Bedros Horasangian

DOSAR 1915 / Bedros Horasangian : Un ochi spre trecut, doi spre viitor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

Vahe Berberian

Un unchi al meu, care mi-a fost și naș, Krikor Melikian, Nea Grigore cum îi spuneau cunoscuții, prietenii și vecinii, al doilea soț al mătușii mele Siran – Hadem( nume cam persan aș zice, ca și Arșavir, bunul meu prieten) dezmăritată la 18-19 ani de un alt soț care nu dăduse roade cu făbricuța lui de covoare finanțată de bunicul meu Bedros la Turnu Severin și remăritată cu copil cu tot, cu vărul meu Kevork, recent nonogenar, cu acest pripășit de la Constantinopol prin România după WWI, nu se știe cum, dar cu o pungă de galbeni la el în teșcherea, un om abil și negustoros și care ținea mult la mine când eram mic  – lucru rar, pentru că apoi am avut abilitatea de a-mi face mulți dușmani din te miri cine – spunea răspicat, Dacă vrei să-ți meargă bine în viață, trebuie să dormi cu un ochi deschis. Clar și răspicat, omul era simpatic, râdea mult, mânca bine, scotea oarece câștig din te miri ce și nu împrumuta bani. De ce amintesc de acest om care aparține deja neantului? Pentru că prin destinul lui tragic armenii au tot privit spre trecut. Pentru că prin răsucirile vieții lor colective și sucirile istoriei ce i-a antrenat în tot felul de necazuri și belele, armenii au tot stat cu un ochi măcar spre trecut. Nu am cum să nu zâmbesc amintindu-mi de comicul și animatorul Vahe Berberian ( că, mai nou, ne-am pricopsit și cu activiști obștești și animatori culturali, nu intru in detalii parazite legate de o improvizație încropită din fel de fel de mistificări, erori și derapaje grosolane de la adevăr etc.) care ne amintea că e de ajuns să pronunți cuvântul Armenia și începe un duduk – un fel de fluier, cumva, echivalat mai mult ca semnificație antropologică decât ca sunet – să cânte emoțional-sentimental, făcându-ne instantaneu părtași la clipe de lăcrimat duios și amintiri nostalgice oferite de trecutul armenesc plin de sânge și lacrimi. Și Vahe Berberian, nu mai puțin patriot și naționalist decât cei de meserie armeni, avansa ideea constructivă, ce ne-am fi făcut dacă instrumentul național al armenilor ar fi fost un marimbafon? Și n-ai cum să nu te apuce râsul și nu plânsul când îl asculți pe generatorul de bune gânduri și sentimente Vahe Berberian cum imită marimbafonul și suspinele armenești pe acest ritm. Dincolo de glumele și fina ironie a unui armean care n-a luptat cu AK-47 în mână în Karabagh, precum Monte Melkonian, rămâne adevărul despre armenii care stau mereu, pe bună dreptate, cu  un ochi spre trecut. Nu e ușor să ierți, nu e ușor să uiți, nu e ușor să nu cedezi, nu e simplu că găsești soluții și acolo unde aparent nu există soluții. Și totuși. Destinul unui popor nu e legat doar de trecutul său, oricât ar fi el de eroic, victorios sau tragic, oricât ar fi el de perdant sau înălțător. Armenii au ce să învețe și din istoria altor popoare. Japonezii s-au ridicat dintre ruinele de la Hiroshima și Nagasaki, germanii au reconstruit din temelii o țară devastată de bombardamentele aliate și de propriile crime împotriva umanității. Exemplele sunt numeroase. Dar Dosar 1915 nu poate ține loc de viitor. În această lume și în acest univers de azi, e loc pentru toată lumea. Și pentru învingători, și pentru învinși. Și pentru agresori, și pentru victime. Din orice fel de conflicte nu câștigă nimeni, toată lumea pierde. În globalizarea de azi, oricât de dispersată este comunitatea armenilor, ea are nevoie mai mult ca oricând să privească și spre viitor. Cu doi ochi, cu ambii ochi. Și să privească spre trecut doar cu ochiul minții. Recunoașterea tragediei din 1915 a devenit azi o problemă politică. Istoricii și cercetătorii și-au făcut deja datoria. O scurtă paranteză despre ultimele intrări într-o bibliotecă specializată, dar care nu prea interesează multă lume.

*Bernard Bruneteau – Un siecle de Genocides. Des Hereros au Darfour.1904-2004 ( Armand Colin, 2016) Un inventar explicit și teoretizat prin panorama oferită de spectrul general al răului din secolul XX. Genocidul armean la loc de cinste, putea să lipsească. Și ne întrebăm, cumva în van, unde ar fi fost azi statul turc modern, dacă Imperiul Otoman al Junilor Turci, nu-și extermina elitele creștine, fie că e vorba de greci, armeni, sirieni sau arabi? O întrebare fără răspuns, doar aproximări.

 

 

 

 

*Stepan Poghosian – The Turks about The Turks, Zangak Publishing House, Erevan 2016, extrase și fragmente din diverse luări de poziție ale autorităților turcești, oficialități de ieri, intelectuali de azi, depoziții, scrisori, articole, etc. toate alcătuind o hartă fără contur precis, în timp și spațiu, a ceea ce s-a întâmplat în 1915 cu armenii și secolul ce a urmat.

* Angela Sahakian – Par obligation de verite.Recueil d’articles de documents et de temoignages, Tsitsernak, 2015, un emoționant testimoniu, dar și apel la memoria evenimentelor ce leagă crimele din Imperiul Otoman de crimele comise de azeri și Azerbaidjan împotriva propriilor cetățeni, fie ei și armeni. Mai țineți minte pe Gurghen Margarian, cel ucis cu inimaginabilă cruzime la un exercițiu NATO la Budapesta de un ofițer azer, condamnat la ani grei de pușcărie de maghiari și apoi repatriat la Baku, cu onoruri militare naționale, ca mare erou, ridicat în grad și oferindu-i-se facilități locative, printr-un gest care sfidează toate democrațiile lumii? Așa cum nu știam de povestea unei întregi familii de armeni care s-au salvat trecând la Islam, ca apoi să-și recapete identitatea religioasă peste decenii în același stat turc de azi. Cine, ce să judece, cum, pe cine? Jurnalista franco-armeană pune multe interogații sub semnul unei etici a istoriei, așa cum emisiunea ei la Radio AYP FM, se numește, camusian – atenție, nu este vorba de nici un armean, ci de Albert Camus! – Lettre ouverte par obligation de verite. Musai de citit. Revenind la oile noastre, cum spune românul de azi, care preferă somonul și fructele de mango și papaya, știm ce știm, pentru că am urmărit atent în ultimii 30 de ani ce s-a făcut în acest domeniu și am alimentat un Dosar 1915 care nu se mai închide. Armenia și armenii au nevoie și de viitor. Că trăiesc ei în Hayastan-ul ironizat cu afecțiune de Vahe Berberian, că trăiesc ei în diaspora răspândită în toată lumea, fiecare cu specificul ei.Ca și noi, armenii din România, legați de moștenirea culturală a trecutul armenesc, dar și de cea a relațiilor multiculturale și interconfesionale ale prezentului românesc.

La Los Angeles, în mijloc de noiembrie, 16-18, 2018 a avut loc o conferință internațională, Comori ascunse descoperite. Arta șu cultura armeană din Europa de Est prilejuită de aniversarea a 50 de ani de activitate a catedrei de studii armenești NAREKATSI de la UCLA. Bun prilej de a trece în revistă realizările de excepție ale armenilor dintr-un colț de continent, care n-a fost doar butoiul de pulbere al Europei, cum funcționează încă acest stereotip și multe alte prejudecăți – balcanicii ar fi leneși hoți, corupți și violenți etc – și de a face cunoscut întregii lumi și altceva de înalt nivel. Pe lângă extraordinara expoziție ARMENIA! De la Metropolitan Museum – cât am fost noi la NYC am avut parte de o fabuloasă expoziție dedicată Bizanțului, unde au fost prezente exponate din tot arealul bizantin, de la Athos, Bulgaria, Rusia și Serbia, până la Sf. Ecaterina din Sinai ( 40 de icoane, extraordinare, cu 200 de ani mai vechi decât pictura lui Giotto de la Asissi) și evident și din Armenia ciliciană și din Moldova lui Ștefan cel Mare ( epitrahilul, acoperământul de pe mormîntul Mariei de Mangop, a doua soție a domnitorului devenit între timp și Sfânt după secole a fost doar Mare, piesă unică de la Mânăstirea Putna) – conferința de la UCLA și expoziția lui Hrair Khachatrian, cu imagini din Ucraina, Polonia, Crimeea, Bulgaria și România expuse la Los Angeles au readus în actualitate nu doar o parte din istoria estului european, dar și contribuția armenilor din aceste colț de lume. Păcat că Enciclopedia armenilor, o carte a mai sussemnatului, un volum de povestiri clădită și organizată pe aceeași idee multiculturală prin mijlocirea prezenței armenilor peste tot, dedicat lui Danilo Kis, Albert Camus și Varlam Șalamov (  Asonk hai cen!,Bine, dar ăștia nu-s armeni!) nu doar din acest areal a rămas cu totul necunoscută și evident ignorată de armenimea de serviciu. Cu atât mai mare a fost bucuria noastră a lua act de cuvântarea lui Varujan Vosganian de la vernisajul expoziției – pe care-l anexăm acestor gânduri și rânduri pline de emoția unor rememorări. Dar și de altele legate de viitorul unui neam din care facem parte, legate de destinul unor popoare alături de care am trăit și trăim, într-o lume globalizată în care va trebui să ne suportăm cu toții. Armenii de pretutindeni sunt la ei acasă oriunde s-ar afla. Nu doar limba, biserica, mormintele generațiilor de strămoși – ai mei vin din Aghn și Khorasan – propria cultură și identitate ne leagă, dar și năzuința într-un timp viitor. În care copiii și urmașii noștri, așa cum frumos a sucit cuvintele Varujan Vosganian, își vor ocupa locul cuvenit sub soarele lumii care ne îngăduie pe toți ( vezi textul integral aici).

Laolaltă. Împreună.

Într-un viitor Dosar 2050.

Parcă-i vedem pe Vahe Berberian și Varujan Vosganian, lăcrimînd, în sunet de duduk: Armenia!, eventual de fluier, România!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *