Bedros Horasangian

DOSAR 1915 / Bedros Horasangian : Ce a urmat după 1915 ?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Da, 1915 este o bornă pe un traseu al atrocității permanente, cum spune prietenul meu Sorin Antohi. Da, este o banalitate să spui că 1915 este o bornă pe un traseu al atrocității permanente, dar este un adevăr, cum precizează același istoric al ideilor Sorin Antohi. Da, crimele din istoria umanității nu au început în 1915, dar ce s-a întâmplat în 1915 și anii care au urmat, rămâne o experiență tragică nu doar pentru armeni, ci pentru toată istoria Europei. Armenii au comemorat cu sobrietate suta de ani scursă de la tragicele evenimente. Europenii au ignorat în mare măsură să amintească de acest episod cînd s-au comemorat anii scurși de la Primul Război Mondial. Ca și cum chestiunea armenească nu a existat, ca și cum doar morții de la Verdun și Gallipoli ar fi contat. Nu și cei trecuți în neant pe drumul marii deportări de-a lungul Tigrului și Eufratului într-o uriașă operațiune de ethnic cleansing. Noroc cu documentele, cu arhivele, noroc cu memoria martorilor, supraviețuitorilor și a celor care au depus mărturie. Altfel s-ar fi putut întâmpla, precum acelui țăran român din romanul Moromeții al lui Marin Preda, care vede o girafă și exclamă uluit, dându-și căciula pe ceafă, “Așa ceva nu există!”. Genocidul armean din 1915 început pe 24 aprilie prin arestarea unui grup masiv de lideri ai comunității, a continuat apoi prin “relocarea” – termen euphemistic utilizat de autoritățile otomane – masivă a întregii populații armene din cele șase vilayete unde ei erau majoritari. Dar operațiunea a vizat și pe cei din alte zone, din Cilicia și Tracia până pe coastele Mării Negre și Egee. Unde au existat – la Samsun și Trebizonda, soluții mai eficiente și pragmatice, precum aruncatul în plină mare. Soluție finală mai la îndemână și cu eforturi organizatorice minime. Exemplele și situațiile sunt mult mai multe, documentația și relatările, oficiale sau individuale acoperind un uriaș spectru al crimei. În câteva luni, până în septembrie 1915, vatra națională armenească din podișul cu același nume a fost golită de armeni. Golirea de armeni – dar și alți creștini au avut de suferit, concomitent cu spolierea de bunuri, personale sau comunitare au completat acest film al tragediei. Un “Minister al bunurilor abandonate”  a vrut să pună în ordinea statului otoman, ceea ce țăranii turci, bandele de cette – răufăcători eliberați din închisorile otomane, triburile de kurzi și miile de muhacir – refugiații din Balcani au operat cu o nemaiîntâlnită sălbăticie. Apoi lucrurile nu s-au încheiat. A urmat aceeași politică de lichidare a armenilor supraviețuitori care au ajuns, cum necum, în taberele de „relocare”. Au urmat un alt lung șir de violențe, agravate de lipsurile alimentare, boli, frig, foamete și abuzuri care au continuat și în lunile de după toamna lui 1915, când caravanele morții/deportării au ajuns în localitățile capăt de drum. Alep, Ras ul-Ain, Deir es Zor, în deșertul sirian, de-a lungul Eufratului. Victimele s-au înmulțit și numărul lor a continuat să crească pentru că la capătul acestui „drum al Damascului” nu-i aștepta nimeni pe supraviețuitori cu pâine și supă fierbinte. Ba din contra. Și în 1916, și în 1917 și 1918 tragedia a continuat, multe crime comise în această perioadă rămânând practic necunoscute până acum două decenii când au ieșit la iveală. Mărturiile diplomaților acreditați în Imperiul Otoman sau cele ale membrilor misiunilor umanitare aflați pe teren – germani, austrieci, norvegieni, danezi etc – sau simpli ziariști sau mărturiile unor supraviețuitori armeni care ajung în aceste abatoare ale morții configurează tabloul apocaliptic al situației.

Ceea ce numim Genocidul Armean, din 1915 – cumva impropriu, dar deja fixat în memoria colectivă nu doar a armenilor – nu a început în 1915. Chiar dacă se comemorează în fiecare an ziua de 24 aprilie.  Chiar dacă, mai nou, în ultimii ani, autoritățile turcești vor să contrapună acestui moment tragic debarcarea nereușită a aliaților din Primul Război Mondial la Gallipoli și s-o transforme într-un moment simbolic și identitar pentru Turcia modernă care urma să se nască abia peste câțiva ani. Genocidul din 1915 a început mult mai devreme, cu o serie de masacre, pogromuri, violențe și abuzuri ce au făcut multe victime. Nu doar în rândul armenilor – dar mai ales printre ei – ci și în rândul altor minorități de pe întregul cuprins al Imperiului Otoman. Că este vorba de greci, assiro-caldeeni, yazidi, arabi creștini, și nu numai, nu în ultimul rând evrei. Marile masacre și violențe din secolul XIX – că a fost vorba de greci sau bulgari – au dus la independența Greciei, și mult mai târziu a Bulgariei. Butoiul cu pulbere al Balcanilor a explodat, ca și revolta arabă care ambele au dus la o nouă reconstrucție statală în Europa și în Orientul Mijlociu. Și armenii? Armenii au rămas la mijloc suportând toate convulsiile și lupta între interesele marilor puteri. Ceea ce s-a întâmplat armenilor este o rea lecție pentru ce se poate întâmpla oricui. Cum s-a și dovedit din plin după 1915, deplasările de populație, purificare etnică și aneantizarea a unor întregi categorii de cetățeni ai unui stat să devină genocid. Crimă împotriva umanității. Cum s-a întâmplat cu politicile de lichidare a culacilor și înfometarea programată și deportările etnice dintre 1937 – 1948 din Rusia sovietică, cu exterminarea evreilor din Europa, cu genocidul comunist din  Cambodgia și masacrele organizate în Ruanda, Darfour și Bosnia-Herzegovina – diferența constă în utilizarea iataganului, baionetei, macetei, patul armei sau a armei automate – chiar lângă noi, în fosta Jugoslavie. Și nici nu foarte departe în timp. Dacă mai amintim și de crimele făcute de germani în Africa acum peste o sută de ani, când au exterminat tribul Herero – abia acum se află mai multe de aceste orori – avem deja sumarul unei cărți care face o extrem de coerentă sinteză și panoramare deopotrivă a tragediilor din secolul XX.

O coerentă, bine articulată și documentată a profesorului de științe politice Bernard Bruneteau, de la Universitatea Rennes 1, Franța. Un siècle de génocides. Des Hereros au Darfour ( 1904-2004) apărută la prestigioasa editură Armand Colin, în 2016. O introducere care pune în ecuație ceea ce se numește exterminare și genocid, un capitol final ca o concluzie interogativă, „De ce secolul XX este un secol al Genocidulul? și șase capitole ce acoperă analitic, teoretic și documentar toate evenimentele tragice/criminale ale secolului XX. Capitolul doi ne interesează în mod special. Se numește, cam ca pe românește, Armenie 1915:l’inauguration du génocide moderne. In doar 23 de pagini aflăm, concis și fără paranteze inutile sau comentarii parazite, tot ce era de aflat despre acest 1915 armenesc, când dispar două treimi din întreaga  comunitate armeană din Imperiul Otoman. Sub efetul exterminator al politicii duse de liderii Junilor Turci, Enver, Talaat și Djemal Pașa, instalați la putere după revoluția din 1908.Vom cita în aceste rânduri doar cartea profesorului Bernard Bruneteau, utilizând, pas cu pas, formulările din acest excelent studiu. L’acquisition d’une mentalité meurtrière au temps d’Abdul Hamid ne trimite direct la cele două decenii și jumăate premergătoare lui 1915. Acel denumit Sultan Roșu, pentru cruzimile sale, ajuns pe tronul Imperial Otoman în 1876, schimbă accentele liberale ale tanzimat-ului – un set de reforme ce au încercat modernizarea unui stat devenit bolnavul Europei – introducând elemente de  Islamism și nationalism în ideologia  oficială, pentru afirmarea elementului musulman în fața ghiaour-lor ( necredincioșilor) de toate felurile. Masacrele din 1894 -1896 au fost prevestitoare pentru ce va urma.350 de sate au fost complet distruse, și aflu cu inima strînsă, că pe 12 septembrie, la Egin (Agn, localitate de unde provin și bunicii mei paterni) o mie de case din cele 1500 au fost distruse, bunurile furate, casele incendiate și locuitorii masacrați.Un total de 200.000 – 250.000 de victime sunt consecința acestor masacre. 2500 de sate și orașe sunt în ruină, 645 de biserici distruse, 328 transformate în moschei, mii de armeni islamizați în forță. William M.Ramsey, citează Bruneteau din Impresion de Turqui en 1897, notează sec:”Partea kurdă a Armeniei este  o țară neagră. Ea a devenit un abator. Urmează considerațiile eminentului savant care este Vahkn N.Dadrian, care explicita substratul oficial și organizat al masacrelor, puse ulterior pe seama “circumstanțelor” și „dezordinilor” provocate de „violențele populare”. Au fost acestea un preludiu experimental și au avut o dimensiune „proto-genocidară”, așa cum opinează un cercetător care a stat decenii în arhive și a studiat în amănunt toate mecanismele politico-ideologico-religioase  a tot ce a culminat în 1915.

La nouveauté radicale de l’événement de 1915 și  Retour sur le projet idéologique jeune-turc sunt cele două subcapitole care acoperă evenimențialul propriu-zis. În care se reiau informații deja binecunoscute de cei care sunt familiarizați cu subiectul, dar, utile pentru cei care află abia cu acest prilej detaliile a ceea ce s-a întâmplat în 1915 cu armenii. Faptul că aceste orori premerg tragedia Holocaustului și că experiența ofițerimii germane în campania militară din Imperiul Otoman va fi utilizată, sub toate aspectele mărește interesul pentru  cele întâmplate în 1915. Punctul culminant la analizei retrospective – dar și cea în perspectiva crimelor în masă ulterioare – se dovedește pasajul  Le genocide arménien entre oublis, négation et reconnaissance tardive, după opinia mea este atins aici. Căci  de la declarația Puterilor Aliate, inclusiv Rusia, din 24 mai 1915, care evocă „crime de lese humanité perpetre par les Turcs” și pînă la negationismul afișat din ultimele patru decenii ale secolul XX nu este prea mult timp scurs. Bernard Bruneteau face un bun inventar al surselor negaționiste. Autoritățile oficiale turce, cîteva lucrări pseudo științifice preluate de oficialități – și aici avem masiva lucrare a lui Esat Uras, 1048 pagini, tradusă  în engleză în 1988, Armenians in history an the Armenian question. O carte de propagandă, care ca și lucrările colegilor Salahi Sonyel și Cema Anadot, pun accente diferite în lupta – terorism insurecțional – dintre turci și armeni, ceea ce va obliga oficialitățile otomane ( apud Kamuran Gurun), în Le dossier arménien, lucrare de propagandă editată în franceză de societatea turcă de istorie în 1984 și tradusă imediat și în SUA, „Guvernul otoman s-a văzut nevoit să transfere populația armeană”, pentru e evita confruntările, oricât de disproporționate ar fi putut să fie.Toată istoriografia oficială turcă atâta câtă e, e plină de astfel de justificări ce nu au nici o legătură cu realitatea, chiar și cea documentată de arhive și enormul bagaj de informații, studii, cercetări riguroase oferire de numeroși istorici străini, dar și turci, în ultimele decenii. Adevărul nu poate fi măsluit la infinit. Realitatea faptelor vine la suprafața actualității, dincolo de manevrele politice și jocurile de culise ale marilor puteri. Negarea internațională, ne spune același Bernard Bruneteau, este susținută de doar cîțiva istorici anglosaxoni, dar care, certes tous vrais spécialistes de question ottomane mais d’abord turcophile. Cele mai importante nume din această zonă a negaționismului academic-universitar ar fi Gunther Levy – The Armenian Massacres in Ottoman Empire: a disputed Genocide, 2005 și menționăm și lucrările la care se face referire. Argumentul lui Levy ar fi că nu există documente otomane care să justifice măsurile coercitive luate.

Stanford Shaw – The Ottoman Empire in World War, 2006-2008. Ideea ar fi că au existat brutalități comise de toate comunitățile anatoliene, care au produs deopotrivă și victime și criminali.

Justin McCarthy – Turks and Armenians: nationalism and Conflict in the Ottoman Empire, 2015, unde se pune accentul și se găsește justificarea pentru violențe și crime prin confruntarea între două naționalisme.

Edward J. Erikson – Ottoman and Armenians. A study in Counter-Insurgency, 2013, unde ni se prezintă ideea generală a statului otoman care e obligat să adopte măsuri antiinsurecționale, pentru a apăra ordinea de drept. Aferim, ce să zicem.

Nu în ultimul rînd și-a adus o nefericită contribuție la aceste capitol nefast și istoriul britanic, Bernard Lewis. Reputat specialist în Islam, care la junețe a acceptat ceea ce consemna și afirma un alt istoric de renume, Arnold Toynbee. Dar apoi a dat-o cotită, nu ca la Ploiești, ci după opțiunile liderilor politici de la Ankara, și la senectute a devenit un ferm propagator al propagandei oficiale turcești. Așa zisul genocid armean este doar versiunea armenească a acestei istorii, ambele formulări aparținînd aceluiași care spune că a fost un tragic conflict între două naționalisme și în nici un caz dorința de lichidare a comunității armene. Un interviu în Le Monde din 16 noiembrie 1993 și un drept la replică din 1 ianuarie 1994 urmare a reacției  indignate a comunității  de istorici francezi și străini a adus pe tapet responsabilitățile multiple nu doar ale oamenilor politici, dar și ale istoricilor. “Afacerea Lewis” – condamnat în procedură civilă la plata unui franc simbolic drept despăgubiri civile – rămâne în continuare un memento mori al unei actualități istorico-politice în mișcare. Una peste alta, nu doar partea privitoare la armeni este importantă  în studiul lui Bernard Bruneteau, ci întregul care atrage atenția asupra pericolelor care ne pasc în continuare. De orice neam sau credință am fi, democrația și adevărul nu au învins definitiv. Bacilul ciumei, stă pitit în cetățile fericite, gata mereu să iasă la iveală, așa cum preconiza și avertiza Albert Camus în finalul romanului său Ciuma. Betk e boranc, trebuie să țipăm/clamăm mereu cine suntem și ce s-a întâmplat cu strămoșii noștri, după cum spunea o jună turistă armeancă în drum spre casă, după ce cântase alături de alte câteva tinere, Der Voghormianț, clipe de grație, suspendate în timp, între ruinele  vechii catedrale de la Ani.

  • 12
  •