Bedros Horasangian

DOSAR 1915 / Bernard Lewis și negaționiștii

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

doc0604armenian

Bernard Lewis ( n.31 mai 1916, Londra) este un nume consacrat de decenii în lumea academică.Specializat în istoria Islamului și istoria Imperiului Otoman, studiile sale orientale și cărțile sale ce acoperă o vastă paletă de teme,au fost utilizate ca raportări la expertiză profesională și, uneori, au fost puncte de referință nu doar pentru studenți, ci și pentru decidenții politici, care au folosit excelența sa de policy maker. Sigur că nu puține dintre opțiunile sale ideologico-politice au fost asimilate și digerate pe nemestecate – a rămas celebră polemica sa cu regretatul profesor de la Columbia University, Dr.Edward Said, plecînd de la studiul său, prețios altminteri pentru subiectul în cauză, Orientalismul (  a fost tradus și în limba română, fără să suscite cine știe de dezbateri sau polemici) – dar prestigiul lui Bernard Lewis, consolidat și de numeroasele sale prezențe în spațiul public, au creat prestigiul, notorietatea și popularitatea istoricului. Intr-un domeniu, strict specializat, unde nu pătrund lesne prea mulți. Cu studii la School of Oriental and African Studies Bernard Lewis s-a consacrat din junețe ca expert, nu doar în spațiu universitar, repetăm, în chestiunile Orientului Mijlociu.Ar fi interesat de aflat dacă era un cunoscător de turcă otomană,ebraică și arabă, absolut necesare pentru domeniul său de activitate.In fine.Cărțile sale, nu puține, apărute de-alungul multor decenii, au acoperit o mare plajă de subiecte speciale, evident legate de Islam, Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu, unde i se recunosc multiplele merite. Expertiza sa în domeniul politicilor geostrategice, nu de puține ori a fost utilizată de administrația americană, Departamentul  de Stat și Casa Albă –  Bernard Lewis fiind Profesor Emeritus la Princeton University – pentru a-și da cu presupusul în chestiuni politice și geostrategice privind aspecte politice ș politicile legate de Orientul Mijlociu.Lewis-pre

Ca să nu lungim prea tare aceste considerații mă voi referi concret la cîteva afirmații ale sale dintr-un recent volum apărut în România. “Istoria Orientului Mijlociu. De la apariția creștinismului până în prezent “( Editura Polirom, 2014, colecția Historia, coordonată de Mihai Răzvan Ungureanu – fostul  ministru de externe român, istoric, nu chiar un prieten al armenilor,nu intrăm acum în amănuntele legate de filoturcismul universitarului ieșean,interesul ține fesul, viața e scurtă, ca s-o spunem pe cea dreaptă, traducerea de Lucian Leuștean)

Nu facem o recenzie a cărții lui Bernard Lewis – apărută în UK și USA în 1995, sub titlul “The Middle East:2000 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day”, ci vrem să vedem în ce măsură sunt acoperite de adevăr (istoric) afirmațiile lui Bernard Lewis. Am descoperit pagină legată de ce s-a întîmplat în 1915 care ne-a pus pe gînduri.Oare așa au stat lucrurile cum le prezintă venerabilul prof? Nu prea e în ordine interpretarea sa și vom încerca să dovedim, cu trimiteri la istorici cu autoritate, falsitatea și subiectivismul apăsat al lui Lewis vizavi de deformarea adevărului istoric.Vom cita întregul paragraf ca să evităm orice distorsiune sau abuz de interpretare.

Paginile 260-261, după cum urmează în ediția românească.

Cităm din Bernard Lewis:

“ La sfârșitul anului 1915 și începutul anului 1916, situația le era mai degrabă favorabilă otomanilor. Rușii au fost izgoniți din Van, britanicii au fost învinși și obligați să se predea în Irak, iar forțele sultanului au lansat un al doilea atac asupra Canalului Suez. Până la începutul anului 1916, după lupte aprige și pierderi grele, britanicii și australienii s-au retras din Gallipoli și au renunțat la încercarea de a forța strâmtorile.Insă pe termen lung puterea superioară a Aliaților a prevalat.După Revoluția Rusă din 1917, presiunile dinspre est s-au relaxat, dar înaintarea britanicilor dinspre sud nu a mai putut fi oprită. In timpul tuturor acestor lupte și prefaceri, majoritatea supușilor Imperiului Otoman, indiferent de identitatea lor etnică și religioasă, au rămas loiali.Au existat totuși două excepții, printre armenii din Anatolia și arabii din Hijaz, în Arabia.Cei mai mulți armeni și arabi erau pașnici, respectau legile și făceau serviciul militar în armatele sultanului. Dar printre liderii naționaliști din ambele grupuri existau unii care considerau războiul ca o ocazie de a răsturna stăpânirea otomană și de aobține independența.Im mod clar, aceasta se putea realiza daor cu ajutorul puterilor europene care erau acum adversarele sultanului.În 1914, rușii au format patru unități mari de voluntari armeni, unii dintre ei dezertori, alții personaje publice cunoscute.Una dintre aceste unități era condusă de un fost membru armean al parlamentului otoman.Trupele armene de partizani erau active în diverse regiuni ale țării,iar în câteva locuri populația armeană s-a ridicat la arme, în special în orașul Van din estul Anatoliei și în orașul Zeitun din Cilicia.

res_9026ac5075355891938b41c1d45886acÎn primăvara anului 1915, când rebelii armeni obținuseră controlul asupra orașului Van, britanicii erau în Strîmtoarea Dardanele, rușii atacu în est, iar o altă forță militară britanică înainta spre Bagdad, guvernul otoman a decis să relocheze populația armeană din Anatolia – o practică, din păcate, obișnuită în regiune încă din timpurile biblice.Anumite categorii de armeni, împreună cu familiile lor au fost exceptate de la ordinul de deportare : catolicii, protestanții, lucrătorii feroviari și membrii forțelor armate.Dar marea masă a a armenilor din Anatolia, care locuiau și în zone îndepărtate de cele conflictuale și de grupurile suspecte, au fost deportați și au suferit consecințe fatale.

Deportații au îndurat privațiuni groaznice.Intr-un imperiu în stare de război, avînd o lipsă disperată de efective, nu erau disponibili nici soldați, nici jandarmi, iar sarcina de a-i escorta pe deportați a fost atributiă unor miliții locale recrutate în pripă. Estimările numărului victimelor diferă considerabil, dar nu există nicio îndoială că au pierit cel puțin cîteva sute de mii de armeni, poate mai mult de un milion. Mulți au murit de foame, de boli, de sete:mulți au fost uciși cu brutalitate, fie de săteni și de membri triburilor locale, din neglijența sau cu complicitatea escortelor lor, neplătite,nemîncate și indisciplinate, fie chair de cei care îi escortau.

Conducerea centrală otomană pare că a făcut anumite eforturi să limiteze aceste excese.Arhivele conțin telegrame ale înaltelor autorități otomane, referitoare la prevenirea sau pedepsirea actelor de violență împotriva armenilor.Există documente referitoare la aproape 400 de curți marțiale, în care membri ai personalului civil și militar otoman au fost judecați și condamnați, unii dintre ei la moarte, pentru agresiuni împotriva deportaților.Dar aceste eforturi au avut rezultate limitate, iar situația a fost în mod cert agravată de înverșunarea acumulată în deceniile de confruntări etnice și religioase dintre armeni și vecinii lor cânva pașnici.Istanbulul și Izmirul au fost scutite de ordinele de deportare, așa cum a fost și cea mai mare parte din Siria și Irakul otomane, unde trebuiau să ajungă deportații rămași în viață.

Revolta arabilor împotriva conducerii otomane a fost localizată, plănuită, sincronizată și susținută mai bine decît cea a armenilor.In timp ce armenii se aflau în inima Turciei din Asia, în mijlocul unei populații predominant musulmane, revolta arabă a fost lansată în Hijaz, Arabia, într-o provincie cvasiautonomă, guvernată de un conducător arab ereditar, șeriful Hussein, într-un teritoriu pur arab și musulman care includea Mecca și Medina, cele mai sfinte locuri ale Islamului. Avea și avantajul că era departe de centrele otomane de putere și ușor accesibilă pentru trupele britanice din Egipt. Și rebelii arabi aveau ceva valoros de oferit britanicilor, iar după lungi și atente negocieri secrete, în 1917, șeriful mai întâi a proclamat independența Hijazului, apoi s-a autoproclamat rege al arabilor.Guvernul britanic, care în scrisorile către Hussein i-a făcut anumite promisiuni referitoare la o independență arabă vag definită, a susținut ambele proclamații.”

Inchidem aici citatul din cartea lui Bernard Lewis.Amestecul de adevăruri parțiale cu neadevăruri grosolane fac textul și afirmațiile cu atît mai perverse. Vom analiza, propoziție cu proproziție, pasajul, ca să demontăm, pas cu pas,toată falsitatea acestor formulări, aparent relatate neutru și spuse la rece, dar care ascund, o mare ticăloșie. Pervertirea adevărului. In scopul cui, a ce? A poziției administrației turce de astăzi ? A istoricilor negaționiști ai Genocidului din 1915 – mulți universitari americani, care, majoritatea dintre ei, au făcut jocul strategico-diplomatic al administrației americane, cu interesele ei sau a celei turcești, evident cu interesele ei, de a nega Genocidul din 1915 și a da o interpretare proprie evenimentelor. Care ori nu s-au întîmplat, ori au fost provocate de armeni, tranformați în deceniile ce au urmat Marii Catastrofe, din victime în călăi.

Adăugăm, pentru o bună informarea a cititorilor, pasajul    Armenian Genocide din biobliografia dedicată lui Bernard Lewis, luată de pe Wikipedia.

 

Armenian Genocide[edit]
The first two editions of Lewis’ The Emergence of Modern Turkey (1961 and 1968) describe the Armenian massacres of World War I as “the terrible Holocaust of 1915, when a million and a half Armenians perished”.[20] In later editions, this text is altered to: “the terrible slaughter of 1915, when, according to estimates, more than a million Armenians perished, as well as an unknown number of Turks.”[21] Lewis was later one of 69 scholars to co-sign a 1985 petition asking the US Congress to avoid a resolution condemning the events as genocide.

The change in Lewis’ textual description of the Armenian massacres, and his signing of the petition against the Congressional resolution, was controversial among some Armenian historians as well as journalists, who suggested that Lewis was engaging in historical revisionism to serve his own political and personal interests.[22][23]

Lewis later called the label “genocide” the “Armenian version of this history” in a November 1993 Le Monde article, for which he faced a civil proceeding in a French court. He was ordered to pay one franc as damages for his statements on the Armenian Genocide in Ottoman Turkey. Lewis has stated that while mass murders did occur, he did not believe there was sufficient evidence to conclude it was government-sponsored, ordered or controlled and therefore did not constitute genocide. The court stated that “by concealing elements contrary to his opinion, he neglected his duties of objectivity and prudence”.[24] Three other court cases against Bernard Lewis failed in the Paris tribunal, including one filed by the Armenian National Committee of France and two filed by Jacques Trémollet de Villers.[25]

When Lewis received the National Humanities Medal from US President George W. Bush in November 2006, the Armenian National Committee of America objected: “The President’s decision to honor the work of a known genocide denier—an academic mercenary whose politically motivated efforts to cover up the truth run counter to the very principles this award was established to honor—represents a true betrayal of the public trust.”[26]

Lewis’ views on the Armenian Genocide were criticized by a number of historians and sociologists, among them Alain Finkielkraut, Yves Ternon, Richard G. Hovannisian, Albert Memmi, and Pierre Vidal-Naquet.[4][5][6][27][28] Stephen Zunes described Lewis as a “notorious genocide-denier”,[29] and Yair Auron suggested that “Lewis’ stature provided a lofty cover for the Turkish national agenda of obfuscating academic research on the Armenian Genocide”.[30] Israel Charny wrote that Lewis’ “seemingly scholarly concern … of Armenians constituting a threat to the Turks as a rebellious force who together with the Russians threatened the Ottoman Empire, and the insistence that only a policy of deportations was executed, barely conceal the fact that the organized deportations constituted systematic mass murder”.[31] Charny compares the “logical structures” employed by Lewis in his denial of the genocide to those employed by Ernst Nolte in his Holocaust negationism.[32]

In response, Lewis argued that:

There is no evidence of a decision to massacre. On the contrary, there is considerable evidence of attempts to prevent it, which were not very successful. Yes there were tremendous massacres, the numbers are very uncertain but a million may well be likely,[33] … [and] the issue is not whether the massacres happened or not, but rather if these massacres were as a result of a deliberate preconceived decision of the Turkish government… there is no evidence for such a decision.[34]

Lewis stated that he believed “to make [the Armenian Genocide], a parallel with the Holocaust in Germany” was “rather absurd.”[33] In an interview with Ha’aretz he stated:

The deniers of Holocaust have a purpose: to prolong Nazism and to return to Nazi legislation. Nobody wants the ‘Young Turks’ back, and nobody wants to have back the Ottoman Law. What do the Armenians want? The Armenians want to benefit from both worlds. On the one hand, they speak with pride of their struggle against the Ottoman despotism, while on the other hand, they compare their tragedy to the Jewish Holocaust. I do not accept this. I do not say that the Armenians did not suffer terribly. But I find enough cause for me to contain their attempts to use the Armenian massacres to diminish the worth of the Jewish Holocaust and to relate to it instead as an ethnic dispute.[35]

__________________

4.      The Banality of Denial: Israel and the Armenian Genocide, Yair Auron, 2003, Transaction Publishers, ISBN 0-7658-0834-X, p. 235

5.       La province de la mort, p. 9, Leslie A. Davis, Yves Ternon, 1994

6.       Robert Melson, Revolution and Genocide: On the Origins of the Armenian Genocide and the Holocaust, University of Chicago Press, 1992, ISBN 0-226-51990-2, p. 289

 

20.  Karsh, Efraim. Islamic Imperialism: A History. page 356

21.   http://archive.frontpagemag.com/readArticle.aspx?ARTID=4127

22.   Dadrian, Vahakn N. Warrant for Genocide: Key Elements of Turko-Armenian Conflict. 2003, page 131

23.  Vryonis, Speros, Jr. The Turkish State and History

24.   Lewis receives adverse civil judgment, 21 June 1995 (French)

25.   « Les actions engagées par les parties civiles arméniennes contre “le Monde” déclarées irrecevables par le tribunal de Paris », Le Monde, 27 novembre 1994 ;« Lewis Replies », Princeton Alumni Weekly, June 5, 1996

26.   “Armenian Genocide Denier Bernard Lewis Awarded National Humanities Medal”, Armenian National Committee of America, November 22, 2006. Retrieved April 26, 2007.

27.   Identity Politics in the Age of Genocide: The Holocaust and Historical Representation, by David B. MacDonald, Routledge, 2008, ISBN 0-415-43061-5, p. 241

28.  The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering, By Norman G. Finkelstein, Verso, 2003, ISBN 1-85984-488-X, p. 69

29.   U.S. Denial of the Armenian Genocide, by Stephen Zunes, Foreign Policy in Focus, October 22, 2007

30.  The Islamization of Europe, By Andrew G. Bostom, FrontPageMagazine.com, Friday, December 31, 2004

31.  The Psychological Satisfaction of Denials of the Holocaust or Other Genocides by Non-Extremists or Bigots, and Even by Known Scholars, by Israel Charny, “IDEA” journal, July 17, 2001, Vol.6, no.1

32.   Charny, Israel W. Fighting Suicide Bombing. 2007, page 241

33.  ^  “Statement of Professor Bernard Lewis, Princeton University, “Distinguishing Armenian Case from Holocaust”” (PDF). Assembly of Turkish American Associations. April 14, 2002. Archived from the original on July 15, 2006. Retrieved August 29, 2013.

34.   Getler, Michael. “Documenting and Debating a ‘Genocide'”, The Ombudsman Column, PBS, April 21, 2006. Retrieved October 9, 2006.

35.   Karpel, Dalia.”There Was No Genocide: Interview with Prof.Bernard Lewis”.Ha’aretz Weekly. January 23, 1998. Archived from the original on August 6, 2006. Assembly of Turkish American Associations

Vom comenta pe larg ambele pasaje în numărul următor.

Bedros Horasangian

  •  
  •