Bedros Horasangian

DOSAR 1915 / Bedros Horasangian : Armenia, Turcia și Israelul

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

       Mica republică din Caucaz care este Armenia este obligată să facă un joc complex al relaționărilor politico-economice între state cu viziuni diferite și perspective geostrategice antagonice. Cum să se descurce micul stat armean într-un astfel de hățiș de interese și să trăiască în bunăstare internă și relații amicale cu vecinii? Să se împace cu propriul trecut și poporul armean cu el însuși. Cu toate componentele sale. Stat, Biserică, Diaspora. Greu de dat un răspuns, și mai greu de găsit soluții. Dar nu imposibil. Prezentul Armeniei și armenilor devine pe zi ce trece mai important decât rănile nevindecate ale trecutului. Prioritățile Arțakh-ului și ale Armeniei de azi sunt altele decât cele din trecutul imediat. În care Genocidul din 1915 atârnă greu și face practic imposibilă scoaterea lui din ecuația prezentului. Nu doar pentru armeni e importantă această clarificare și rezolvare a Dosar-ului 1915, ci și pentru Turcia, ca stat, și turcii, ca popor. Nimic nu este imposibil. Poziția Israelului joacă un rol important în această relație.

           Altminteri, de o  lună de zile omenirea întreagă stă și cască gura la meciurile de fotbal din cadrul Campionatului Mondial de fotbal ce se desfășoară în Rusia. Sportul captează atenția a miliarde de oameni. Iubitori de fotbal sau mai puțin. Cine și-ar putea închipui că în anumite zile din primul Război Mondial se făcea un armistițiu între părți de o zi sau câteva ore ca soldații nemții să joace fotbal cu militarii englezi. Se pot găsi și alte exemple din trecutul nu foarte îndepărtat. Când se făcea pauză între lupte ca soldații să ia masa sau să-și ridice morții. Încă nu se ajunsese la stadiul acelui Totaleskrieg, război total, unde a dispărut orice lege și morala a fost suspendată. Așa cum se pot trage concluzii și învățăminte și din modul cum joacă marile vedete ale fotbalului internațional, dar și cum se mobilizează echipele fără ștaif în jurul steagului național. Fotbalul adună de multe ori în jurul lui, ca și sportul în general, etosul identitar al unei întregi națiuni. A lupta pentru culorile unei națiuni poate fi mai important decât câștigurile imense de care beneficiază, deseori, acești oameni ai muncii cu piciorul. Ar fi multe de glosat aici, că ar fi vorba de Henrik Mkhtarian, care acum joacă la Arsenal sau de Dr. Daron Acemoglu, profesor la MIT, SUA, economist de talie mondială, originar din Istanbul căruia i se propune să intre în noul cabinet al Președintelui Erdogan, dacă ar fi să ne luăm după ultimele depeșe de presă. Ar fi multe de glosat aici. De ce nu ar intra în noul cabinet al lui Pașinian ? Că evident e nevoie de cadre cu expertiză, la guvernare nu mai merge doar cu pumnul strâns și portavoce în cealaltă mână. Sper, sperăm cu toții, într-o schimbare profundă și pe termen lung a societății armenești. Conservatoare pe fondul ei istoric, dar capabilă de a se adapta unor cerințe noi ale lumii democratice contemporane. Am croșetat câteva idei în trecutul nostru comentariu despre posibilitatea ca Israelul și SUA să recunoască, oficial, Genocidul din 1915. Nu e simplu, și nici ușor pentru a lua o astfel de decizie. Atât la Washington, dar și la Jerusalim. Inițiativele din Congresul american s-au împotmolit de mai multe ori la nivel de președinte, cele parlamentare israeliene din ultimele luni s-au blocat la premierul Benjamin Netanyahu. Care are ultimul cuvânt de spus în această delicată chestiune. Recunoașterea Genocidului din 1915 este o chestiune importantă nu doar pentru armeni sau turci, ci și pentru israelieni. Mereu zâmbărețul PM israelian a motivat gestul său de a amâna discuția în plenul Parlamentului Israelian chestiunea recunoașterii genocidului armean din 1915 din rațiuni strategice legate de alegerile prezidențiale din Turcia. Nu ar fi dorit, și-a motivat decizia premierul israelian, ca recunoașterea de către Israel să mobilizeze extrema naționalistă din Turcia cu actualul președinte turc, și să-i sporească șansele de reușită. Israel și Turcia schimbau până mai ieri bezele și salamalecuri, dar acum sunt la faza de hâr-mâr. Ba chiar mai rău. Cu expulzări de diplomați. Acuze și reproșuri, chiar amenințări, dincolo de contrele diplomatice. Un excelent articol din Jerusalem Post al unui distins expert în chestiunile Orientului Mijlociu a explicitat neted până unde poate merge Israelul cu întinsul corzii în relația, oricât de tensionată azi, cu Turcia. Oricât de proaste ar fi ele acum, ele nu pot depăși un anume prag al intereselor reciproce. Așa că recunoașterea Genocidului Armean ar fi în primul rând mai mult o obligație morală a poporului evreu – cum au și studiat/militat  nu puține personalități de marcă ale vieții publice (de la Yehuda Bauer la Israel Charny și Elie Wiesel) – vizavi de o tragedie a altui neam, dincolo de interesele strategice ale Statului Israel.  Holocaustul fiind un subiect care, oricât ar fi de separat și unic – și chiar este unic! – nu poate să nu fie așezat în preajma Genocidului Armean din 1915.  Și pe bună dreptate, spunem și noi, după ce am parcurs pe îndelete, cartea lui Yair Auron „Israel et le Genocide des Armeniens „ (Sigest, 2018, tradus din limba engleză de Aida Tcharkhtchyian) ce se află acum pe biroul nostru. Un studiu extrem de important, bine documentat și atent la nuanțe, care ar trebui studiat cu atenție nu doar la Erevan, ci și la Washigton, București sau Ankara. O cercetare analitică, bazată pe alte două cărți anterioare ale lui Yair Auron. „Banalitatea indiferenței” și „Banalitatea negării” – evident, faimosul studiu al Hannei Arendt, „Banalitatea răului”, fiind în substratul ideatic al ambelor volume. De ce este importantissim acest studiu istorico-politologic? Pentru că repertoriază aspecte puțin cunoscute sau chiar necunoscute ale istoriei secolului XX, ce leagă mișcările sioniste evreiești de mișcările de emancipare națională ale armenilor din Imperiul Otoman. Luptele dure care s-au dat, și nu doar pe fronturile Primului Război Mondial, dar și în culisele diplomațiilor internaționale. Prezența liderilor armeni în diverse situații ce priveau crearea statului armean și lupta liderilor evrei de a-și asigura un cămin național după Declarația Lordului Balfour. Și care a condus, după 30 de ani, la crearea statului Eretz Israel, în 1948.Tot ce notează, punctează și comentează Yair Auron este important. Că se referă la problema armenească din punct de vedere sionist, că este vorba de genocid și politica israeliană, că este vorba de un capitol esențial pentru înțelegerea mesajului întregului volum, capitolul „Israel și genocidul armenilor, 2005-2017”. Vom reveni cu mai multe amănunte și am spera că acest studiu de o importanță capitală pentru legătura dintre Genocidul Armean din 1915, Holocaust și atitudinea statului Israel va fi tradus și în limba română. O carte care merită să circule. Cartea unui umanist, care reușește să depășească barierele etnico-religioase și e interesat de adevăr și dreptate.

Revenind la alegerile din Turcia. Paradoxal sau nu, deja aceste partide extremiste turcești  erau deja aliate cu Erdogan. Nici măcar pe ascuns. Așa că victoria fostului jucător de fotbal nu a fost chiar o surpriză. Ce va urma, interesează pe toată lumea. Că iubește sau nu fotbalul, sportul unește oamenii, și spiritul sportiv, dincolo de cel competitiv poate fi un bun vehicul de sentimente nobile. Dincolo de învinși și învingători. Poate nu aș fi atins aceste subiect sportiv dacă președintele turc nu ar fi fost mare amator de fotbal. Și dacă actualul antrenor al echipei de fotbal a Turciei nu ar fi la ora actuală românul Mircea Lucescu. În fine să trecem de la sport la politică.

 

Alegerile prezidențiale din Turcia au fost câștigate de actualul președinte Regep Tayyup Erdogan. Alianța Populară alcătuită din partidul lui, Partidul Dreptății și Dezvoltării( AKP) și Mișcarea Naționalistă (MHP, centru dreapta) au strîns 52,6 % din voturile celor 87%, cât a fost rata de participare la vot, a celor 53 de milioane de cetățeni turci chemați la urne, a anunțat agenția de presă „Anadolu”. Contracandidatul său principal, Muharen Ince, candidatul Partidului Popular Republican (centru-stânga) liderul unei coaliții de opoziție, un prof de fizică lansat vertiginos în ultimele luni, n-a reușit să adune decât puțin peste 30% din voturi. Și dincolo de bombănelile opoziției legate de diverse malversațiuni electorale, scrutinul a fost validat și Muharen Effendi a recunoscut victoria lui Erdogan. Vechiul și noul Președinte turc își vede consolidată poziția de lider unic și absolut al unei președinții cu puteri sporite. Care preia și atribuțiile Primului Ministru – post desființat!, îi permite să controleze guvernul, înființeze/desființeze ministere, să dizolve parlamentul și să declanșeze alegeri când dorește. Nou alesul președinte dă și lecții de democrație țărilor occidentale, unde rata de participare la vot e scăzută, afirmând că „noua alegere este o victorie în favoarea creșterii, dezvoltării și investițiilor”. Aferim! Notăm și afirmația că lupta contra terorismului se va accentua, ca și „lupta pentru eliberarea teritoriilor siriene și aducerea fraților sirieni în țară”. Formulare ambiguă cu ținte fixe. Primul care l-a felicitat pe nou alesul președinte a fost omologul său de la Moscova, Vladimir Putin. Treburile din Orientul Mijlociu rămân la fel de încâlcite ca și până acum. Noul Prim ministru armean va fi obligat să se înscrie rapid în circuitul politicii internaționale, știind bine nevoile actuale ale republicii al cărui destin și l-a asumat. Dosar-ul 1915, oricum am suci lucrurile, rămâne în continuare de mare actualitate.

Bedros HORASANGIAN

P.S. Despre volumul “Armenian Golgotha. A Memoir of the Armenian Genocide, 1915-1918,”( Vintage Books, A Divison of Random House, Inc.New York, 2010) al lui Grigoris Balakian, care abia acum ajunge și la București datorită prietenului Stepan Schischmanian din Stuttgart, căruia îi mulțumim și pe această cale, în numărul următor al revistei.