Bedros Horasangian

DOSAR 1915 / AXOR și DEIR -es- ZOR

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

hardy-2014-syria-deir-ez-zor-saint-martyrs-church-destruction-features-140926

Când eram copil și chiar adolescent fiind, nu am auzit în familia mea de armeni bolsetsi – adică originari din Constantinopol, Bolis – din care proveneam sau prin celelalte familii pe care le frecventam cuvîntul Genocid. Pur și simplu nu l-am auzit utilizat. În acei ani de după cel de-al Doilea Război Mondial el deja exista. Dar nu intrase în conștiința publică a armenilor din comunitățile ce se aflau în sfera de influență sovietică. Mă îndoiesc că în anii staliniști se folosea cuvîntul Genocid cînd venea vorba de armeni, chiar și în RSS Armenia. În schimb, rar și pe șoptite se pomenea doar de AXOR. Cîțiva dintre supraviețuitori i-am apucat doar ca persoane fizice. Deportare.Era ceva foarte rău, o suferință încă vie.Nu am pus întrebări, ei nu povesteau nimic. Cel puțin cînd era lume mai multă. In particular, nu știu, poate se confesau. Era o mare traumă. Durere.Frică. Teamă. Disperare bine pitită. Să uite de cei morți. Să protejeze pe cei vii. Să trăiască.Acest fisură  colectivă încă mai funcționeză. Că este vorba de armenii care au suportat tragedia, că este vorba de turcii care sunt obligați să suporte vinovăția pe care o transmit înaintașii lor otomani. Rănile încă nu sunt închise și adevărul nu este asumat pînă la capăt.

AXOR a fost o uriașă deportare în masă.  Deportarea unui întreg popor. În termenii de azi, ethnic cleansing, curățire etnică. Un drum fără întoarcere prin deșertul sirian.Adunați din toate colțurile Armeniei istorice încorporate deja de secole în Imperiul Otoman, armenii urcau drumul propriei lor Golgote. Capătul acestui calvar ucigător și nu eliberator era Deir el Zor. Da, de el Zor se pomenea ca punct final al morții. Auschwitz-ul armenilor, așa cum l-a denumit, pe bună dreptate, scriitorul american Peter Balakian. Adunînd ce a mai rămîsese din sutele de mii de oameni aruncați pe drumurile Imperiului Otoman – circulă de mulți ani o hartă cu linii negre ( drumurile) și cercuri roșii, mai mai sau mai mici în funcție de numărul de armeni aruncați pe drumurile morții, el Zor a pus capăt acestei criminale deportări. Purificări etnice. Scoaterea din casele lor, deposedarea de tot avutul lor personal, dar și de proprietățile colective – școli, biserici, magazine, pămînt,cimitire – a tuturor armenilor ce populau, de secole, pămîntul strămoșesc, ocupat de invaziile succesive ale turcilor selgiucizi și otomani veniți din Asia. Căderea Regatului Armean în secolul al IX-a însemnat începutul unei lungi lupte pentru păstrarea unei identități mereu puse în cumpănă. Dar și a unei credințe ce deja avea o substanțială vechime. După Teoria lui Huntington,cu ciocnirea civilizațiilor, aplicată la această zonă, ar fi trebuit să însemne- și chiar a însemnat – demarcația dintre Europa iudeo-creștină și valul islamic care a poposit la marginea ei. Căderea Regatului Armean, și (de)căderea Bizanțului au marcat o nouă epocă de profunde frămîntări în istoria Europei ultimului mileniu. Revenind la el Zor el era punctul final al soluției finale care urma să se aplice după cîteva, nu multe, decenii, evreilor. De aceea el Zor este un moment extrem de important și dureros în istoria armenilor. Și nu numai. Dacă pînă acum doar cîteva luni armenii vorbeau și pomeneau de el zor, de cînd a apărut noul Stat islamic din Siria și Irak, Deir el Zor, ca și Alep sau Raqqa sunt des pomenite. Pentru că toate violențele ce se consumă acum, azi, chair și în aceste zile sunt legate de memoria armenilor uciși exact în aceste locuri, între Tigru și Eufrat acum 1oo de ani. Fundamentaliștii islamiști au devenit un dușman deschis al democrațiilor , nu doar occidentale. Profitînd de disensiunile dintre marile puteri, dar și de slăbiciunea guvernelor Irakului și Siriei – fiecare angrenate în conflicte înterne care nu se mai termină, dar și de slăbiciunea milițiilor kurde din nordul irakului, islamiștii au pus mîna pe putere. Și au declanșat un război declarat occidentului. A fost nevoie de decapitarea cîtorva ostatici pentru ca SUA, Marea Gassia-Deir-Zor-bookBritanie și Franța să declanșeze bombardarea unor obiective militare și civile din zonele aflate sub controlul militanților ISIL. A fost nevoie de o ședință a Consiliului de Securitate ca Barack Obama să obțină acceptul de coagula o nouă alianță internațională, inclusiv cu state arabe – la care s-a raliat și România, fără să știm exact sub ce formă va participa – impotriva terorismului fundamentaliștilor islamici. De aceea, fiind un subiect foarte fierbinte – și dureros pentru armeni, nu doar prin miile de refugiați armeni din zonele de conflict în Armenia sau Liban,ci și pentru faptul că pe 21 septembrie a fost aruncat în aer Biserica Tuturor Martirilor armeni de la El Zor. Mîrșavă acțiune, nu întîmplător produsă, pentru a știrbi importanța acestui loc de reculegere și de pioasă amintire a victimelor AXOR-ului din 1915. 3--62Ministerul Armean de externe a protestat vehement, ca și Ambasada SUA de la Erevan care a deplîns incidentul. Situația este fluidă și vom urmări și noi cum vor evolua evenimentele. Profităm însă de aceste evenimente, din nou dramatice, pentru a prezenta două lucrări dedicate acelui colț de lume cu implicații tragice pentrua armeni. Este vorba de o apariție din 2010, „Deir-Zor. On the trail of the Armenian Genocide of 1915 ” de Bardig Kouyoumdjian și Christine Simeone, cu o prefață extrem de atent alcătuită a prestigiosului istoric  Yves Ternon, traducerea din franceză de Michele McKay Aynesworth, după ediția originală, „Deir-es Zor.Sur la traces du genocide armenien de 1915) și de „At the Crossroads of Der Zor. Death, Survival and Humanitarian Resistance in Aleppo,1915-1917”(Gomidas Institute,Princeton and London, după ediția,limitată, din 2002, apărută la Taderon Press) sub semnătura și  expertiza unui prestigios cercetător german care este Hilmar Kaiser și cu concursul lui Luther și Nancy Eskijian, din Statele Unite. Două lucrări de facturi diferite,una aplecată asupra prezentului de la Deir Es-Zor, care ascunde semnele unui trecut tragic. Documentar fotografic, reportaj cu personaje reale și ființe vii, dialoguri cu armeni islamizați, dar care aruncă o altfel de perspectivă, puțin cercetată și știută de marele public despre aspectele perverse și acoperite de vălul tăcerii. Două-trei generații de armeni cu o altă identitate,femei și copii care au scăpat din ghiarele morții în 1915 și în anii care au urmat, salvați de familii de kurzi, arabi sau integrați de familii turcești și care au perceput viața dincolo de ororile de care au avut parte părinții, bunicii și străbunicii lor. Mărturiile adunate, prin cuvinte, dar mai ales prin imagini, sunt copleșitoare. Dovadă că oricît s-ar dori de către autoritățile turcești sau negaționiștii bine plătiți ai genocidului din 1915 adevărul iese la iveală. Volumul  lui Hilmar Kaiser completeză și documentează destinul acestor supraviețuitori ai căror urmași au alcătuit substanța cărții-album a lui Bardig Kouyoumdjian și Christine Simeone. Avem  povestea-istoria unui preot armean care prin efortul, tenacitatea și curajul său a salvat mii de suflete de copii armeni rămași orfani după ce familiile lor au fost măcelărite.Reverendul Hovhannes Eskijian și orfanii armeni sunt eroii acestei cărți. La rîndul lui orfan, după ce tatăl lui, cizmar în Urfa, a fost ucis în timpul masacrelor hemidiene din 1895.Crescut într-u orfelinat din Maraș, absolvă Seminarul American și apoi își începe cariera preoțească la Kessab, Siria de astăzi, crunt lovită și în acest ultimul an. Dovadă că istoria nu s-a încheiat cum fals profețea Profesorul Fukuyama.Ajunge apoi la Allep și tot ce a urmat, relatat în carte de amănuntele pe care Hilmar Kaiser le pune cap la cap pentru a reconstitui o viață și un destin dedicate lui Dumnezeu și celor din preajmă.Zeci de mii de copii au fost salvați prin abnegația și tenacitatea unui preot. Fie el și protestant, dacă e să judecăm prin prisma armenilor-armeni, deseori mai catolici decît Papa, cum spun românii.Efortul lui Hilmar Kaiser, specialist în istoria socială și economică a Imperiului Otoman tîrziu și în Genocidul Armean, de a ajunge la mărturii primare s-a conjugat cu propriile cercetări legate de tragedia armenilor. Soarta a sute de mii de orfani armeni a preocupat nu doar opinia publică internațională în anii de după război, dar și numeroasele asociații și organizații umanitare care au reușit, printr-un efort conjugat să salveze vieți omenești. Povestea vieții reverendumului Hovhannes Eskidjian, care a făcut eforturi inimaginabile în favoarea acestor năpăstuiți ai sorții și de a le salva viețile se suprapune acestui efort colectiv, la care, și autoritățile române și-au adus contribuția. Cartea, mărturia în sine evenimentelor și analiza exemplară a lui Hilmar Kaiser, devine încă o pagină-document la ceea ce am numit DOSAR 1915, cu toate aspectele lui.Militare, politice, juridice, demografice, nu în ultimul rînd umanitare.”Humanitarian resistance”, cum inspirat se utilizează această formulă de a înfrunta Răul, s-a dovedit mai tare decît toate crimele comise.Viața a învins mereu, chair dacă prețul plătit a fost imens. Revin la un volum deja semnalat recent și pe care aș dori să-l văd tradus nu doar în românește. Este vorba volumul „La Turquie et le Fantome Armenien. Sur la trace du genocide”, Solin/Actes Sud, 2013, cu o prefață, consistentă și interesantă sub raport teoretic a lui Taner Akcam) scris de doi corespondeți de presă francezi care de peste un deceniu transmit reportaje și interviuri de la Istanbul pentru pretigioase publicații pariziene.

lm-et-gp-2013lmelikian

Guillame Perrier și Laure Marchand

Precum Le Figaro, Laure Marchand și pentru Le Monde, Guillame Perrier, autorii acestei excepționale lucrări, greu de catalogat. Este și  reportaj, și anachetă sociologică, este și analiză politico-istorică, este și eseu de primă mînă despre implicare și vinovăție, sunt și numeroase dialoguri-interviuri cu turci, armeni, aleviți, kurzi,nestorieni și musulmani, armeni islamizați care trăiesc își ascund originile și credința, este o splendidă radiografie a Turciei de azi. Și poporului turc, care are, este limpede multe mai multe și variate aspirații decît conducerea oficială a republicii Turcia. Despre tăcere, frică, 9782330017873,ostilitatea celor din jur. Curajul de ați afirma propriile opțiuni, opinii, credințe. Reformele kemaliste și opțiunile democratice prooccidentale s-au lovit în Turcia mereu aspectele religioase. Mai ales în ultmii ani, cînd conducerea politică a țării a fost asigurată de un partid cu vădite tendinețe islamiste.Turcia încearcă să-și caute propriul drum în lumea de astăzi.Este un lider important regional cu aspirații de a intra în Uniuenea Europeană, dar și o punte, un mijlocitor activ, s-ar dori – vezi și eliberarea celor 42 de ostatici din mâinile jihadiștilor islamici la Mosul – între democrația occidentală și lumea islamică a Orientului Mijlociu. Cu toate confruntările de acolo, intrate acum, datorită apariției acestui Stat Islamic într-o nouă sarabandă e violențelor. Cei doi autori frnacezi, care au mulți prieteni, nu doar intelectuali, turci, încearcă să deslușească prin evenimentele trecutului și ale prezentului. De ce această teamă a statului turc de a recunoaște genocidul? Cum ar putea scăpa turcii de această „fantomă armenească”, vie încă și manifestîndu-se în incrediblie forme, care le populează – sunt extrem de multe dovezi/povești/mărturii în această carte – prezentul? „O țară bolnavă de negaționismul”, unde ideologia oficială este deseori contrazisă de situația reală din teren. Că este vorba de oameni, armeni sau descendenții lor islamizați care-și caută identitatea, că este vorba de miile de biserici și propietăți armenești care, încă, mai stau mărturie unui trecut care există. O carte scrisă cu simpatie atît pentru armeni cît și pentru turci, cei doi ziariști vor să prezinte adevărul, nu să judece. De judecat putem judeca noi după ce citim pe nerăsuflate un volum pe care eu personal, mi-ar place să-l dezbat la bucurești în prezenta celor doi jurnaliști. Vive la France, chers amis! Despre judecată, responsabilități,vinovății și aspectele juridice ale Genocidului, găsim date și informații aplicate în volumul „Dosarul Juridic al Genocidului Armean„ (Editura Ararat, 2013, traducere de Arpiar Sahaghian din limba rusă, am aflat pe căi private, după o ediție care nu știm cînd și unde a apărut, ceea ce nu prea e în ordine) Autorul, Yuri G.Barsegov( n.1925,Tbilisi-m.2008, Moscova) este, deslușim din mica fișă biobibliografică anexată volumului și din ce am găsit pe internet, un distins expert în materie de drept internațional.Carieră la Moscova și ONU, fost funcționar internațional, profesor și  Director al Institutului de drept barsegovinternațional și științe politice al Armeniei. In 2005 a scos în trei volume „Genocidul Armean. Responsabilitatea Turciei și obligațiile comunității internaționale.” Studiul – care nu a putut apărea înainte de căderea URSS, ca și în cazul muncii lui Verjine Svazlian, QED, că veni vorba de Genocid Armean în epoca sovietică… – și la care voi încerca să ajung și eu. Anyway,pe scurt, ce conține prezentul volum?(Să nu uităm să amintim că ediția românească a cărții se închide cu o recenzie, percutantă și la obiect, a lui Harut Sassounian, incisivul comentator politic de la The Armenian Weekly ce apare în Statele Unite.) Se face o trecere în revistă a termenului de genocid, apoi sa panoramează, succint istoria armenilor sub stăpînirea otomană, cu toate aspectele ce sunt implicate de această conviețuire într-un imperiu multinațional unde armenii aveau statut de millet,ca apoi să ajungem rapid la masacrele din 1876-1914, ce au premers acel AXOR de care pomeneam la începutul acestor comentarii. Autorul încearcă la fiecare pas să dea o justificare jurirică a celor întîmplate. Termenul Genocid, introdus de raphel Lemkin și apoi acceptat de comunitatea internațională după procesul de la Nurenberg, care a condamnt definitiv și a decis ca imprescriptibile crimele împotriva umanității.Barseghov insistă asupra aspectelor legate de intenția autorităților otomane în a lichida întreaga populație armeană de pe teritoriul ei.Pune în evidență caracterul premeditat al acestei acțiuni și apoi, ulterior, mistificarea adevărului. Acțiune începută în forță imediat după procesul și condamnarea liderilor Junilor Turci, și urmate de noile masacre din 1920 de la Adana și Maraș. Și tot ce s-a întîmplat în anii tulburi de după încheierea Primului Război Mondial. Intre proclamarea, facerea și desfacerea Republicii Armenia și nașterea noii Republici Turcia de sub președinția lui Mustafa Kemal Ataturk au fost cîțiva ani extrem de agitați. Ani cu multe complicații, cu numeroase răsturnări de situații, nu doar militare și politice, dar și umanitare. Cînd milioane de oameni, din Europa și Orientul Mijlociu încercau să-și revină după marele cataclism. Genocidul armean, care este mereu ignorat și astăzi, la o sută de ani de la evenimente cînd se tot vorbește și comemorează BarsegovWW1,rămâne parte a aestei drame colective. O tragedie aparte.În capitolul 7 al studiului său, Yuri Barseghov ridică o problemă încă nerezolvată nici astăzi. Este vorba de răspunderea materială pentru genocidul armenilor, răspunderea juridică pentru spolierea propietăților armenilor, a reparațiilor și daunelor materiale pe care Republica Turcia, ca succesoare a Imperiulul Otoman,are responsabilitatea să o rezolve. Complicată situație, greu de ieșit din ea. Jefuirea unui popor nu poate fi lăsată în seama hazardului. Avînd o vastă experiență la ONU și acces la arhivele fostei Societăți a Națiunilor, Barseghov amintește și de cererile Comitetului Central al Refugiaților Armeni din 1929, prin care se solicita statului turc rezolvarea multor chestiuni lăsate în suspans după semnarea Tratatului, păgubos pentru armeni, de la Laussane. Interesant întregul capitol, ca și intervențiile guvernului lui Ismet Inonu. Una peste alta, este de apreciat efortul profesorului armean de a aborda frontal chestiuni politico-juridice greu de admis și astăzi de către partea turcă. Situație actuală cu atît mai complexă și complicată și prin existența diferendumului Armeniei cu Azerbaidjanul. Atît în ce privește situația din Nagorno-Karabagh, dar și celelalte chestiuni economice ce rezultă din închiderea granițelor cu Turcia și Azerbaidjanul, ceea ce crează greutăți suplimentare prin izolarea terestră a Armeniei.   Este limpede că oricîtă dreptate ar avea armenii în soliticitările lor multiple, fără un angajament politic, negociat și asumat de responsabilii turci de astăzi nimic nu poate avansa. Sigur că presiunile externe și o conjunctură internațională favorabilă ar putea ajuta ambelor părți. Liderii de la Ankara, noua echipă în cap cu președintele Tayyup Regep Erdogan și Primul Ministru Ahmet Davutoglu  sunt obligați astăzi să gestioneze multiple probleme legate de situația din Orientul Mijlociu, din care nu poate lipsi și chestiunea armenească. Probabil – și posibil, de ce nu – o politică și o diplomație a pașilor mărunți ar putea da roade într-un viitor încă nedeterminat, după opinia mea. O soluție militară, la care face apel mereu partea azeră de astăzi, nu ar duce decît la o nouă catastrofă.Nu rămâne decît a fi găsită o soluție rezonabilă, pentru a pune în acord trecutul,  prezentul și viitorul, o soluție pașnică și benefică pentru toți cei implicați în această parte de Caucaz și  din Orientul Mijlociu.Mai devreme sau mai tîrziu DOSARUL 1915 va trebui închis. Sugestiile și elementele juridice pe care le oferă Y.G.Barsegov sunt pe deplin acceptabile. Ceea ce s-a întîmplat în Axor și la Deir es Zor vor rămîne însă ca un memento mori la adresa întregii umanități.

Bedros Horasangian

 

  •  
  •  

One Response to DOSAR 1915 / AXOR și DEIR -es- ZOR