bedros Horasangian

Dramele istoriei – 5 ani de la asasinarea lui Hrant Dink

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Pe 19 ianuarie 2007, nu departe de redacţía din Istanbul a publicaţiei Agos al cărui redactor şef era, a fost ucis cu focuri de pistol, Hrant Dink. Ziarist incisiv, militant pentru drepturile comunităţii armene din Turcia, dar şi extrem de energic activist pentru democratizarea societăţii civile şi crearea unui climat de dialog întru turci şi minorităţile din Turcia de astăzi. Militant decis şi consecvent pentru recunoaşterea genocidului din 1915 întreprins de autorităţile otomane şi asumarea acestei traume istorice de către statul modern turc. Ştim bine că prin articolul 301 din Constituţia Turciei orice afirmaţie legată de acest genocid cade sub incidenţa legii şi a răspunderii penale. Dink nu a fost nici primul, nici ultimul din noile generaţii de intelectuali turci – dincolo de ascendenţa sa armenească – care şi-au asumat, cu curaj şi demnitate, adevărul istoric. Şi consecinţeţe lui. Asasinarea lui Hrant Dink de către un tînăr naţionalist turc de 17 ani a fost un gest care a şocat nu doar lumea internaţională, dar şi societatea civilă din Turcia. La înmormîntarea lui Dink au participat peste 200.000 de oameni, armeni, turci şi kurzi deopotrivă purtînd pancarde pe care scria, dacă vrem să ne mai aducem azi aminte, „Noi toţi suntem armeni” şi „Noi toţi suntem Hrant Dink”. O solidaritate pe cît de neobişnuită, pe cît de emoţionantă. O faimoasă fotografie în care asasinul arestat era flancat de poliţişti care zîmbeau plini de ei alături de steagul turc a provocat un alt scandal care a dus la demiterea unor poliţişti. În fine, au trecut cinci ani de la acel moment care a însemnat o anume punere în dezbatere a trecutului istoric. Din păcate, cu toţi paşii înainte făcuţi de societatea civilă turcă şi de un grup de intelectuali, care au încercat să mişte atitudinea rigidă a autorităţilor centrale de la Ankara, prea multe progrese nu s-au înregistrat. Din păcate. Fiul lui Dink a fost condamnat cu suspendare pentru promovarea aceloraşi idei ale tatălui său care a pierit pentru ele. Diversele contacte bilaterale armeno-turce nu au urnit prea mult blocajul actual. Chiar dacă unele bune intenţii au existat şi există, trecutul atîrnă prea greu în acest dosar ca să poată fi neglijat. Pus între paranteze. Aşa cum nu pot fi ignorate interesele strategice ale SUA şi ale partenerilor NATO legate de situaţia din Orientul Mijlociu. Aşa cum nu pot fi ignorate pretenţiile Turciei de a juca un rol de lider regional. Mai ales în complicaţiile legate de atitudinea belicoasă a Iranului şi a noilor disensiuni dintre Israel şi Turcia. Atitudinea intransigentă a parlamentarilor francezi – care au aprobat condamnarea negării genocidului armean din 1915 sub semnul sancţionării în justiţie, la fel ca şi negarea Holocaustului – a dus la retragerea ambasadorului turc de la Paris. Reacţia dură a autorităţilor turce a înăsprit relaţiile nu doar cu Franţa, ci şi în cele cu Israelul. Faptul că un general turc, şef de stat major, este adus în faţa justiţiei pentru a fi acuzat de atentat la securitatea statului oferă noi semne de întrebare pentru viitor. Ştiind bine că Turcia postkemalistă a fost mereu un stat laic, în care democraţia, cîtă a fost, a fost asigurată e neutralitatea armatei. Garanta oricăror derapaje extremiste, de stînga sau de dreapta. Actuala putere politică de la Ankara, cu predispoziţii islamiste şi extrem de prudentă la jocurile din zonă joacă pe cartea unui naţionalism care poate produce oricînd efecte. Unele grave. Profităm de aceste consideraţii ca să prezentăm cîteva opinii de lectură vizavi de două noi apariţii editoriale din spaţiul cultural românesc. Prima ar fi volumul memorialistic „Istanbul„ (Editura Polirom, 2011, traducerea Luminiţa Munteanu) semnat de Premiantul Nobel pentru Literatură pe 2006, scriitorul turc Orhan Pamuk. Nu ştim dacă măcar o parte din cărţile acestui prozator au ajuns şi intrat în atenţia publicului armenesc, dar ştim sigur că numele lui a circulat acum ceva ani cînd pentru anumite afirmaţii legate de armeni şi kurzi – într-un interviu dat în Elveţia, dacă ne aducem aminte bine – a fost luat în colimator  de autorităţile turce. Care l-au amendat imediat pentru declaraţii, fără să-l şi condamne. Pamuk nu a mai repetat gestul, nu a devenit un militant al reconcilierii turco-armene (cum ar fi putut deveni datorită prestigiului său, deja mare , chiar şi înainte de a lua Premiul Nobel. Nu facem nici un proces de intenţii. Fiecare e liber să facă ce vrea cu viaţa lui) Şi-a văzut ulterior de cariera lui literară. Care a culminat cu obţinerea Premiului Nobel, Moment de mare mîndrie patriotică pentru turci. Pe bună dreptate, dar şi bun prilej de a valorifica imaginea unei Turcii moderne, prospere şi democratice.

OK, unde batem şi ce vrem să relevăm la o dublă lectură, extrem de atentă, a cărţii „Istanbul”? Să spunem mai întîi că este o carte foarte frumoasă. Extrem de îngrijit scrisă şi cu multă măiestrie artistică. Cu afecţiune. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui Orhan Pamuk sunt doar un pretext pentru a contura istoria şi geografia unui loc de pe acest pămînt numit Istanbul. Oraşul natal al lui Pamuk funcţionează ca o madeleina – o prăjitură de casă pe care o fac francezii – lui Marcel Proust, al cărui gust în cerul gurii, îi provoacă la maturitate autorului, declanşarea memoriei involuntare. Şi aducerea aminte a te miri ce dintr-un trecut uitat. În cazul de faţă, Istanbulul, din anii de după al Doilea Război Mondial al lui Pamuk este trăit nu doar de el şi familia lui. Care sunt principalii protagonşti ai unei lungi călătorii prin propria viaţă, dar şi prin istoria unui oraş, Oraş numit pînă în 1928, oficial, Constantinopol. Apreciem şi gustăm, neîndoielnic toate istorisirile legate de familia Pamuk şi cele legate de marele polis de pe ţărmurile Bosforului. Multe detalii legate de oraş sunt trimiteri la alte cărţi, scrise de autori turci, dar mai ales de străinii care au fost fascinaţi de Orient. Acel Orient exotic şi pitoresc, apreciat de Flaubert sau Loti, nu totdeauna plin doar de miere şi arome de trandafiri. Să amintim imediat că toată cartea este ilustrată de foarte multe fotografii. Destule instantanee de familie, cu Orhan Pamuk în diferite ipostaze, alături de părinţi şi fratele său mai mare, dar şi altele , mult mai multe, în alb şi negru surprinzînd  în diferite anotimpuri, imagini poetice din marele oraş. Fotografiile, dau imagine unui text şi aşa plin de imagini. Aşa curge toată cartea, parfumată ca o dulceaţă de smochine şi aromată ca un şerbet de vanilie, cum serveau bunicii noştri, la fel de bolsetsi. Ca şi ai lui Pamuk, tot din Istanbul. Bolis, cum ziceau ei, bunicii mei, ca şi al atîtor armeni, nu puţini, originari de acolo. Şi rămaşi cu nostalgia acelui timp trecut şi facinaţia oraşului. Care începea în Pera şi se termina în Galata, cu apusul soarelui ce se înroşea dincolo de Cornul de Aur şi se pierdea peste Buyuk Ada( Prinkiponia, Insula fecioarei) unde se stătea din mai pînă la sfărşitul lui septembrie. Oraş în care secole de-a rîndul au vieţuit, cum necum, împreună. Turcii cu grecii, cu armenii, cu evreii, cu levantinii adunaţi de peste tot şi aşezaţi în Imperiul Otoman, care a preluat aura şi puterea celui căzut, numit Imperiul Bizantin. Şi aici voiam să ajungem. Pentru Pamuk Istanbul este un oraş turcesc, locuit de turci, iubit sau mai puţin doar de turci. Trecutul şi ruinele sunt doar pretexte pentru melancolii. Istoria, ca şi cum n-a fost, un estetism decadent şi rafinat estompează mizeriile. Trecutului sau ale prezentului. Ba găsim şi un capitol unde Pamuk polemizează cu istoricii – cu un Steven Runciman, să zicem, a cărui faimoasă ”Căderea Costantinopolului” a fost recent reeditată într-o ediţie de lux la Editura Nemira, 2011, tradusă de un mare bizantinolog, profesorul Alexandru Elian, anyway – avansînd teoria/ideea, cu schimbarea accentelor. Adică avem  în Cuceriea Costantinopolului – ceea ce este adevărat, şi renunţarea la formula, încetăţenită de secole, de Căderea Constantinopolului. Care tot adevărată este. Tot capitolul este o pledoarie pentru turcizarea post factum şi post eventum a unei istorii, vrem, nu vrem, cosmopolite. Cuvîntul armean, armeni sau ceva legat de armeni – eventual pomenirea fraţilor Balian au fost secole de-a rîndul arhitecţii sultanului – sau tot trecutul bizantino-grec este eludat. Am zîmbit amar cînd Pamuk face nişte trimiteri la cîţiva amărîţi pescari greci sau la un cofetar cu mulţi copii care vorbesc o limbă ciudată şi încîlcită. De parcă bizantinii şi apoi grecii din Imperiul Otoman nici nu ar fi existat. Este dreptul lui Orhan Pamuk ca memoria lui să reţină doar ce l-a emoţionat. Dar este şi dreptul nostru să constatăm emoţiile selective ale distinsului memorialist. Stafida pe baclavaua cu fistic a memoriei selective este legat de numele fotografului ale cărui lucrări ilustrează volumul, Se numeşte Ara Guller şi este unul dintre cei mai renumiţi artişti foto ai Turciei moderne. Am găsit într-o revistă germană prezentarea personalităţii lui Ara Guller şi a unei  expoziţii deschise la Stuttgart. Chiar şi cînd scrie în coada cărţii despre prietenul său, Pamuk nu pomeneşte NIMIC despre armenitatea lui Ara Guller. Sigur că nu era/este un gest obligatoriu, Sigur că Pamuk are dreptul să sucească amintirile şi emoţiile sale cum îi place. Sigur este şi dreptul nostru – care îi urmărim şi apreciem activitatea literară nu de azi de ieri, şi i-am comentat toate cărţile ce au ajuns la noi – de a sesiza (sau cum să spunem ?) o anume tendinţă de turcizare exclusivă a unei istorii cosmopolite a marelui oraş. La care se emoţionează şi se simte legat scriitorul turc, dar şi alte mii, zeci de mii de greci, armeni, evrei etc. legaţi de trecutul şi prezentul marelui oraş. Nu vrem să facem nici un proceş de intenţii. Dar nici nu  putem să nu observăm o undă, firavă sau mai accentuată, de naţionalism şi xenofobie, ascunse între pliurile delicat elegante ale unor pagini de mare literatură. Sunt aspecte gingaşe, dar care, pot trece din pagini frumoase de literatură în pagini sinistre de istorie. Aşa ajungem la o altă carte, ce aparţine de data asta unui ziarist francez, Antoine Vitkine. Volumul „Mein Kampf, Istoria unei cărţi” (Editura Vremea, 2011, traducere de Silvia Colfescu) este o atentă şi bine documentată trecere în revistă a lucrării prin care Adolf  Hitler îşi expune ideile rasiste, xenofobe şi antisemite. Fantasmele lui ideologico-politice, ce vor conduce la rinocerizarea poporului german şi camerele de gazare unde vor pieri milioane de oameni. Nu se pun în discuţie ideile lui Hitler, ci destinul unei cărţi care a produs victime. Am aflat aşa despre succesul ei în Germania antebelică, dar şi în alte colţuri ale lumii, unde ideile rasiste şi naţionalismul exacerbat au prins. Şi au produs aderenţi, Un ultim capitol al acestei bine documentate lucrări este dedicar aventurii lui Mein Kampf în Turcia. Surpriza ar fi mare, dacă nu am ştii ce s-a întîmplat în secolul trecut. Dar povestea postbelică a cărţii lui Hitler în Turcia, chiar în acesti ultimi  ani este plină de detalii semnificative. Editată în zeci de mii exemplare, Mein Kampf devine un bestseller şi are un mare succes, dacă nu de librărie – căci oficial este interzisă – măcar de public. Există un interes notabil pentru acest tip de discurs, aparent, patriotic, dar violent rasist şi şovin, care poate prinde. Mai ales la cei needucaţi sau al cărui îndemn naţional-patriotic este cultivat pe stadioane şi nu în biblioteci, Cităm un scurt fragment din cartea lui Vitkine, care ni se pare extrem de sugestiv pentru subiectul nostru. Asasinarea unui intelectual turc de origine armeană, precum Hrant Dink este legată şi de aceste lecturi,care, pot influenţa, în bine sau rău, vieţile noastre.

Dosarul 1915 rămîne în continuare deschis. Din nefericire.

Bedros Horasangian

 

 

 

 

 

 „Nu se termină. N-o să se termine niciodată.”

 

15 martie 1921,la Berlin, capitala „anilor nebuni” germani, în care cabaretele, presa, partidele politice cunosc un dinamism considerabil. Pe o stradă animată din Charlottenburg, un tânăr slăbănog merge cu paşi iuţi. Dintr-odată, se repede asupra unui om mai în vârstă, elegant, şi îl ucide cu câteva gloanţe.

Soghomon Tehlirian, supravieţuitor al teribilelor masacre ale armenilor de către turci, în cursul cărora i-a murit întreaga familie, l-a ucis astfel pe Talaat Paşa, cel care a ordonat exterminările, fostul ministru de Interne al regimului Tinerilor-Turci. „Să fie distruşi toţi armenii care locuiesc în Turcia. Trebuie să se pună capăt existenţei lor, oricât de criminale ar fi măsurile care trebuie luate. Nu trebuie să se ţină cont nici de vârstă, nici de sex. Scrupulele de conştiinţă nu-şi au locul aici”, ordo­nase el. Raphaël Lemkin, un jurist evreu polonez în vârstă de numai 20 de ani, urmăreşte procesul şi notează în jurnalul său: „Un om e pedepsit când ucide un alt om. Pentru ce asasinatul unui milion de persoane contează mai puţin decât cel al unui singur individ?” Şi se hotă­răşte să-şi consacre viaţa profesională studiului crimelor în masă. Justiţia germană îl va achita pe Tehlirian.

Refugiat în Statele Unite în timpul celui de al Doi­lea Război Mondial, Lemkin îşi vede patruzeci şi nouă dintre membrii familiei exterminaţi de nazişti. În 1949,la Universitateadin Virginia, la capătul unei reflecţii ce începuse odată cu masacrul armenilor şi pe care Shoah a făcut-o necesară, el creează un neologism: genocid. Apoi îl asistă pe procurorul american la procesul dela Nuremberg. Istoriase repetă uneori, dar, spre deosebire de ceea ce gândeşte Hegel, tragedia nu se schimbă obligatoriu în farsă; drama poate să urmeze dramei.

În martie 2006, asociaţiile ultranationaliste turce organizează la Berlin, fără fereală, comemorarea morţii lui Talaat Paşa, în timp ce în Turcia tot ele organizează adunări pe bulevardul din Ankara care poartă numele Paşei, precum şi în faţa mausoleului din Istanbul unde este înmormântat. Căci, în 1943, Hitler a înapoiat corpul lui Talaat Paşa statului turc. „Nu se termină. N-o să se termine niciodată”, scria Günther Grass, una dintre con­ştiinţele Germaniei democratice. Stă scris în De-a-ndărătelea, un roman publicat în 2002, înaintea loviturii de trăsnet care a fost dezvăluirea trecutului său în SS. Aşa că, un stat printre cele mai democratice din lumea musulmană, cu o viaţă intelectuală de prima mână, este şi unul dintre cele mai cangrenate de ultranationalism şi de fascism. Cangrenat de această pasiune specială, războinică, avidă de o ordine absolută, dorind nebu­neşte grandoarea, flatând instinctele josnice şi lucrând cu răceală la alienarea moralităţii omeneşti.

În 2005, în paginile cotidianului turc Radikal, ese­istul Haluk Shahin, catastrofat de ceea ce succesul cărţii Mein Kampf dezvăluia despre starea ţării sale, nu a ezitat să-i denunţe pe „Miloşevic-ii turci”, care, după părerea lui, târau Turcia pe o pantă dintre cele mai periculoase.

Nici o situaţie istorică nu este totuşi comparabilă cu alta. Nimic nu determină viitorul turc, dar seminţele au fost aruncate şi a fost deversată o otravă de care nu te fereşte nici multipartidismul, nici libertatea presei, nici bogata viaţă intelectuală din Istanbul sau din Ankara.

 

  •  
  •