Bedros Horasangian

DOSAR 1915: Anatole France – Discurs ținut la Sorbona cu ocazia adunării ”Omagiu pentru Armenia” 9 aprilie 1916

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

420px-Anatole_France_1921 - Copy

Avem la îndemână un document istoric. Incă o mărturie, de data aceasta chiar din acei ani sângerosi, cînd tragedia armenilor din 1915 încă nu se terminase. Nu s-a încheiat nici astăzi. Anatole France este una dintre gloriile culturii franceze. Critic și istoric literar de anvergură în epocă, un intelectual de mare suprafață. Faptul că o asemenea personalitate ia atitudine în favoarea armenilor și înfierează crimele comise împotriva unui întreg popor nu are cum să nu emoționeze. Atunci, ca și astăzi. Franța era în război, mai trebuiau să treacă ceva timp ca Aliații să învingă mașinăria de război germană-austriacă la care se raliase și Imperiul Otoman. Genocidul comis de  Junii Turci nu va salva Imperiul care se va prăbuși odată cu încheierea războiului mondial. Un război care va reconfigura harta Europei. Anatol France punctează o idee esențială. Reamintește auditoriului de la Sorbona de efortul secular de conservare al patrimomniului intelectual și cultural al greciei antice și Romei Imperiale. Despre geniul latin din Orient este vorba. De faptul că Armenia și armenii, creștinați cu zece ani înainte de Edictul de la Milano, au funcționat mereu ca un limes, ca o stavilă, pavăză, zid, cum vrem să-i spunem, în fața uriașui val islamic ce a venit peste Europa din Asia.  Rolul armenilor și locul meritat de ei pe harta istoriei Europei a fost recunoscut nu odată. De de aceea, punctează Anatol France, tragedia armenilor este o tragedie a întregii Europe. Și a Franței, mereu în solidar cu armenii.

Ieri, ca și astăzi.Vive la France!

BEDROS HORASANGIAN

 

Anatole France – Discurs ținut la Sorbona

cu ocazia adunării ”Omagiu pentru Armenia”

9 aprilie 1916

 

Acum douăzeci de ani, când masacrele ordonate de către sultanul Abdul Hamid însângerau Armenia, doar câteva voci din Europa , câteva voci indignate au protestat față de sacrificarea unui popor. În Franța, un număr foarte mic de oameni care aparțineau partidelor cele mai opuse s-au unit pentru a cere drepturile umanității care erau grav ofensate. Îi cunoașteți: Jaurès, Denys Cochin, Gabriel Séailles, Ernest Lavisse, Jean Finot, Victor Bérard, Francis de Pressensé, părintele Charmetant, Pierre Quillard, Clemenceau, Albert Vandal și alți câțiva pe care îmi cer scuze că nu îi numesc. Restul au rămas tăcuți . Mulți s-au simțit pătrunși de o mare milă; dar cum nenorocirea evocă o alienare pentru majoritatea oamenilor ,s-au căutat defecte ale victimelor; le-au reproșat slabiciunea. Unii au luat apărarea călăilor care au arătat cum au pus la punct răzvrătiții, sau au răzbunat poporul turc distrus de cămătarii creștini. În final  alții au văzut în acest măcel mâna Angliei sau pe cea a Rusiei.

Cu toate acestea, în ciuda protestelor armenofililor și reprezentațiilor timide ale câtorva puteri, în ciuda promisiunilor făcute de Guvernul turc,  persecuția, uneori înăbușită și voalată, nu a încetat . În zadar o revoluție de palat schimba liderii Imperiului. Junii Turci ajunși la putere   l-au depășit pe Abdul Hamid în ferocitate când au organizat masacrele din Adana. În cele din urmă, nenorocirile creștinilor nu au mai stârnit milă . Ei au rămas de neînțeles pentru Europa civilizată. Noi nu am cunoscut poporul armean  decât prin loviturile pe care le-a primit. S-a ignorat totul despre el : trecutul lui, geniul lui, credința lui, speranțele lui. Sensul exterminării sale, ne-a scăpat . Si a mers așa pâna acum 2 ani . Marele război a izbucnit . Turcia s-a comportat ca un vasal al Germaniei . Și deodată s-a făcut lumină în Franța cu privire la spiritul Armeniei și la cauzele martiriului său. S-a înțeles că lunga luptă inegală între turcii opresori și armeni a fost, să o înțelegem bine, o luptă a despotismului , o luptă a barbariei împotriva spiritului de dreptate și libertate . Și când am văzut că victima turcilor s-a întors  spre  noi cu ochi stinși în care mai apărea o licărire de speranță, am înțeles în sfârșit că era vorba de sora noastră din Orient care murea, și care murea pentru că era sora noastră și pentru crima de a împărtăși sentimentele noastre, de iubi ceea ce iubeam și noi, de a gândi ceea ce gandeam și noi, de a crede ceea ce credeam noi, de a gustat ca și noi înțelepciunea, corectitudinea, poezia, arta. Aceasta a fost crima ei de neiertat.

Se cade deci, doamnelor și domnilor, ca un consiliu de francezi să aducă acestui popor aflat într-o mare și nobilă nenorocire, un omagiu solemn. Noi ne facem aici o datorie sacră. Noi redăm Armeniei onorurile cuvenite mai puțin pentru aceste faimoase nenorociri, dar mai ales pentru consecvența cu care le-a îndurat. O vom lăuda pentru această iubire invincibilă care o leagă de civilizația poparelor reprezentate în această sală, de civilizația noastră . Deoarece Armenia este unită cu noi prin legături de familie și, după cum a spus un patriot armean , ea extinde în Orient geniul latin . Istoria ei, așa cum tocmai ne-a fost prezentată pe scurt de dl. Paul  Deschanel, se rezumă la un efort secular de conservare a patrimoniului intelectual și moral al Greciei și Romei . Puternică, Armenia  l-a apărat cu armele și legile sale; cucerită , înrobită  fiind ea a ținut cultul în inima sa. Se poate spune că în aceste ore recente în care dl. Painlevé ne-a relatat în mod elocvent ororile fără exemplu , mai mult de cinci sute de mii de armeni au murit pentru cauza noastră și cu numele nostru pe buze. ” Acești creștini, spun turcii, au organizat o insurecție extinsă și au întins mâna  dușmanilor  Semilunii!” Asasinii  nu-și pot justifica crima prin această imputare. Dar este adevărat că armenii au cerut prin dorința lor victoria Franței și a Aliaților.

Mai mult decât atât, distrugerea acestui popor, pe care îl iubim, a fost determinată în consiliile guvernului turc. Tot ce a existat de la Samsun la Diyarbakir, tineri, bătrâni, femei, copii au fost asasinați din ordinul sultanului, cu complicitatea Germaniei.

Armenia se stinge. Dar ea va renaște.

Puținul sânge care îi rămâne este un sânge prețios, care va lansa o descendență eroică. Un popor care nu vreau să moară, nu va muri.

După victoria armatelor noastre, care luptă pentru dreptate și libertate,  Aliații vor avea sarcini importante de efectuat. Și cea mai sacră dintre aceste sarcini va fi aceea de a reda viața popoarelor de martiri, Belgiei, Serbiei. Astfel, vor asigura securitatea și independența Armeniei.  Înclinându-se în fața ei îi vor spune:  “Sora mea,  ridică-te! nu mai suferi.  Ești de acum înainte liberă  să trăiești în conformitate cu geniul și credința ta. ”

Traducere din limba franceză de Silvia Terzian

  •  
  •