Bedros Horasangian

DOSAR 1915 / Bedros Horasangian : Taner Akcam și Raymond Kevorkian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Dosar 1915 cuprinde mult mai multe diverse aspecte. Unele prelucrate de noi de-a lungul anilor, cu mai multă sau mai puțină atenție, altele care ar merita dezvoltate. Pentru că accentele se schimbă în timp. De exemplu. Ceee ce era inedit și incendiar deseori sub raport documentar – mereu s-au devoalat documente de arhivă, care să ateste și incrimineze autoritățile otomane legat de deciziile criminale luate, – a devenit apoi să treacă în subsidiarul analizelor politice. Și al succesiunii evenimentelor istorice din anii Primului Război Mondial, asumarea responsabilităților și colaborărilor vinovate de către Germania Imperială și Austro-Ungaria cu liderii Junilor Turci, ca apoi interesele geostrategice ale SUA, Marii Britanii, Israelului și Turciei kemaliste să conteze, uneori esențial în abordarea subiectului. Care din istoric, am mai spus-o, dar suntem nevoiți să o repetăm , a devenit politic. Istoricii și sociologicii, în mare măsură și-au făcut datoria. Mai ales după căderea Zidului Berlinului  – Wir sind das Volk/Wir sind ein Volk ( Noi suntem poporul/Noi suntem un singur Popor!, de aceea n-ar strica să învețe și armenii, că trăiesc în Republica Armenia, că sunt mai mult sau mai puțin divizați într-o planetară diaspora) și destrămarea URSS-ului, cînd subiectul Genocidului armean din 1915 nu a mai fost tabu. Și numeroși cercetători armeni sau ruși, ucrainieni sau baltici au putut aborda subiectul ex abrupto. Instituțiile de cercetare create de Diaspora, la Londra sau în SUA, au fost dublate de cele din Republica Armenia, care a preluat, în mod oficial și cu responsabilități politice subiectul. 2015 a fost momentul culminant al unei vechi campanii de recunoaștere a Genocidului Armean din 1915, în care au fost implicați numeroși oameni de știință, istorici, univesitari, militanți pentru drepturile omului, oameni politici nu în ultimul rînd. Faptul că Papa Francisc a fost la Erevan, ca și prezența unor șefi de state precum Președintele francez Francois Hollande sau cel rus, Vladimir Putin la ceremoniile ce s-au desfășurat cu acel prilej spune multe. Faptul că Vaticanul a consemnat oficial și s-a solidarizat cu drama suferită de frații armeni ortodocși spune foarte multe despre pașii făcuți înainte. Ca și recunoașterea oficială a Genocidului de către Germania și Austria, foste partenere în WWI spune enorm despre cum este abordată această chestiune politică a actualității. Recunoașterea Genocidului Armean nu este doar un subiect tragic al armenilor. Ci, precum Holocaustul, privește întreaga comunitate internațională de azi. Este dreptul statului turc actual și al liderilor de la Ankara să conteste evidențele probate de nu puțini oameni de știință, istorici și intelectuali de frunte din Turcia. Care, iar repetăm, și-au pus în joc carierele sau chiar viața, a lor sau a familiilor lor, pentru a spune și a fi de partea adevărului. Chestiunea armenească, a Genocidului din 1915 și a consecințelor lui este parte integrantă a istoriei poporului turc. Fără rezolvarea ei – spun în excepționale analize care au apărut și în românește, analiști și jurnaliști de marcă precum Ahmet Insel sau Ece Temulkuran – o mare dilemă va mai persista și azi. Dovadă chestiunea kurdă de azi, parte nerezolvată a acordului Sykes-Picot din 1916. De aceea DOSAR 1915 rămâne deschis, oricîte obiecții ar aduce negaționiștii. Sau turiștii de genu Prințului Charles care s-a dus la Gallipoli, însoțit de unul dintre băieții Prințesei Diana, ca și cum ar urmări un meci de rugby între Anglia și Țara Galilor. Nu vrem să fim ironici, dar subiectul Gallipoli pe care autoritățile turcești l-au lansat pe piață pentru a contracara importanța lui 24 aprilie pentru istoria europeană este doar o manevră de inducere în eroare. Nu prin minciună – eșecul debarcării aliaților de la Gallipoli este un adevăr istoric care a influențat grav precipitarea evenimentelor din 1915 și a condus la ethnic cleansing de peste un milion și jumătate de armeni, asirieni și alți creștini din Imperiul Otoman – ci prin manevrarea abilă a unor jumătăți și sferturi de adevăr cu mistificări grosolane ale evenimentelor. De aceea nu avem cum să nu apreciem în grad înalt efortul intelectual și munca desfășurată pe multe decenii de cîțiva istorici care au ținut mereu sus steagul cu flamura adevărului.

 

Taner Akcam și Raymond Kevorkian în primele rînduri de stegari. Să spunem așa, cu prețuirea și admirația pe care le purtăm. Cu discreția cuvenită pentru incomensurabila  lor contribuție la DOSAR-ul 1915. Taner Akcam și Raymond Kevorkian printre cele mai  importante nume de cercetători, analiști, comentatori, scotocitori în arhive, editori, universitari, nu în ultimul rînd intelectuali angajați, militanți ai unei cauze păguboase, din ultimele  decenii. Chiar dacă studiile și sintezele absolut remarcabile, de pionierat, ale Lui Vahakn Dadrian au premers cronologic munca și efortul, enorm, al celor doi, și asta pe fondul apariției de noi  documente și a unei noi generații de istorici, cercetători, universitari, inclusiv turci care și-au pus pielea la bătaie pentru adevăr, respectul și prețuirea noastră se îndreaptă cu precădere spre cei doi. Un turc și un armean. Care și-au devotat cariera și viața unui subiect dureros, tragic, al secolului XX. Despre care am tot scris și comentat după puterile și știința noastră, după posibilitățile de a accede la anumite surse – Bundesarchiv Deutchsland Koblenz sau Staatsarhiv Wien – sau la cărți, publicații, studii etc.unele greu accesibile. Le multumesc și pe această cale prietenilor români sau armeni din diferite alte țări pentru sprijinul constant acordat multiplelor mele dorinți de lectură și documentare. Comemorarea centenarului Genocidului Armean din 1915 a fost, oricum am suci lucrurile, încă un pas înainte pentru recunoașterea lui internațională. Dacă ar mai fi nevoie – da, este nevoie! – după ce adevărul gol-goluț, încet încet a ieșit la iveală. Și devoalat și analizat la  high level academic, dar neasumat și contestat – virulent pe alocuri, cu  mijloace primitive și brutal-agresive, de autoritățile turco-azere, care au făcut din antiarmenism politică de stat. Ieri, ca și astăzi. O depeșă care vine de la Clarck University, Minnesota, Massachusets, Statele Unite ne anunță că în curînd se va publica un nou studiu al lui Taner Akcam. Care va face public un nou document dintr-o colecție privată, privind autenticitatea telegramelor criminale ale lui Talaat Pasha. Mult contestate de negaționiștii turci – inclusiv cîțiva universitari americani – pentru a nu da curs adevărului istoric. Vom prezenta imediat după apariția acestui important document – cîte or mai fi prin arhivele turcești, mai ales cele militare, încă nu accesibile, sau doar parțial, cercetărilor, turci sau străini – care a fost și este adevărul. Și cum Aram Andonian a avut dreptate cînd a publicat primul aceste documente ce incriminează direct liderii Junilor Turci. Procesul de la Istanbul, cu documentele lui și cu tot ce s-a derulat atunci cînd au fost condamnați liderii Junilor Turci în 1919 a făcut obiectul unei ample cercetări din partea lui Taner Akcam și Raymond Kevorkian. Nu am luat la mărunțit acel volum, poate cu proxima ocazie. Și dacă mai avem zile. Au rămas o sumedenie de lucrări de maximă importanță necomentate din acest colț de revistă din București. Că este vorba de două volume, masive, ale lui Gregor Sunny, că este vorba de un volum de 10 cm grosime și vreo trei kilograme „Armenians at the Twilight of The Ottoman Era. The New York Times 1890-1914, News reports From The Internațional Press”, Volume I, compiled &edited by Vosgan Mehtarian și Rev.Vahan Ohanian, cu o introducere de Prof. Gerard Libaridian, de la University of Michigan, Ann Arbour – pe unde a trecut și Gregor Sunny și Sorin Antohi, prietenul meu și devotat armenilor, ceea ce nu-i puțin pentru o țară, România, în care oamenii politici și intelighenția strîmbă din nas la un asemenea subiect, cartea de un imens interes documentar, mai ales pentru perioada premergătoare genocidului, după cum precizează și energica și mereu pe baricadele armenității Dr.Hranuș Hagobyan, Ministreasa Diasporei, veșnic în alertă, brav ei, volum publicat în 2011 de Genocide Documentation & Research Center în 2011 și cărat de mine cu avionul, via Viena la bagaje de mînă ca să nu atîrne prea mult la cel dat la cală. Uff, lungă propoziție, da, multe alte cărți, idei gînduri rămîn să fie puse pe tapetul unui 2018. Am rămas dator și cu un comentariu la Der Volkermord an den Armeniern vor Gericht .Der Prozes Talaat Pascha, o ediție din 1980, cu o temeinică prefață, „Vorwort zur Neuauflage”, realizată de inimoasa profesoară și militantă Dr.Tessa Hoffman de la Freie Universitat Berlin, ca și traducerea în limba română a “Memoriilor unei deportate armence” ( Editura Dobrogea, 2005, traducere de Tacuhi Sarchizian) căreia îi mulțumi și pe această cale pentru munca depusă, cu abnegația și discreția celor care chiar fac treburi bune.

Cu interesul maxim cu care așteptăm volumul lui Taner Akcam, gîndul nostru de prețuire și admirație se îndreaptă către cercetătorul american, ca și pentru prietenul Raymond Kevorkian, de la Paris. Ii așteptăm pe amîndoi la București cu emoție și bune gînduri. Cum îmi spunea și bunica mea Mariam, Yavrum,Mash Allah!,plină de căldură și dragoste. Recomand celor interesați de viața din Bolis-ul de odinoară al armenilor și Istanbulul de azi, cu trecutul lui fabulos și prezentul exotic din totdeauna, volumele „Miezul nopții la Pera Palace” al lui Charles King și „Istanbul” al lui John Freely ( ambele apărute la Editura TREI, în 2017). Cum ar veni, Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i o cafea. Hahve,eventual cu caimac, făcută la ibric(gezve), ca poveștile istoriei să aibă nu doar gust ci și parfum.

Bedros HORASANGIAN