Bedros Horasangian

DOSAR 1915 / Bedros Horasangian : An Archive of Atrocities

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Armenian refugees in a camp at Aleppo, Syria, 1922

Nu e nevoie să traducem în românește. Este un teribil titlu al unui foarte consistent articol-analiză istorico-politică pe care Mark Mazower, istoric britanic de mare suprafață, îl publică în The New York Review of Books din 4 aprilie 2019. Sub semnul unui Breaking News, aș zice, pentru tragediile mai vechi ale istoriei, care își estompează dimensiunile și grozăvia cu fiecare an ce trece. Un barbeque sau un horovatz devin mai interesante și atractive pentru papilele gustative decât resuscitarea unei memorii ce obosește să clameze în gol. Ni se livrează mereu alcătuirea de comisii de istorici pentru a afla adevărul. Deja îl știm, există sute de experți și cercetători avizați care au spus ce era de spus. Chestiunea Genocidului Armean a devenit deja o problemă politică. Și de timp, pentru a fi acceptată în toată dimensiunea tragediei care s-a consumat în văzul și auzul unei Europe devastate și ea de conflicte violente și barbariile primului Mare Abator al secolului XX. Nu sunt simple vorbe, formulări, ci fapte. Documente există. Voi reveni asupra cărților pe care Mark Mazower le comentează cu multă atenție. Anunțam în episodul trecut că este vorba să scriu despre reparațiile/ despăgubirile pe care guvernul, și în general, autoritățile turce, de astăzi le pot oferi părții armene. Urmașilor victimelor din 1915-1923, și nu numai, foștilor posesori de bunuri, mobile sau imobile, valori bancare sau proprietăți ale comunității – biserici, școli etc. – lista unor posibile pretenții – dar și negocieri între părțile dispuse să aplaneze un conflict sângeros de peste o sută de ani deja – este/ar fi lungă. Cuvântul hanut (prăvălie,magazin etc) sau arhestanots (atelier) având o rezonanță aparte pentru un popor care a avut comerțul și meșteșugurile mereu la îndemână. Pe fondul părăsirii pământurilor natale și a îndepărtării de noțiunea de țăran sau păstor, cum au fost armenii la origine. Eu nu prea știu prea multe despre țăranii și crescătorii de animale armeni. Despre cei români știu destule, am umblat printre ei, am călcat cu piciorul pe unde au mers și ei. O cultură și o civilizație străveche, cum, e și cea pastorală, în mod cert, armenească. Și mai știu că în Moldova, armenii au fost mari proprietari de pământuri – boierii din familiile Goilav, Buicliu, Missir, Ferhat, Capri etc – ca apoi cei ajunși prin Transilvania au devenit negustori de vite, dobitoace pe care le duceau până hăt departe în drumurile lor de comerț, în Polonia, Austro-Ungaria și orașele italiene de coastă. O să caut să citesc câte ceva și despre țăranii armeni. Negustoreala a apărut dintr-o necesitate a schimburilor comerciale, iar multilingvismul, care sprijină astfel de operațiuni s-a dezvoltat inerent. Să revenim. Despre reparații și despăgubiri legate de genocid. Accentele cuvenite ale unei astfel de abordări – realiste în fond, idealiste pe fond, ținând cont de stadiul actual al relațiilor turco-armene și continuarea negaționismului de stat, valabil și azi la nivelul conducerii Turciei actuale, oricât ar dori o acceptare în UE etc. – sunt puse oricum pe un teren nisipos. Nu prea au rămas prea mult de cercetat/dovedit, ci de negociat. Politic. Studiile și cercetările legate de dimensiunea pierderilor materiale au crescut vertiginos în ultimele decenii, chiar dacă rămâne în suspensie ce facem cu pământul. Merin Hogheră, nu e doar o vorbă goală. Sau este, nobody cares, mai punem de-un horovatz? Ca și acel hairenic ( patrie) mult deplânsă de generația bunicilor și părinților noștri – care încet, încet s-au dus cu toții – care astăzi sunt locuite de kurzi și au devenit simple zone turistice pentru armeni și militare – deseori – pentru autoritățile turcești. Am abordat și noi acest aspect în câteva comentarii. Deja anii au trecut. Plecând de la cifrele și observațiile lui Kevork Baghdjian („La confiscation par le Gouvernement Turc des Biens Armeniens dits Abandonees”, Montreal, 1988) care aducea în actualitate estimarea pierderilor, după un raport al lui Aharonian, primul președinte al Republicii Armenia, ar fi vorba de100 de miliarde de dolari. Au mai trecut trei decenii de atunci. Dacă o tragedie națională se poate exprima în cifre și extrapola în bani.

Chestiunea a fost reluată la  Conferința Internațională pe tema Genocidului din 1915 ce a avut loc la Erevan în 2015. Actele acelei conferințe  ne sunt la îndemână prin volumul „Armenian Genocide -100. From Recognition to Reparation. International Conference. 15-16 october 2015,” publicat sub egida Academiei de Științe a Republicii Armenia și al Universității de stat din Erevan, de Gitutyun Publishing House of NAS RA. Găsim de toate în volumul cu luările de cuvânt și cercetările prezentate. Ne-a bucurat faptul că multe din aspectele studiilor publicate la Erevan se regăsesc și în tot ce am abordat și noi în ultimii 30 de ani, dar și în cele propuse de Colocviul  The Armenian Genocide:History, Memory, Responsibility, derulat pe parcursul a doua zile, 13-14 octombrie 2017 la București, cu participarea a numeroși istorici și universitari , în frunte cu același neobosit Raymond Kevorkian.

Nu pot să nu mulțumesc și cu acest prilej contribuția substanțială, decisivă aș putea spune, a Profesorului Sorin Antohi, la organizarea acelui colocviu/dialog despre Genocidul Armean din 1915, la București. Unic în spațiul românesc. Dar care, din nefericire, nu este un subiect de interes pentru inteligentsia – cu excepțiile de rigoare – românească de azi, cât și pentru  comunitatea armeană, atât câtă mai este, care a ignorat/boicotat chiar, și știu ce spun, totuși, evenimentul de excepție. Ce putem face? Nimic. Doar constatări amare și atât.

Asta e, vorba președintelui român K.Johannis.

Trăim. O mare minune. Cum mereu repet eu.

Revenind.

Materialul prezentat de Garabet Moumdjian  din Statele Unite la Erevan, în 2015, se numește In search of the „smoking  gun” in the case of a legal proof for the Armenian Genocide:”Emval-i Metruk”: Ottoman and Turkish Republican Law pertaining to armenian confiscated ( Movable and Immovable) properties, 1915- 1928. Ni separe deosebit. Datele, informațiile și analiza unui subiect extrem de delicat, dar la fel de important, ca și concluziile lui Moumdjian sunt fără cusur. Spolierea proprietăților și bunurilor armenești, pe lângă jafurile și violențele locale au fost extrem de bine, birocratic vorbind, organizate de către administrația regimului Junilor Turci. Un aspect puțin circulat, pe lângă eforturile istoricilor de a decoperta adevărul, real și total, rămas nu doar în amintirea/ memoria armenilor, dar și în paginile de arhivă turcești încă necercetate. Degeaba se deschid arhivele militare turcești, dacă nu sunt suficiente cadre de cercetători care să cunoască turca otomană și araba pentru a valorifica un imens material încă nestudiat. O spune și același neobosit istoric al Genocidului Armean, dar și militant deopotrivă, Raymond Kevorkian. O spune la Paris, la ultimul panel, moderat de Gaidz Minasian – se poate găsi pe net, închiderea lucrărilor întinse pe trei zile de la Colocviul asupra genocidului armean din martie 2015 – unde au prezentat contribuții peste 60 de participanți, nume dintre cele mai clocotitoare din domeniu, din diverse colțuri ale lumii, că nu mai e nevoie de alcătuirea unei comisii de istorici, cum propune Președintele Turciei, pentru deslușirea adevărului. „Noi suntem istorici…”, spune Raymond Kevorchian, și sala, auditoriul, aplaudă. Cum volumul publicat la Erevan ne-a parvenit cu întârziere, ne cerem scuzele de rigoare pentru a atrage atenția asupra lui. La fel și cartea „Par obligation de verite, recueil d’articles, de documents et de temoignages ( Editions Tsitsernak, 2015) semnat de Angela Sahakian. O culegere de varia mărturii și diferite texte, diverse calibre și consistență variabilă, aparținând unor nume mai cunoscute sau mai puțin, altele cu totul necunoscute, dar care conturează, prin angajamentul și entuziasmul inimoasei scriitoare/jurnaliste franceze dimensiunile dramelor armenilor legate de trecut și prezent. Că e vorba de urmașii celor pieriți în genocid, că e vorba de supraviețuitorii lor. E nevoie și de astfel de volume, nu doar cele neapărat stiințifice, ci și cele care dau glas expresiei unui dak airun – sânge cald, fierbinte care să anime dezinteresul sau indiferența lumii contemporane pentru suferințele înaintașilor. Unii, uneori, chiar neamuri, te miri cum.

De ultimă oră sunt însă alte două informații. Evenimente chiar. Apariția în Marea Britanie a volumului The Armenian Genocide. The Great Crime of World War I( Pen&Sword Books Ltd, 2019) al lui David Charlwood. Care ne parvine  sub formă electronică, pdf – nu, nu de la un armean, ci de la un prieten român ! – și vom încerca să-l traducem în românește. Și, Last but not least, revenind de unde am plecat, la apariția în prestigioasa The New York Review of Books din 4 aprilie 2019, a unei duble cronici semnate, după cum aminteam mai la deal, de prestigiosul istoric britanic Mark Mazower. Tocmai i-am comentat o carte apărută la noi, în România,, „Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX ” ( Editura Litera, 2018, traducerea și note, prietenul nostru și colaboratorul Ararat, un anglist de talie, Mihnea Gafița) Ce descoperim, la pagina 87.  „Cei care condamnă sistemul privitor la minorități al Ligii ar face bine să cântărească alternativele. Statele națiuni deveniseră o realitate, nu mai era doar creația diplomației Marilor Puteri din vremea războiului. Transformarea Imperiului Otoman într-un stat național turc, de exemplu, cu greu ar mai putea fi atribuită forțelor din afara țării; Mustafa Kemal a pus lucrurile în mișcare acolo, și nu Lloyd George. Și așa cum a demonstrat exemplul respectiv, mai existau alte căi, alte câteva căi de a trata chestiunea minorităților.”Îi omorâm pe armeni întâi, apoi pe greci, apoi pe kurzi, i-a spus un jandarm turc unei infirmiere a Crucii Roșii daneze, în iulie 1915, când războiul accelerase procesul de turcificare a Imperiului Otoman. Tentativa de a-i anihila pe armeni – dusă la îndeplinire mai ales prin așa-numita Organizație Specială – a fost prelungirea logică a programului naționalist al guvernării de la Constantinopol. Până și observatorii germani au conchis că, lăsând la o parte preocuparea mărturisită față de securitatea militară din regiunile de graniță, turcii ținteau “exterminarea programatică a poporului armean.“ Există o controversă în privința cifrelor, dar între 800.000 și 1,3 milioane de armeni au pierit în masacre și în marșurile morții. Mai târziu, toate acestea aveau să fie denumite „genocid”; și mai târziu, „epurare etnică”. Așadar, omorul în masă era una dintre căile de tratare a chestiunii minorităților într-un stat-națiune. Mulți occidentali au rămas oripilați; puțini au realizat că masacrele aveau drept cauză, înainte de toate, introducerea conceptului occidental de stat-națiune în societățile multinaționale din Orientul Apropiat. Nu, nimic nu se pierde, totul se transformă. Sau se uită. Oriunde deschizi o carte despre istoria secolului XX, dai peste amănunte teribile.

Iată ce găsim în Făuritorii Păcii. Șase luni care au schimbat lumea ( Editura Trei, 2018, traducerea din limba engleză de Smaranda Câmpeanu) a profesoarei de istorie internațională de la Oxford, canadianca Margaret MacMillan. Două pagini, 471-472, extrem de consistente, despre ce s-a întâmplat la Conferința de la Paris, în 1919. Două pagini despre cum s-a ales praful de armeni și Armenia lor, de interesele și tragedia lor, impresionantă, dar care n-a putut trece de combinațiile și interesele Statelor Unite, Angliei, Franței și Italiei. Rar convergente, mereu divergente. Și de ignorarea naționalismului și panturcismului care fierbeau în Anatolia, dar erau tratate superficial la oamenii politici europeni. N-avem spațiu să cităm cele două pagini. Doar o secvență, de care nu mai auzisem până la MacMillan. Rezultatul, vizibil în 1915, a fost dezastruos. Rușii distruseseră o armată otomană numeroasă și păreau gata să avanseze în Anatolia exact în momentul în care Aliații ancorau în Gallipoli, în vest Triumviratul a ordonat deportarea armenilor din estul Anatoliei pe motiv că aceștia ar fi potențiali sau reali trădători. Foarte mulți dintre ei au fost măcelăriți înainte să plece:alții au murit de foame sau boli pe parcursul marșului forțat spre sud. Dacă adevăratul scop al guvernului otoman a fost să-i extermine pe armeni Opinia publică occidentală a fost consternată. În Marea Britanie, cauza armeană a atras foarte mulți susținători, de la ducele de Argyll până la tânărul Arnold Toynbee. Copiilor britanici li se spunea să-și aducă aminte de armenii care muriseră de foame atunci când nu mâncau tot din farfurie. ( !!???) ce să mai comentăm, ce să mai spunem azi, după o sută de ani. Când eram mici ni se atrăgea atenția să nu mai mâncăm atât de repede că nu vin turcii. Acum o astfel de expresie, bazată pe experiențe nefericite de viață sunt considerate incorecte politic. Or fi, dar realitatea trecutului nu poate fi citită doar din perspectiva unor fandacsii  americane, fără substanță pe alte meridiane. Încă un mic citat din cartea acestei profesoare care face o analiză severă, la rece, a aranjamentelor, proaste, desigur, pe care liderii politici ai vremii le-au pus la cale. Încercând să împace și capra și varza și propriile interese s-a ajuns la un compromis, care, acum știm bine, a dus la WW2 și Holocaust. Citatul. „Aproape că nu trecea nici o zi, a spus un expert american, fără ca armenii îndoliați, cu bărbi lungi și îmbrăcați în negru să nu asalteze cu rugăminți delegația americană sau, câteodată, să apeleze chiar la Președinte, descriind situația cu adevărat îngrozitoare din regiunea lor de baștină. Istoria armenilor a fost una dintre cele mai triste povești de la Conferința de Pace.”Președintele era Woodrow Wilson, care a murit ulterior și ideea mandatului american asupra Armeniei a căzut, iar armenii erau Boghos Nubar Pasha și Avedis Aharonian. După ce au fost căsăpiți pe întinderile Anatoliei și în deșertul sirian, armenii pierdeau și partida diplomatică de la Versailles. Cine poate oase roade, spune o vorbă înțeleaptă țărănească românească. O carte extraodinară despre decodarea dedesubturilor politico-diplomatice care au pus rezultatul militar al Primului Război Mondial pe butuci. Păi mai contează ce a fost cu Pacea de la Versailles, dacă toate locuințele pe care le vedem în emisiunea House Hunter International au spații special amenajate pentru barbeque?

Același Mark Mazower, actualmente profesor  la Columbia University, scrie apăsat și competent despre  volumele Killing Orders:Talat Pasha’s tgelegrams and Armenian Genocide al lui Taner Akcam – pe care l-am și comentat și noi în dosarul nostru mai mult ariș-veriș publicistic, decât cercetare istorică severă – și masiva și extrem de bine documentata, vag polemică, Talaat Pasha: Father of the Modern Turkey. Architect of Genocide de Hans-Lukas Kieser ( Princeton University Press, 2019)

Trimitem direct la partea doua a articolului lui Mazower, tocmai pentru că spune totul despre acest criminal de război, condamnat chiar de autoritățile otomane în 1919 – tot Taner Akcam a publicat documentele judecării lui Talaat și a celorlalți lideri turci, acuzați de dezastrul Imperiul Otoman – dar care azi e considerat erou și are un fastuos mausoleum la Ankara. Ironiile istoriei. Sau ce?
https://www.nybooks.com/articles/2019/04/04/talat-pasha-archive-atrocities-armenia/

Concluzia acestor peripatetizări prin trecutul celor 100-150 de ani care au trecut este că adevărul, oricât de greu de dus în spate, ar trebui asumat. Și de armeni, și de turci. O fi bine, o fi nebine,  nu știm. Mai și murim. Cum s-a întâmplat cu fratele meu, Edi. Săracu Edi. N-a mai apucat primăvara din anul acesta. Dacă nu se prăpădea, nu scriam atât de mult în această secvență. De viață și moarte.

Bedros HORASANGIAN

  • 10
  •