Mihai Stepan Cazazian

DOCUMENTE / NAGORNO KARABAGH, O CARTE ALBĂ (1997)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Cuvânt înainte

Această Carte Albă oferă un rezumat cuprinzător al problemelor care au luat naștere odată cu apariția, în perioada post-sovietică, a Republicii Nagorno Karabagh. Născut dintr-un conflict și cu o existență de facto, Nagorno Karabagh rămâne un subiect de importanță internațională. Textul de față explică fondul acestui conflict, oferă motivele ce au stat la baza apariției Republicii Nagorno Karabagh și scoate în evidență problemele critice rămase nerezolvate, probleme care la ora actuală împiedică negocierea unui acord. O încetare a focului, intrată în vigoare în 1994, a dat posibilitatea căutării unei  păci cuprinzătoare, care să rezolve diferențele dintre părțile aflate în conflict. Cu toate acestea, complicațiile apărute în timpul negocierilor au întârziat cursa pentru pace și securitate în regiune, fapt evident la Summitul bienal OSCE de la Lisabona, din 2-3 decembrie 1996, când, din nou, nu au putut fi stabilite acorduri și principii de guvernare. Acest ultim eșec scoate în evidență aspectele unice ale “chestiunii” Karbaghului și atenția specială pe care acesta o merită.

Fondat și condus de fostul Ministru de Externe, Centrul Armean pentru Studii Naționale și Internaționale, institut cu sediul la Erevan, leagă cercetarea academică cu problemele aferente apariției noilor politici publice, probleme cărora trebuie să le facă față poporul armean din spațiul post-sovietic. La puțin timp după apariția primei ediții a Cărții Albe, cursul rapid al evoluțiilor care caracterizează procesele de negocieri a făcut necesară pregătirea unei a doua ediții. Reglementarea internațională a chestiunii Karabaghului rămâne centrală în rezolvarea problemelor Caucazului. Sperăm ca explicațiile și clarificările oferite de această Carte Albă să contribuie la procesul de reconciliere al părților implicate și la obținerea în cele din urmă a păcii în regiune.

Adunarea Armeană din America

________________________________

Acest studiu a fost publicat

în Anuarul de Cultură Armeană ANI 1997-1998

( Anul IV-V – Serie Nouă )

volum realizat de Anais Nersesian și Mihai Stepan Cazazian

Traducere și adaptare: Oana-Valentina Suciu

________________________________

NAGORNO KARABAGH

O CARTE ALBĂ

Rezumat

Republica Nagorno Karabgh este o realitate curentă. Fosta provincie autonomă a Uniunii Sovietice este acum o entitate statală, pe deplin dezvoltată, cu forțe de apărare și cu un guvern propriu. Încercată în cadrul unui conflict, noua republică și-a demonstrat capacitatea de a face față unui asalt militar și de a pune capăt ostilităților militare de pe teritoriul său.

Odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice și-au făcut apariția o serie de fenomene de bază, mai ales în Caucaz, unde procesul de decolonizare a fost mai extins decât în orice altă zonă din URSS. Odată devenite regiuni autonome, locuite de grupuri etnice diferite de populația majoritară a noilor state independente din regiune, acestea și-au revendicat dreptul la auto-determinare. În absența unor noi garanții juridice și constituționale pentru o existență separată, remediul dilemei lor a fost idependența. În timp ce fiecare dintre ele a reușit în grade diferite, “cazul Nagorno Karabagh” constituie un exemplu rar de popor care și-a obținut independența de facto.

Această nouă situație a devenit un test pentru ordinea post-sovietică. Deasemenea, ea reprezintă o provocare lansată comunității internaționale, de a veni în întâmpinarea noilor nevoi cu o metodă de recunoaștere a fenomenelor politice existente. Principiile legale, care au servit bine statele în trecut, se dovedesc acum a fi insuficient dezvoltate pentru a face față noii provocări. Este necesară o reconciliere între fenomene și remediile legale sancționate pe plan internațional pentru a lega existența de facto cu cea de jure. A amâna căutarea unui remediu este o invitație la continuarea conflictului.

Datorită faptului că o încetare a focului este singura înțelegere care poate menține pacea în regiune, urgența găsirii unei soluții la problemele ridicate de existența de facto a Republicii Nagorno Karabagh nu poate fi trecută cu vederea.  Argumentele legale cu privire la principiile juridice, care sunt juxtapuse  în mod deliberat, pot genera riscul apariției confruntărilor, care  ar pune în pericol propietatea și viețile oamenilor. Investițiile în  reconciliere și în crearea unor punți de legătură între principiile legale în chestiune au fost foarte reduse. Trebuie depășite argumentele abstracte care nu iau în calcul sursele istorice pe termen lung, dacă acestea nu oferă pe mai departe justificări pentru perpetuarea conflictului sau pentru cu rezolvarea acestuia.

Secolul XX a fost  o perioadă de tragedii sucesive pentru poporul armean. În centrul insistenței Nagorno Karabaghului de a fi garantată siguranța cetățenilor săi se regăsesc Genocidul din Imperiul Otoman din prima parte a secolului și deportările forțate precum și pogromurile împotriva armenilor din Azerbaidjan de la sfârștul anilor 1980 și de la începutul anilor 1990.

Avem toate motivele să credem că este posibilă rezolvarea conflictului din Nagorno Karabagh. Toate părțile implicate au demonstrat înțelegere în evitarea reînceperii ostilităților. S-a creat un echilibru de forțe care descurajează folosirea forței armate. Comunitatea internațională a investit serios în efortul de a aduce părțile implicate în conflict la masa negocie-rilor, pentru găsirea unei soluții politice. Au loc negocieri cu diferite părți și pe căi multiple. OSCE și alte părți continuă medierile. Aceste evoluții dove-desc că majoritatea părților implicate, dacă nu chiar toate, sunt interesate de o rezolvare cuprinzătoare, care să îndrepte conflictul spre un sfârșit definitiv, și de construire a unor garanții care să prevină resurecția unui război în regiune.                                                                                                           Dreptul internațional este mereu în proces de dezvoltare. Este necesară aplicarea cu creativitate a legilor și principiilor existente. Acestea trebuie să ofere respectul pentru drepturile civile și politice ale locuitorilor micilor state care iau naștere în urma procesului de decolonizare. Pentru a se veni în întâmpinarea acestor provocări, trebuie formulate derivații logice și raționale ale principiilor existente. Însăși Republica Nagorno Karabagh a oferit câteva concepte noi. Acestea reconciliază principiul auto-determinării din fosta regiune autonomă Nagorno Karabagh, acum un teritoriu care se auto-guvernează, cu cel al integrității teritoriale a noii Republici independente a Azerbaidjanului. Principiile iau în calcul supremația ordinii juridice internaționale, asigurând în același timp întregul set de drepturi politice la care este îndreptățit Karabaghul. Aceste concepte, care sunt explicate aici în detaliu, merită o atenție și o examinare atentă.

Introducere

Sursele Confruntării

Originile disputei din regiunea Nagorno Karabagh (sau Karabaghul de Munte) ne conduc în trecut, la începutul anilor 1920, când s-a format Uniunea Sovietică. Disputa a început odată cu alipirea teritoriului Nagorno Karabagh, populat în proporție de 95% cu armeni, Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Decizia a fost sursa opoziției permanente a regiunii față de autoritățile din Republica Sovietică Azerbaidjan.

Pe parcursul a celor șaptezeci de ani de existență a URSS, guvernul Azerbaidjanului Sovietic a dus o politică sistematică de eliminare a armenilor din Karabagh, din patria lor istorică. Cu toate că statisticile sovietice nu sunt întotdeauna credibile, și au fost suspectate de subevaluarea deliberată a cifrelor etnice, acestea arată că din 1923 și până în 1979 populația armenească din Karabagh a fost redusă de la 150,000 la 120,000, în timp ce a avut loc un influx de populație azeră, care a ajuns de la 3,800 de persoane în 1923 la 38,000 de persoane în 1979. Schimbarea radicală a compoziției etno-demografice a Karabaghului a generat decenii de conflicte între azerii și armenii din Karabagh.

În ciuda repetatelor apeluri de la Moscova de a se rectifica statutul politic al regiunii Nagorno Krabagh, problema a rămas nerezolvată până în 1987-1988, când Gorbaciov a anunțat noua sa politică, “perestroika”. La acea dată luase deja naștere mișcarea de apărare a drepturilor politice din Karabagh, și ea se bucura de o puternică susținere în Armenia. Pe măsură ce mișcarea câștiga viteză, ea a fost întâmpinată cu masacre și acte de violență împotriva armenilor din Sumgait, Baku și alte zone din Azerbaidjan. Odată cu prăbușirea definitivă a Uniunii Sovietice, Azerbaidjanul a recurs la la acțiuni militare directe împotriva Karabaghului,  pentru a rezolva prin forță problema armenească, ce dura de atât de mult timp. A urmat un conflict deschis între conducătorii armeni ai Karabaghului și cei ai Azerbaidjanului; după mii de pierderi de ambele părți armenii din Karabagh au învins.

Situația Actuală

Ca rezultat, pe teritoriul Nagorno Karabagh a fost formată o entitate statală independentă, care și-a demonstrat capacitatea de a-și apăra singură interesele naționale, economice  și de securitate. Republica Nagorno Karbagh, cum a ajuns să fie cunoscută, are propriul președinte, propria administrație, propria legislație, propriile principii politice și propriile forțe armate.  Odată cu deschiderea, în 1992, a Coridorului Lachin a fost stabiltă o legătură de importanță vitală cu Armenia și cu restul lumii.

Situația demografică din regiune s-a schimbat dramatic. Un număr enorm de persoane – atât armeni, cât și azeri – au devenit refugiați. Cu mulți ani înainte de transformarea conflictului într-unul militar, printr-o serie de pogromuri, au fost expulzați cu forța din Azerbaidjan peste 340,000 de armeni.  Alte zeci de mii de armeni din Nagorno Karbagh au fost dislocați, atunci când regiunea a fost transformată într-un câmp de luptă și aproape jumătate din teritoriu a fost ocupat de forțele armate ale Azerbaidjanului.

Controlul asupra zonelor disputate este acum o problemă majoră pentru părție aflate în conflict. Linia de contact dintre pozițiile militare din Nagorno Karbagh și Azerbaidjan din zona de conflict constituie de fapt granițele care separă părțile rivale. Încetarea focului de-a lungul liniei de contact este în vigoare din mai 1994.

În prezent, Armata de Apărare din Nagorno Karabagh controlează câteva regiuni din Azerbaidjan care, deși aflate în afara regiunii, întregesc securitatea națională a republicii. În același timp, Azerbaidjanul controlează un număr de teritorii care aparțin regiunii Nagorno Krabagh, printre care provincia Shahumian și câteva părți din Mardakert.

Începând din 1992, sub patronajul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), a început pregătirea negocierilor internațioanle de rezolvare a conflictului. Unsprezece state membre ale OSCE au format o echipă de negocieri, denumită „Grupul de la Minsk”, care urma să înceapă convorbirile de pace. Azerbaidjanul a oscilat  între opoziția puternică și acceptarea fără tragere de inimă a participării directe a Nagorno Karbaghului la aceste întâlniri. Negocierile internaționale au acceptat, cu intermitențe că este vorba despre guvernul Nagorno Karbaghului, și nu al Armeniei, deci cel care este partea principală în conflictul cu Azerbaidjanul.

Deși Nagorno Karabagh și-a obținut suveranitatea în conformitate atât cu legile internaționale, cât și cu cele interne ale URSS, în vigoare la data la care și-a declarat independența, totuși, republica nu a fost recunoscută ca stat independent de către comunitatea internațională.

Karabaghul: O Entitate Aparte

Statutul Istoric și Pre-Sovietic

Nagorno Karabagh este un teritoriu istoric armenesc care, în epoci diferite, a făcut parte din Armenia, Aghvank (Albania Caucaziană) și Persia. Rădăcinile sale armenești duc cu mult înainte de secolul întâi î.c.[1]. Dinastiile princiare armenești au domnit peste Karabagh, garantându-i suveranitatea prin tratate încheiate cu puterile vecine. Suzerani de mai aproape sau de mai departe au recunoscut dreptul Karabaghului de a se auto-guverna. Doar cu un secol înainte de intrarea Rusiei în Transcaucaz, {ahul Persiei a recunoscut dreptul armenilor din Karabagh de a rămâne sub conducerea prinților armeni autohtoni.

În conformitate cu Tratatul de la Gulistan din 1813, Karabaghul a fost transformat din dominion persan, în dominion rusesc. Acest fapt a marcat începutul unei perioade de securitate și prosperitate pentru armenii din Karabagh. Orașul Shushi a înflorit ca centru major al vieții culturale și economice armenești. Zona a rămas neafectată chiar și în primii ani ai Primului Război Mondial.

Karabaghul între 1918 și 1920

După revoluțiile rusești din 1917, și după prăbușirea regimului țarist, au luat naștere în 1918, pentru o scurtă perioadă, republicile independente ale Armeniei și Azerbaidjanului. Republica Azerbajan a fost primul stat azer din istorie, iar disputa legată de Nagorno Karabagh, dintre armenii din Karabagh și Azerbaidjan, în favoarea căruia a intervenit Armata Turcă Otomană, datează din această perioadă. În iulie 1918, Prima Adunare a Nagorno Karabaghului a declarat auto-guvernarea regiunii și a creat un Consiliu Național și un guvern. În august 1919, Consiliul Național din Karabagh a intrat într-un acord provizoriu de realizare a unui tratat cu guvernul din Azerbaidjan, pentru a evita conflictul militar cu un advesar superior. Ceea ce nu a împiedicat Baku-ul să continue violarea termenilor tratatului, mergând până la masacrarea armenilor de către azer, în fosta capitală a Karabaghului, Shushi,  în martie 1920.  În virtutea acestor fapte, Cea de-a Noua Adunare a Karabaghului a anulat întreg tratatul și a pronunțat unirea cu Armenia.

Masacrul de la Shushi amenința să mărească amploarea genocidului aplicat armenilor din Imperiul Otoman începând cu 1915. Ajutate și instigate de armata turcă, forțele azere comiseseră deja în 1918 o serie de atrocități având ca țintă armenii din Baku și din alte zone. Metodele convergente ale turcilor și ale azerilor amenințau însăși existența poporului armean în Caucaz. Totuși, conflictul violent a luat sfârși odată cu sovietizarea republicilor caucaziene.

La 30 noiembrie 1920, guvernul sovietizat al Azerbaidjanului recunoaște Nagorno Karabagh ca făcând parte din Armenia, iar în iunie 1921 guvernul Armeniei Sovietice face același lucru.

Nagorno Karabagh și Divizările lui Stalin*

Odată cu apariția Uniunii Sovietice, natura problemei din Karabagh a fost transformată dintr-un conflict interstatal într-unul în cadrul imperiului. Pe 5 iulie 1921, Biroul Caucazian al Partidului Comunist Rus a adoptat o decizie politică de anexare a Nagorno Karabaghului populat cu armeni, la Azerbaidjanul Sovietic, punând astfel bazele practicii staliniste de divizare din Transcaucazia.[2]

Pe 7 iulie 1923, Comitetul Revoluționar  al Azerbaidjanului Sovietic a reușit să dezmembreze Karabaghul și să creeeze pe o porțiune din teritoriul său Regiunea Autonomă (Oblast) a Nagorno Karabaghului. Între 1924 și 1929, pe teritoriul unde în prezent se găsesc provinciile Lachin și Kelbajar, a fost înființată, cu intenția de a separa efectiv Nagorno Karabagh de Armenia, o jurisdicție cu statut incert, numită “Kurdistanul Roșu”. În 1930, regiunea autonomă kurdă  a fost desființată, dar a fost menținutț zona-tampon dintre Nagorno-Karabagh și Armenia. Constituția lui Stalin din 1926 pecetluiește aranjament teritorial.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      

Petițiile Karabaghul către Kremlin

Această separare a devenit subiectul unor proteste repetate,  atât în Nagorno Karabagh cât și în Armenia, exprimate continuu în petiții către Moscova. Chestiunea Karbaghului a fost ridicată periodic în perioada tendințelor “democratice” din Uniunea Sovietică.

La începutul anilor 1960, pe fundalul perioadei cu caracter mai puțin represiv a epocii Hrușciov, scrisoarea din iunie 1965 a “intelligentsiei” armene din Nagorno Karabagh (cunoscută sub numele de “scrisoarea celor treisprezece”) a devenit primă misivă de acest tip adresată conducerii URSS. În plus, conducerea Armeniei Sovietice a adresat, în septembrie 1966, autorităților centrale o petiție în care cerea returnarea Karabaghului către Armenia. Sub presiunea RSS Azerbaidjan, problema a fost abandonată, dar a reapărut cu ocazia reformelor democratice ale lui Gorbaciov. Mii de scrisori care cereau în mod consecvent secesiunea au fost trimise din Nagorno Karabagh, între anii 1987-88, [OVS1]  la Kremlin. Fiecare reacție pozitivă, oricât de slabă, a reprezentanților Uniunii Sovietice, nu făcea decât să intensifice mișcarea de eliberare a Karabaghului de sub suzeranitatea Azerbaidjanului.

Începuturile Conflictului Actual

Karabaghul în timpul Perestroicii

La 20 februarie 1988, sesiunea celei de-a 20-a convocări a delegaților din Regiunea Autonomă Nagorno Karabagh adoptă o rezoluție, care încerca trecerea Karabaghului din cadrul Azerbaidjanului Sovietic, în cadrul Armeniei. Adunarea făcea simultan apel pentru confirmare la Sovietul Suprem al URSS. Conducerea Azerbaidjanului Sovietic a încercat să rezolve problema aplicând o combinație între putere  și presiune a Partidului Comunist atât în Nagorno Karabagh cât și asupra armenilor din Azerbaidjan originari din Karabagh. Cu toate acestea, nici progromurile anti-armenești din februarie 1988 din orașul azer Sumgait, nici masacrele care au urmat, nici deportarea din Baku și din alte zone a mai mult de 100,000 de armeni, nici presiunea Moscovei nu au putut opri mișcările din Nagorno Karabagh.

Pe 13 iunie 1988, Sovietul Suprem al RSS Azerbaidjan neagă petiția Adunării Karabaghului. Totuși, aceasta este echilibrată pe 15 iunie de Sovietul Suprem al Armeniei, care aprobă propunerea Karabaghului și face apel la conducerea sovietică pentru rezolvarea problemei.

Moscova și Tentativele sale de Guvernare Directă

Pe 18 iulie 1988, Sovietul Suprem al URSS, bazându-se pe Articolul 78 al Constituției Sovietice, care interzicea orice schimbări teritoriale ale unei republici din Uniune fără acordul său, decidea să lase Nagorno Karabaghul în cadrul structurilor din Azerbaidjanul Sovietic.

Cu toate acestea, pe 24 martie 1988, rezoluția Comitetului Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică și directivele adiacente de implementare venite din partea conducerii sovietice[3], îl desemnau pe Arkadi Volsky, un oficial de nivel înalt al Partidului Comunist Sovietic, ca reprezentant autorizat în teritoriu.

Începând cu 20 ianuarie 1989, Sovietul Suprem înființa în Nagorno Karabagh o autoritate specială, condusă de Volsky, care era subiectul direct al conducerii URSS. Aceasta crea un precedent în limitarea controlului politic al Azerbaidjanului Sovietic asupra teritoriilor din Nagorno Karabagh; în vara lui 1989 era format  de către reprezentanții autorizați ai populației  un Consiliu Național .

Azerbaidjanul Suprimă Autonomia Nagorno Karabaghului

Rezoluția din 28 noiembrie 1989, a Sovietului Suprem al URSS, care a fost adoptată sub presiunea comună a conducerii Azerbaidjanului Sovietic și a forțelor pro-azere de la Moscova, lichida “Comisia Volsky” și o înlocuia, printr-o decizie din 15 ianuarie 1990, cu “Comitetul Organizațional din Republică” (orgkom) a Azerbaidjanului Sovietic. Scopul declarat al acestui corp era de a restabili “sovietele locale” de odinoară din Nagorno Karabagh. În realitate, însă, orgkomul, sub conducerea deputatului Partidului Comunist Azer Viktor Polianichko, creiona desființarea autonomiei Karabaghului.

}elul lui Polianichko era să desființeze majoritatea armenească din Karabagh. El a luat măsuri de creștere artificială a comunității azere din Nagorno Karabagh și de modificare a compoziției demografice din teritoriu. Au fost construite în Karabagh numeroase locuințe pentru refugiații azeri care au părăsit Armenia între 1988 și 1990. Ca o consecință a acestei alterări intenționate a echilibrului demografic, combinată cu acțiuni militare concertate de către orgkomul lui Polianichko, forțele azere speciale de poliție și detașamentele Armatei Sovietice staționate în Nagorno Karabagh, plasau mai mult de jumătate din teritoriul Nagorno Karabaghul sub ocupație militară. Mai mult, Shushi, Lachin și alte obiective strategice din interiorul și din jurul Karabaghului erau transformate în baze militare azere, punând astfel serios în pericol existența izolatei enclave armenești.

Pe 23 noiembrie 1991, Sovietul Suprem al Azerbaidjanului, care își declarase deja propria indepenedență față de URSS și în disprețul Articolelor 86 și 87 ale Constituției Sovietice – care codificau statutul de regiune autonomă a Nagorno Karabaghului și interziceau orice schimbare în această privință fără consimțământul său – adoptă o rezoluție de “Abolire a Regiunii Autonome Nagorno Karabagh”. Prin aceasta, Baku își încălca și propria lege, adoptată la 16 iunie 1987,  care reglementa relațiile dintre Azerbaidjanul Sovietic și Nagorno Karabagh. Legea interzicea modificarea fostelor granițe în absența unui consens explicit. Decizia Azerbaidjanului era și un răspuns la rezoluția Sovietului Suprem al Armeniei, de la 1 decembrie 1989, care chema în unanimitate la “Reunirea RSS Armenia cu Nagorno Karabagh”.

La 27 noimebrie 1991, Comitetul de Supraveghere a Constituției din URSS aprecia ca neconstituțional orgkomul creat prin decizia Sovietului Suprem de la 15 ianuarie 1990, ca și decizia Azerbaidjanului, de la 23 noiembrie 1991, de abolire a autonomiei Karabaghului. Deasemenea revoca, pe 1 decembrie 1991, rezoluția armeană de reunificare. În timp ce această rezoluție  readucea Karabaghul la statutul său de dinainte de 1988, având  semnficație juridică, ea nu includea nici un fel de garanții privind securitatea și viabilitatea teritoriului asediat.

Azerbaidjan și Nagorno Karabagh: Declarații de Independență

În vara lui 1991 situația în regiune se schimbă. La 30 august, Sovietul Suprem al Azerbaidjanului Sovietic adoptă “Declarația de restabilire a independenței naționale a Republicii Azerbaidjan”. Acest act stipula procesul de declarare a independenței față de URSS. Patru zile mai târziu, Nagorno Karabagh, în conformitate cu legea internațională și cu cea internă sovietică, iniția același proces, prin adoptarea comună a “Declarării Republicii Nagorno Karbagh” de către Consiliul Local Legislativ din Nagorno Karabagh și de către provincia învecinată Shahumian, cu populație armenească. Singura diferență era, pentru Karabagh, că independența era declarată nu față de Unuinea Sovietică ci față de Azerbaidjan.

Actul era în conformitate deplină cu legile existente. Într-adevăr, legea sovietică din 1990 titra: “Referitor la procedurile de părăsire  de către o Republică a URSS-ului”, în special Articolele 1, 3, 4, 6, 7, 8, 12 și 19, arată că secesiunea unei republici sovietice a corpului URSS permite apariția în același teritoriu a unei regiuni autonome, care poate fi ulterior antrenată într-un proces de declarare a independenței.

La 18 octombrie 1991, Republica Azerbaidjan își confirma independența prin adoptarea primului “Act Constituțional” referitor la independența națională, și anula, pe 23 noiembrie  a aceluiași an, independența Karabaghului. Pornind de la aceasta și bazându-se pe legile mai sus menționate, pe 10 decembrie, în prezența obervatorilor extreni și a reprezentanților mass-media, Nagorno Karabagh își ține propriul referendum, având ca subiect independența. Votul a aprobat într-o proporție copleșitoare suveranitatea Karabaghului, cu  o prezență la urne de 82.2% a alegătorilor înregistrați și cu un procent de 99.89% de susținere a independenței față de Republica, deja secesionistă, a Azerbaidjanului.

Acțiunile din Nagorno Karabagh, care la acea dată mai era parte din, încă recunoscuta pe plan internațional, Uniune Sovietică erau în concordanță deplină cu legea sovietică referitoare la părăsirea URSS. Era singura regiune autonomă din imperiul sovietic care și-a obținut independența nu numai în virtutea legilor internaționale discutate mai sus, ci și a legsliației sovietice interne.

Ca parte a suveranității sale depline, noua Republică Independentă Nagorno Karabagh ceează instituții guvernamentale legitime. La 28 decembrie 1991 au loc alegeri parlamentare, iar pe 6 ianuarie 1992, în baza rezultatelor referendumului,  noul parlament rezultat adoptă o Declarație de Independență. Pe 20 septembrie 1992, acest corp adresează o cerere Națiunilor Unite, Comunității Statelor Independente și țărilor individuale de recunoaștere a Republicii Nagorno Karabagh.  În decembrie 1994 parlamentul adoptă o rezoluție prin care stabilește înființarea postului de președinte al republicii.[4]

Între 1991 și 1994, conducerea din Nagorno Karabagh a pus bazele securității și continuității republicii. Armata de Apărare a Karabaghului, formată în vederea rezistenței în fața atacurilor armate comune sovietice și azere, a străpuns cu succes blocada impusă de Baku din 1992, deschizând Coridorul Lachin către Armenia și către lume. În continuare, ca răspuns la atacurile militare repetate împotriva centrelor cu populație civilă și la ocuparea zonei de nord a Karabaghului, forțele armate au preluat, în 1993, controlul asupra Kelbajarului, Agdamului și al altor puncte strategice azere, în vederea rezolvării problemei securității prin graniție ce pot fi apărate. Făcând acest lucru, ea apăra teritoriul Karabghului de agresiuni externe și prevenea repetarea tragică a istoriei. Acesta era un caz clar de auto-apărare reactivă și ocazional adecvată.

Nagorno Karabagh, Puterile Regionale și OSCE

Circumstanțele

Internaționalizarea conflictului din Karabagh are loc la sfârșitul lui 1991 și coincide cu prăbușirea Uniunii Sovietice. În acest stadiu, interesele Rusiei, Iranului, Turciei și ale occidentului în Caucaz devin aparente. Mecanismul de mediere al situațiilor conflictuale devine unul din principalele mijloace de influențare a proceselor politice regionale.

La sfârșitul anului 1991, Rusia era primă țară care se oferea să medieze. După vizita președinților Boris Elțin ale Rusiei și Nursultan Nazarbayev al Kazakhstanului în Nagorno Karabagh, este semnată, la Zheleznovodsk, Rusia, o declarație, cu participarea reprezentanților Armeniei, Azerbaidjanului și ai Nagorno Karabaghului.

Cea de-a doua încercare a fost făcută de Republica Islamică Iran, în februarie-martie 1992. Activitatea Irnaului a culminat la 8 mai 1992, la Teheran, odată cu adoptarea unei înțelegeri cvadrilaterale privind problema Nagorno Karabaghului. Înțelegerea a fost semnată de reprezentanții la nivel înalt ai Iranului, Azerbaidjanului, Armeniei și Rusiei, dar a fost anulată odată cu reluarea operațiunilor militare în zonă. Din acel moment Iranul și-a suspendat misiunea de mediere activă.

Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE, ulterior OSCE) și-a început medierile directe legate de conflictul din Nagorno Karabagh în Iunie 1992, cu toate că primele sale contacte cu părțile aflate în conflict avuseseră deja loc, în februarie a aceluiași an. Procesul de pace a debutat cu o întânire a Miniștrilor de Externe ai CSCE la Helsinki, pe 24 martie 1992. Întâlnirea stabilea mandatul așa-numitului Grup de la Minsk[5] format din 11 state membre, însărcinate cu pregătirea unei conferințe de presă, ce urma să aibă loc în capitala Bielorusiei, în cadrul organizat de CSCE. În timpul mandatului “Grupului de la Minsk”, Nagorno Karabagh a obținut dreptul de a participa ca parte interesată și având statutul de “aleși și alți reprezentanți”. S-a făcut apel pentru încetarea tuturor blocadelor și  deschiderea unui coridor umanitar spre Karabagh.

Cu toate aceste, statutul participării Nagorno Karabaghului s-a dovedit a rămâne ambiguu, iar practica președintelui “Grupului de la Minsk” de a negocia indirect cu Karabaghul, via delegația Armeniei, s-a dovedit a fi nesatisfăcătoare pentru reprezentanții Karbaghului. Pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile, și în dezacord cu mandatul din 1992 de la Helsinki, Nagorno Karbaghul era deseori reprezentat în cadrul “Grupului de la Minsk” prin prisma a două comunități: armeană și azeră.

O asemenea poziție distorsiona esența problemei și o transforma într-un conflict inter-comunal. În consecință, conducerea Nagorno Karabaghului a cerut  clarificăriea statutului său de participare, care a rezultat în urma primelor două sesiuni ale “Grupului de la Minsk”, în iunie 1992, în absența delegației din Nagorno Karabagh. Delegații din Karabagh apar o lună mai târziu,  la cea de-a treia sesiune, la Roma, și iau parte numai în scopul limitat de a-și determina statutul participării.

Ulterior, în baza unei înțelegeri  provizorii, activitatea “Grupului de la Minsk” a continuat fără întrerupere și cu participarea activă a Nagorno Karabaghului până în septembrie 1993, când părțile aflate în conflict nu au căzut de acord asupra “orarului modificat” propus de “Grupul de la Minsk”. Motivul îl constituia lansarea recentă de către forțele armate ale Azerbaidjanului a unei puternice ofensive militare.

Între martie și decembrie 1994 procesul de pace din Karabagh intră într-o nouă fază, până când se convine, tot la inițiativa Rusiei, asupra unor întâlniri consultative la nivel de experți. Noua circumstanță complică relațiile dintre Rusia și partenerii săi din CSCE, care continuă în această manieră până la summitul din decembrie 1994[6], de la Budapesta, când a fost luată decizia înființării unei co-președinții a “Grupului de la Minsk”, în vederea includerii reprezentantului Rusiei și a unei persoane din “Grupul de la Minsk”. Ca rezultat, în ianuarie 1995, negocierile “Grupului de la Minsk” au fost reluate și continuă până în prezent.

Alte Părți Interesate

În timpul aplicării grilei de negociere a Grupului de la Misnk, a mai fost făcută o încercare separată de mediere. La sfârșitul anului 1993 și începutul anului 1994, Statele Unite, Turcia și Rusia au încercat o mediere trilaterală. A fost pentru prima dată când, în afara granițelor colective ale Grupului de la Misnk, Turcia a organizat un efort direct de a exercita influență asupra proceselor regionale. Totuși, această tactică nu a fost acceptată de Nagorno Karabagh, care respingea participarea directă a Turciei la activitățile de mediere și aceasta pentru că, din punctul său de vedere, Turcia devenise un participant la conflict, atunci când s-a alăturat Azerbaidjanului în timpul blocadei împotriva Armeniei. Turcia a mai pus la dispoziția Baku-ului o paletă largă de servicii militare, economice, diplomatice și de alte tipuri. Din aceste motive, Karabaghul s-a menținut pe poziția care susținea că Turcia nu poate fi decât un observator neutru și nu i se poate oefri nici un rol în plus în cadrul “Grupului de la Minsk”.

Pe de altă parte, Iranul a recurs la un tip diferit de politică. El a fost mai puțin intervenționist, și, în același timp, a căutat să mențină în echilibru forțele din regiune și să prevină orice efecte adverse. De exemplu, a asistat la organizarea în Azerbaidjan a taberelor pentru refugiați. În același timp, a stabilit relații economice cu Armenia și a menținut contactele cu guvernul de la Karabagh.

Rusia încă mai joacă un rol important în procesele politice și militare din regiune. Părțile aflate în conflict continuă să fie înarmate din plin cu arme rusești. Mai mult, Rusia continuă să fie un mediator foarte activ prin ale cărui eforturi, de exemplu, acordul de încetare a focului, introdus la 12 mai 1994, este menținut în vigoare. Cu câteva zile înainte, Rusia a instrumentat negocierile ținute la Bishkek, în Republica Kyrkyză pe 5 mai 1994, din care a rezultat semnarea de către toate părțile implicate a unui acord de încetare a focului.

Statele Unite și alte câteva state europene și-au exercitat, din când în când, propriile inițative în cadrul “Grupului de la Minsk”. Statele Unite și-au desmnat chiar un reprezentant special, pentru a facilita procesul de negociere. Unele dintre propunerile statelor occidentale au promovat soluții care vizau doar una dintre părți, soluții care încercau să reducă statutul Nagorno Karabaghului la nivelul nedefinit al autonomiei în cadrul Azerbaidjanului. Aceste propuneri au fost respinse de guvernele din Nagorno Karabagh și din Armenia. Ambele argumentând că aceste strategii aduc prejudicii rezultatelor procesului de la Minsk și chiar pot pune în pericol menținerea acordului existent de încetare a focului.

Rolul  Karabaghului în Negocieri

Scopul oricărui proces de pace este să transfere disputele de pe câmpul de luptă, la masa tratativelor. Aceasta presupune angajarea tuturor părților aflate în conflict, cu drepturile și obligațiile corespunzătoare. Nagorno Karabagh este partea principală și distinctă în acest conflict. De aceea, orice negocieri la care reprezentanții acesteia nu iau parte de pe picior de egalitate, nu pot conduce la rezultate pozitive. Prin extrapolare logică, Karabaghul nu poate fi tras la răspundere pentru orice document adoptat sau orice decizie luată în lipsa participării reprezentanților săi oficiali. Refuzul intermitent al Azerbaidajnului de a accepta acești termeni, face ca procesul de adoptare a păcii să fie inutil. Fără proces, nu poate exista pace.

Nagorno Karabagh se situează pe poziția fermă conform căreia retragerea armatelor din teritoriile ocupate, reîntoarcerea refugiaților la fostele lor locuințe, și determinarea statutului politic pot fi rezolvate numai prin participarea sa directă la procesul de negociere. Prin documentul adoptat de CSCE la Summitul din decembrie 1994 de la Budapesta, țările particpante în “Grupul de la Minsk” au recunoscut Nagorno Karbagh ca parte în conflict. Mai mult, în diferitele negocieri dedicate rezolvării pașnice a conflictului, o serie de documnete au purtat semnătura oficialilor din Nagorno Karabagh, reprezentat ca o entitate de sine stătătoare.

Aceste documente includ “Comunicatul Zheleznovodsk” din 23 septembrie 1991, după convorbirile ținute la Zheleznovodsk – Rusia, la inițiativa președințilior rus și kazach; “Planificarea Pașilor Urgenți” propusă de președintele CSCE a “Grupului de la Minsk”, la 14 iunie 1993; “Comunicatul de la Moscova” din 18 februarie 1994, care a urmat negocierilor dintre minștrii apărării ai Armeniei și  Azerbaidjanului și reprezentatul Armatei de Apărare a Nagorno Karabaghului; Protocolul Bishek din 9 mai 1994, ca fruct al negocierilor dintre purtătorii de cuvânt ai parlamentelor din Armenia, Azerbaidajn și Republica Nagorno Karabagh, desfășurate în cadrul Misiunii de Mediere a Adunării Interparlamentare a CSI; și “Acordul de Încetare a Focului”, mediat de Rusia la 12 mai 1994, între miniștrii apărării din Armenia și Azerbaidjan și comandantul forțelor armate din Nagorno Karabagh.

Poziția Karabaghului în Probleme de Fond

Chestiuni Juridice

Cazul Karabaghului nu este un conflict teritorial, religios, sau etnic între Armenia și Azerbaidjan. Departe de această formulă atât de des citată, lupta Nagorno Karabaghului pentru libertate și auto-guvernare este, de fapt, un precedent fundamental și un ultim pas în procesul de decolonizare al Uniunii Sovietice.

Karabaghul nu a aparținut niciodată, legal sau în vreun alt fel, Azerbaidajnului independent și suveran. Includerea sa în 1921 în structurile RSS Azerbaidjan a fost ordonată, prin sfidarea legii, de un partid politic (nici măcar de către conducerea unei a treia țări), cu alte cuvinte, de către Biroul caucazian al Partidului Comunist Rus. În timpul existenței URSS, Nagorno Karabagh făcea parte dintr-un sistem colonial multistratificat și era supusul Azerbaidajnului Sovietic, nu pe o bază contractuală, ci prin referirea administrativă la Constituția Sovietică.

Contradicția dintre Articolul 70 (auto-determinarea popoarelor) și Articolul 78 (integritatea teritorială a republicilor Uniunii) ale acestei Constituții a fost rezolvată la 3 aprilie 1990, prin adoptarea legii secesiunii. Conform acestei legi, independența Azerbaidjanului față de URSS a fost primul, iar cea a Nagorno Karabaghului față de Azerbaidjanul Sovietic al doilea nivel al decolonizării. Acesta este modul exact în care Karabaghul a rezolvat noutatea juridică pe care o reprezenta  decesul a însuși imperiului, al cărui unic partid politic plasase regiunea sub administrația uneia dintre republicile sale componente.

În plus, independența Nagorno Karabaghului a fost efectuată sub incidența normelor dreptului internațional. Principiul auto-determinării – dreptul unui popor de a se bucura în mod egal de libertate și de a-și determina singur destinul politic -, așa cum este el confirmat de Actul Final de la Helsinki, se aplică în mod clar Nagorno Karabaghului. Karbaghul și-a organizat referendumul de pe 10 decembrie 1991 pe problema independenței, în conformitate cu standardele legale internaționale. Deoarece toate cele zece precepte ale Actului Final de la Helsinki au valoare egală, principiul auto-determinării popoarelor nu poate fi considerat, așa cum susțineau Azerbaidjanul și alte state, inferior noțiunii de integritate teritorială sau de inviolabilitate a granițelor, care guvernează relațiile interstatale. Ele trebuie luate în considerare împreună și în contextul principiului de la Helsinki: rezolvarea pașnică a disputelor.  Documente importante ale Națiunilor Unite care consacrau drepturile auto-determinării și decolonizării, cuplate cu o varietate de exemple fe independență obținută sub protecția Națiunilor Unite, oferă precedente care crează obligații față de poziția Karabaghului.

Nagorno Karabagh este o parte de sine stătătoare în conflictul cu Azerbaidjanul. Încercările Azerbaidjanului, de a prezenta Armenia ca pe un adversar  al Nagorno Karabaghului, sunt în fapt lipsite de fundamente și au intenția de a trasforma problema auto-determinării  acestuia și a dezintegrării ierarhiei coloniale a Uniunii Sovietice într-o chestiune de confruntare internațională între Azerbaidjan și Armenia.

Probleme de securitate

Prioritatea numărul unu pentru guvernele Armeniei și Karabaghului în procesul de pace este problema securității.

Acordul de încetare a focului, negociat cu Rusia, a fost definitivat la 12 mai 1994. În prezent, părțile au căzut de acord cu privire la linia de contact dintre cele două armate. Deoarece au fost ridicate structuri de apărare de-a lungul întregii linii, nici una dintre părți nu poate trece linia fără a suferi pierderi semnificative.

Principalul garant al securității Nagorno Karbagahului este Armata de Apărare a Republicii, care a fost formată în timpul confruntării militare cu Azerbaidjanul. După cum susține Stepanakertul, capitala prezentă a Karabaghului, încetarea focului este rezultatul echilibrului politic stabilit în regiune. De aceea, Stepanakertul a exclus ruperea echilibrului din proprie inițiativă și în Nagorno Karabagh este inacceptabilă orice decizie care ar putea afecta capacitatea militară a forțelor sale armate, ca și orice rezoluție care nu ar perpetua existența, în conformitate cu legea.

Teritoriile azere ocupate în 1993 de armata din Nagorno Karabagh sunt parte dintr-o parcelă care aparține  sistemului de securitate a republicii. Nagorno Karabaghul a susținut mereu că nu are pretenții teritoriale față de Azerbaidjan și că este pregătit să își retragă forțele din anumite teritorii, dacă se ajunge la un acord potrivit, în probleme politice și de securitate.

De asemenea, Stepanakertul se menține pe poziția de a nu accepta transferul regiunilor Shushi și Lanchin sub controlul azer, susținâ că Shushi este o parte indivizibilă a Karabaghului. De aceea, chestiunea  poate fi abordată constructiv numai în contextul problemelor refugiaților. Din punctul de vedere al Karabaghului, Lanchin este un coridor umanitar deschis de armată și constituie singurul acces spre lumea exterioară al noii republici. Astfel stând lucrurile, chestiunea Coridorului Lanchin rămâne  o componentă critică a acordului.

Stepanakertul consideră că orice modificare a liniei de contact, ca rezultat al transferului de teritorii, fie într-o direcție sau alta, depinde de garanțiile internaționale[7] de ne-reluare a operațiunilor militare. Nagorno Karabagh vede această garanție materializată într-o forță militară tampon, de-a lungul liniei de contact. Din acest punct de vedere, Turcia este una din țările “Grupului de la Minsk”, a cărei participare la misiunea de menținere a păcii nu poate fi acceptată de Karabagh deoarece ea a contribuit la embargoul impus Armeniei și a susținut  substanțial  acțiunile militare azere împotriva Karabaghului.[8]

În cele din urmă, ca rezultat al înțelegerilor mediate de “Grupul de la Minsk”, în vara lui 1993, părțile aflate în conflict au ajuns la un acord de principiu referitor la desfășurarea de trupe CSCE de menținere a păcii în zona de conflict. A fost calculat bugetul forței de menținere a păcii, și a fost pregătit un grup de experți care să identifice condițiile de desfășurare a trupelor. Anterior, reprezentanții CSCE responsabili cu monitorizarea  aprobaseră un mandat similar.

Totuși, nu s-a înregistrat nici un succes politic la acea dată. Părțile aflate în conflict continuă să fie departe una  de alta negocierilor pentru o înțelegere politică, chiar și în chestiunea referitoare la părțile care sunt implicate.[9] Divergențele continue dintre mediatori – Rusia și OSCE – legate de organizarea forței de menținere a păcii, de ierarhia în conducerea acesteia și de nivelul de particpare a diferitelor țări au întârziat și ele procesul de pace.

Refugiații

Nagorno Karabaghul se situează pe poziția conform căreia reîntoarcerea refugiaților trebuie rezolvată ca parte a unui pachet de măsuri raționale, care să ia în calcul și îngrijorările complexe legate de securitate și propietate în Karabagh.

Ca rezultat al pogromurilor și deportărilor anti-armeneșri dintre 1988 și 1991, 340,000 de armeni și-au abandonat căminele din Azerbaidjan și au devenit refugiați în Nagorno Karabagh, în Armenia sau în străinătate. În urma ocupării de către armata azeră a provinciei Shahumian și a unei părți din sectorul Mardakert din Karabagh, între iunie și august 1992 peste 20,000 au părăsit aceste zone.  Numărul refugiaților armeni care s-au  așezat în alte părți se ridică la 25,000 – 110,000; acestora li s-au repartizat case în Shushi, Lachin și în zonele din Nagorno Karabagh părăsite de azeri.

Peste 154,000 de refugiați azeri au părăsit, în aceeași perioadă, teritoriul Armeniei. 418,000 de azeri, dintre care 38,000 din Karabagh, au scăpat din zona operațiunilor militare. Un total de 447,000 de refugiați azeri au fost cazați în cele 91,000 de reședințe părăsite de armenii din Azerbaidjan care fugeau de pogrom sau în centre și tabere de refugiați.

Reîntoarcerea refugiaților depinde de problemele controlului politic și militar și nu se poate realiza fără primejdii atâta timp cât nu se va rezolva statutul administrativ și politic al teritoriilor în care ei trebuie să revină.

Asistența Umanitară

Impunerea de către azeri a embargoului împotriva Armeniei și a Nagorno Karabaghului a determinat anumite țări, în special Statele Unite, să ia măsuri de apărare a principiilor umanitare. În 1992, Congresul a adoptat Decretul de Susținere a Libertății (Freedom Support Act); Secțiunea 907 a acestui decret interzice asistența venită din partea guvernului SUA pentru conducerea Azerbaidjanului, până când acesta nu ridică toate embargourile și încetează folosirea ofensivă a forței. Restricția a fost modificată sub administrația Clinton, în sensul că a permis organizațiilor non-guvernamentale să ofere asistență umanitară Azerbaidjanului. Ca rezultat, refugiații din Azerbaidjan au primit deja de la guvernul SUA peste 100 milioane de dolari, în pofida menținerii de către Azerbaidjan a embargoului interzis de Secțiunea 907.[10]

Camera Reprezentanților a aprobat un amendament propus de Congressmanul John Porter,  care prevedea ca rezervele de ajutor umanitar în 1997 să fie oferite direct Azerbaidjanului și Nagorno Karabaghului  în proporție de 7 la 1. Cu toate acestea, sub presiunea Departamentului de Stat, a conducerii Azerbaidjanului și a companiilor americane de petrol, Senatul nu a adoptat  măsura. Administrația Clinton a argumentat că adoptarea Amendamentului Porter ar echivala cu exprimarea unei poziții legată de statutul Nagorno Karabaghului.

Încercările de reglare a asistenței umanitare subliniază corelația dintre problemele umanitare și cele politice în contextul conflictului. La o examinare mai atentă, aceste probleme explică poziția Nagorno Karabaghului în rezolvarea chestiunii refugiaților, a asistenței, a altor probleme umanitare și al statutului politic la un loc, într-un singur set cuprinzător. O abordare fragmentară sau impunerea unor condiții preliminare nu au funcționat pur și simplu.

Rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite

Cele patru rezoluții, privind Nagorno Karabaghul, ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite au abordat chestiuni legate de teritorii, embargou și asistența umanitară acordată refugiaților.

Rezoluția 822 din 30 aprilie 1992, se referă la forțele care au preluat sectorul Kelbajar din Azerbaidjan, ca la “forțe locale armenești”, respingând astfel ipoteza că forțele armate din Armenia ar avea vreo legătură cu evoluțiile din zonă. Rezoluția chema la implementatea unui set de măsuri în regiune, care să includă încetarea activităților militare și a actelor ostile, retragerea forțelor din Kelbajar și reluarea negocierilor. În loc de aceasta, conducerea Azerbaidjanului refuză să pună capăt embargoului ostil împotriva Nagorno Karbaghului, iar Karabaghul refuză să abandoneze controlul asupra sectorului Kelbajar. Bombardamentul care a urmat asupra Nagorno Karbaghului, efectuat de artileria azeră din fortificațiile cu baza la Agdam, nu a lăsat armatei din Karabagh altă alternativă decât aceea  de a abandona instalațiile militare.

Rezoluția 853 din 30 iulie 1993 a Consiliului de Securitate, vine în întâpinarea adoptării de către părțile aflate în conflict a unui “calendar de pași urgenți” în conformitate cu Rezoluția 822. În același timp, ea critică continuarea ostilităților și în special bombardarea așezărilor și ocuparea Agdamului. Prima referință era legată de bombardarea de către azeri a țintelor civile armenești iar cea de-a doua, de riposta Karabaghului. Rezoluția îndemna conducerea Armeniei să “își continuie exercitarea influenței” asupra armenilor din Nagorno Karabagh.

În urma unui alt atac militar azer în 1992, Rezoluția 874 din 14octombrie 1993 recomanda părților aflate în conflict, adoptarea unui “calendar adaptat de măsuri urgente de implementare a Rezoluțiilor 822 și 853 ale Consiliului de Securitate”, care fuseseră pregătite de “Grupul” CSCE “de la Minsk”.

Ultima măsură a Națiunilor Unite referitoare la conflictul din Karabagh, Rezoluția 884 a Consiliului de Securitate, este adoptată la 12 noiembrie 1993. Rezoluția condamna atât violarea acordului de încetare a focului de la aceea dată cât și folosirea excesivă a forței ca răspuns la aceasta. Se făcea referire la violarea încetării focului de către azeri și la reacția forțelor din Karabagh, manifestată prin ocuparea sectoarelor Zangelan și Horadin.

Absența zonelor Shushi și Lachin din aceste rezoluții atestă statutul special pe care îl au acestea în negocierile referitoare la Karabagh.

Cheia: Statutul Politic

Adevărata dilemă a negocierilor o constituie,. în cele din urmă, statutul politic al  Nagorno Karabaghului. În timp ce Azerbaidjanul aduce obiecții la orice formulă, cu excepția unei “largi autonomii”, Stepnakertul exclude orice soluție prin care relația sa cu Azerbaidjanul ar fi ‘verticală’, cu alte cuvinte, prin care ar deveni subiectul jurisdicției azere. Mai mult, Karabaghul insistă asupra accesului spre Armenia și spre lume ca parte a statutului său. Pe scurt, Karabaghul nu va accepta nici o formă de reîntoarcere la  fostul său statut de enclavă, considerând că orice soluție trebuie să reflecte realitățile politice existente.

Republica Nagorno Karabagh și-a menținut existența independentă timp de cinci ani. Ea posedă toate atributele și instituțiile esențiale pentru statalitate.Într-adevăr, statalitatea de facto a Karabaghului satisface cerințele convenționale și cutumiare ale dreptului internațional pentru recunoașterea de jure. Este vorba despre un teritoriu definit, cu o populțaie premenentă, care a ales un guvern care îl reprezintă eficient în țară și în străinătate.

Oricare ar fi interpratarea, este de netăgăduit că încetarea din ultimii trei ani a focului* s-a bazat pe echilibrul politico-militar stabilit în relațiile dintre părțile aflate în conflict. Astfel, orice măsură unilaterală, care nu ia în considerare necesitatea unui acord cuprinzător, riscă să încalce echilibrul stabilit și poate aprinde scânteia reluării operațiunilor militare.

În consecință, în absența normelor constituționale ale URSS, și privind din unghiul apariției unor noi relații între diferitele forțe politice din zonă, sistemul constituțional care a existat înainte de 1988 nu-și mai poate găsi nici un fel de bază constituțională în realitatea politică prezentă. De aceea, în cazul Nagorno Karabaghului nu mai poate fi aplicat status quo ante bellum. Din această perspectivă, ca și din aceea a securității Karabaghului,  toate sugestiile de revenire la situația antebelică, în special la cea de dinainte de 1988, sunt nerealiste și inacceptabile.

Ar trebui examinat, mai curând, un întreg lanț de alte opțiuni care să conducă la un acord pașnic. Chiar dacă nu sunt necesarmente acceptabile pentru nici una dintre părți, opțiunile disponibile anticipează următoarele opțiuni în ceea ce privește statutul politic:

  • Recunoașterea Republicii Nagorno Karabagh drept un stat suveran;
  • Reunificarea Nagorno Karabaghului cu Armenia;
  • Un tratat de pe poziții egale între Nagorno Karabagh și Azerbiadjan;[11]
  • Statutul unui teritoriu care cade sub incidența garanțiilor internaționale; sau
  • Amânarea statututului detreminării pentru o anumită perioadă de timp, în care să fie organizat un nou referendum, sub control internațional și cu garanții de securitate. Posibila armonizare a acestei opțiuni cu punctul de vedere precedent poate permite demilitarizarea reciprocă și reîntoarcerea refugiaților de ambele părți înaintea noului plebiscit.

Din nefericire, practica preponderentă în strategia diplomtaică a OSCE a fost de a căuta acorduri tot mai numeroase cu privire la chestiuni non-politice (militare, economice și referitoare la refugiați) înainte de a rezolva statutul politic al Karabaghului. Această abordare este impracticabilă. Ea creează dificultăți majore în rezolvarea unor probleme cu caracter multiplu, incluzând chestiuni legate de retragerea trupelor din teritoriile ocupate de ambele părți, chestiuni referitoare la demilitarizare, la întoarcerea refugiaților, la întregaga problemă a asigurării securității fizice a oamenilor care trăiesc în Karabagh. Este clar că toate aceste probleme, care emană din conflictul din Karabagh, sunt inter-relaționate și nu pot fi rezolvate separat sau înaintea unui acord cu privire la statutul politic al Nagorno Karabaghului.

Concluzii

Disputa din Nagorno Karabagh constituie un caz juridic și politic care nu are legătură cu celelalte dispute teritoriale, etnice, legate de naționalitate sau de minorități care au loc între granițele fostei Uniuni Sovietice. De aceea, necesită o abordare contemporană și creativă care să se bazeze pe valoarea cazului și pe realitățile prezente. Această abordare trebuie să se adreseze nu numai consecințelor disputei ci și motivelor sale istorice.

Principiul rezolvării confruntării referitoare la Karabagh prin mijloace pașnice și pe baza compromisurilor reciproce este, prin acord reciproc, de importanță supremă. Cu toate acestea, părțile aflate în conflict  ascund reciproc condiții prealabile pentru un acord acceptabil, de compromis.

Azerbaidjanul insistă pe ideea menținerii suveranității asupra întregului teritoriu atribuit Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan, care ar include orașul Shushi și Coridorul Lachin. Mai departe, insistă ca Nagorno Karabagh să-și abandoneze pretențeiile de independență.

În ceea ce pivește Nagorno Karabaghul, acesta susține în continuare că retragerea forțelor sale din anumite teritorii ocupate poate fi pusă în practică numai după ce vor fi fost finalizate problemele fundamentale ale securității și statutului politic.

În ciuda diveregenței percepțiilor, ambele părți sunt dedicate căutării de soluții bazate pe compromis. Primele exemple, deși fragile, de reușită a eforturilor îl constituie menținerea acordului de încetare a focului, stabilizarea frontului militar începând cu 1994, schimbul de prizonieri de război și de ostatici din mai 1996, recunoașterea de către Azerbaidjan, chiar dacă inconsistentă, că numărul părților implicate în conflict este de două – Azerbaidjan și Nagorno Karabagh. Acești pași demonstrează că, prin compromis, se poate progresa. Totuși, starea de relativă pace din zona de conflict nu este încă susținută de garanții internaționale și de angajamente care să desemneze forțe OSCE de menținere a păcii pe linia de separație militară. Un astfel de echilibru instabil poate fi afectat de cea mai mică schimbare a sitauției politice sau a echilibrului forțelor militare.

Un alt factor legat de eficacitaea procesului de pace este rolul celorlalte părți implicate în regiune. La un moment sau altul, Turcia, Rusia și Iranul s-au erijat, fiecare în parte, în mediatori unilaterali, motivați fiind mai ales de propriile interese regionale. În fiecare caz, problemele bilaterale dintre Azerbaidjan și Nagorno Karabagh au fost în continuare exacerbate.

Totuși, problemele cu populațiile minoritare din propriile lor țări au unit aceste trei puteri regionale, în a  susține de superioritatea principiului integrității teritoriale față de cel al autodeterminării.  Statele Unite și alți membrii OSCE au îmbrățișat tot mai mult aceeași poziție.

În ciuda acceptării sale largi, această poziție sfidează litera și spiritul Actului Final de la Helsinki, care acordă valoare egală auto-determinării și integrității teritoriale. Promovarea unui principiu în defavoarea altuia complică și aduce și aduce prejudicii rezultatelor procesului de pace al OSCE. Ea mai încurajează părțile în adoptarea unor poziții refractare în negocieri. Cel mai recent exemplu îl constituie refuzul Azerbaidjanului de a recunoaște Nagorno Karabaghul ca fiind cea de-a doua parte în cadrul disputei. Aceasta este clar o retragere de pe poziția adoptată în 1994, la Summitul CSCE de la Budapesta. A fost astfel redusă suprafața de compromis și Nagorno Karabaghului i-au fost create suspiciuni.

Incapacitatea curentă a negociatorilor internaționali, de a reconcilia pozițiile părților aflate în conflict, conține un puternic potențial de reaprindere a acestuia și de mărire a sferei teritoriale de acțiune. Până acum, procesul de pace OSCE nu a oferit un mecanism eficient de a susține legal și politic cele câteva instanțe ale acordului și a dat greș în a demonstra o abodare nepărtinitoare a soluțiilor. Cramponarea sa de primatul granițelor, în defavoarea voinței populare, a pregătit terenul pentru adâncirea conflictului și pentru lărgirea sferei sale de acțiune.

Această dispută trebuie tratată ca o problemă de sine stătătoare, cu cauze și cu caracteristici unice. Atât cât este posibil, trebuie ca interesele concurente geopolitice, economice și partizane să nu interferze cu căutarea unei baze comune între Azerbaidjan și Nagorno Karabagh. Frica de a crea precedente în regiune sau în altă parte nu trebuie să depășească interesele fundamentale ale celor două părți. Acordurile de la Helsinki susțin în mod clar egalitatea dintre principiile integrității teritoriale și cele ale auto-determinării. A nega aceasta și a nu recunoaște Nagorno Karabagh ca fiind cea de-a doua parte legitimă implicată în această dispută, nu va face decât ca eforturile OSCE să fie inutile.

Rolul special al Republicii Armenia în procesul de pace este indispensabil. Legăturile sigure pe uscat cu Nagorno Karabagh terbuie garantate irevocabil de către comunitatea internațională.  Desemnarea Armeniei ca garant al securității și viabilității economice a Karabaghului necesită definirea și confirmarea de către OSCE și Națiunile Unite. Aceleași instituții trebuie să își extindă garanțiile pentru asigurărea protecției împotriva violării drepturilor omului, recunoscute pe plan internațional, tuturor celor care trăiesc sau care se vor reîntoarce în zonele disputate.

Este esențial să ne referim la sursele problemei din Karabagh și la realitățile apărute după 1988. Comunitatea internațională nu poate evita în mod realist recunoașterea faptului că Nagorno Karabagh este primul exemplu din eșalonul doi al decolonizării Uniunii Sovietice. Această relitate necesită dezvoltarea unor noi politici de securitate care să elimine potențialele surse de conflict. Aceste politici trebuie să facă față noilor realități și să ajute la formularea principiilor care definesc acordurile politice și de securitate din această zonă de conflict. La fel de importantă este desfășurarea de trupe de menținere a păcii și de stabilire a unor granițe logice, în cadrul cărora ambele grupruri etnice să își poată exercita dreptul de a se guverna singure. În sfârșit, aversiunea internațională față de aplicarea principiului auto-determinarii nu va face decât să asigure o instabilitate continuă și poate chiar să atragă după sine un efort de recolonizare post-sovietică.

Integrarea și cooperarea dintre statele învecinate sunt și realizabile și posibile în sfera comerțului. Cooperarea economică regională poate servi ca instriment de bază în menținerea păcii. Stabilirea unor structuri economice regionale și deschiderea unor rute de  tranzit sigure pentru capital, bunuri și oameni pot clădi punți între entitățile naționale învecinate. Coridorul Lachin este un astfel de exemplu. Poarta spre Armenia și spre Occident trebuie bine păzită. Granițele deschise între toate statele din regiune vor crește încrederea în viitor a popoarelor care astăzi se află în conflict.

Rezolvarea conflictului din Karabagh necesită negocierea directă, bilateral și în cadrul OSCE, dintre guvernele din Nagorno Karabagh și Azerbaidjan. O soluționare permanentă a conflictului poate fi obținută numai dacă Nagorno Karabagh este privit ca partener cu drepturi depline în procesul de negociere și ca participant imediat în stabilrea termenilor acordului.

Postscriptum al Adunării Armene din America:

Retragerea de la Budapesta la Lisabona

Deciziile luate de OSCE și de summitul său din 1994 de la Budapesta au confirmat procesul “Grupului de la Minsk”. Ele au dat naștere speranțelor că un ajutor puternic, venit din partea comunității internaționale, ar conduce părțile aflate în conflict în Karbabgh la o înțelegere. Summitul este important fie și numai pentru întărirea convinegrii părților implicate de a menține încetarea focului.

Din contră, declarația remisă de președintele în exercițiu al OSCE la sfârșitul sumitului de pe 2-3 decembrie de la Lisabona s-a dovedit a fi un pas nefericit. Aceasta încerca codificarea statutului juridic al Republicii Nagorno Karabagh în lipsa confruntării, ca să nu mai vorbim de acord, și adopta o formulă avansată de negociatorii Republicii Azerbaidjan, fără a obține consimțământul nici a Republicii Armene și nici a Republicii Nagorno Karabagh. Se încerca astfel o predeterminare a statutului Karabaghului, deci a însuși subiectului care se află în centrul disputei.

Declarația stipula integritatea teritorială a Armeniei și Azerbaidjanului, auto-determinarea Nagorno Karbabghului în cadrul Azerbaidjanului, și securitatea prin obligații reciproce. În timp ce la nivel declarativ, președintele OSCE părea să apere principiile de bază, contradicția inerentă a principiilor nu făcea altceva decât să sublinieze dificultatea, descâlcirii problemelor din jurul Karbaghului. Granițele externe ale Armeniei și Azerbaidjanului nu au fost puse în discuție. Nici una dintre națiuni nu are în prezent pretenții față de cealaltă. Luat separat, statutul Karabaghului apare într-o lumină nouă.  Lupta armenilor din Karabagh a fost duoă împotriva unui stat care, de-a lungul întregului secol douăzeci, nu a respectat nici un fel de măsură de securitate și de auto-guvernare pentru Nagorno Karabagh.

Republica Azerbaidjan a făcut circumstanțele și mai confuze prin introducerea în ecuație a politicii petrolului. Baku a introdus perspectiva profitului internațional din noile câmpuri petrolifere din Marea Caspică, ca un mijloc de impunere a unor acorduri inacceptabile, referitoare la conflictul din Karabagh. În timp ce această diplomație a petrolului și-a câștigat adepți în rândul anumitor state, Azerbaidjanul continuă să adopte o strategie care caută să împiedice derularea naturală a procesului. Declarația președintelui în exerciți al OSCE, a încurajat pe de o parte una din părți, în timp ce, pe de altă parte,a servit la atenționarea celorlalți că integritatea procesului de negocieri este un risc serios. În loc să ajute procesul să meargă înainte, nu a făcut decât să ridice noi probleme care necesită multă atenție și a mai crea griji noi în rândurile popoarelor mai vulnerabile, care cred că negociatorii internaționali sunt înclinați să nu ia în considerare principiile și să fie părtinitori atunci când sunt tentați cu perspectiva câștigului economic.

Traducere și adaptare: Oana-Valentina Suciu


[1] Bisericile, mănăstirile și alte monumente istorice armenești din epoca creștină care se găsesc în Karabagh datează din secolul al patrulea d.c.

* Este vorba despre un procedeu de divizare a unui stat sau a unei țări, în districte sau regiuni electorale, astfel încât un singur partid politic (în acest caz  Partidul Comunist) să fie avantajat în lupta cu opozanții săi; în urma acestor  noi divizări rezultă regiuni de mărimi și cu populații foarte diferite. (n.t.)

[2] În plus față de regiunile autonome din Rusia, mai existau alte șapte “autonomii” în fostele republici ale URSS, dintre care cinci erau situate în regiunea relativ mică a Transcaucazului. Ele au fost înființate între anii 1921-1925 și au servit ca mijloace de realizare a “politicii naționalităților“ a lui Iosif Stalin, care căuta să “dividă și să stăpânească” învrăjbind naționalitățile una împotriva alteia.

[3] “Mijloacele de accelarare ale dezvoltării social-economice ale Regiunii Autonome Nagorno Karabagh din RSS Azerbaidjan pentru perioada 1988-95”, adoptată la 24 martie 1988 de Prezidiul Sovietului Suprem, și rezoluția comună de pe 26 iulie a Comitetului Central și a Prezidiului Suprem privind “Măsurile practice  pentru realizarea rezoluției Prezidiului Sovietului Suprem al URSS privind problema din Nagorno Karabagh”.

[4] Legislativul îl alege ca președinte pro tempore pe Robert Kocharian și decide să organizeze alegeri naționale doi ani mai târziu. Alegerile au fost ținute la 24 noiembrie 1996, când Kocharian a fost reales președinte prin vot  popular.

[5] Statele Unite, Rusia, Germania, Franța, Republica Cehă, Suedia, Italia, Bielorusia, Turcia, Azerbaidjan și Armenia.

[6] La această dată CSCE devine OSCE.

[7] Foarte sensibil la problema garanțiilor reale, Nagorno Karabagh își amintește foarte bine garanțiile britanice din 1918-1920, care nu au împiedicat aplicarea forței de către Republica Azerbaidjan, și “garanțiile” Uniunii Sovietice care au permis dez-armenizarea Republicii Autonome Nakhichevan (altă regiune armenească subordontaă capitalei Baku) și deprivările naționale, culturale, socioeconomice și deci, demografice ale armenilor din Karabagh.

[8] Importante, din acest punct de vedere, sunt amintirile colective ale genocidului din 1915-1923 aplicat de turci armenilor, care,  negat de Ankara, este dovedit prin nenumărate documente din Arhivele Naționale ale Statelor Unite, ale Biroului Public Britanic, din arhivele oficiale franceze și germane, din  arhivele din întreaga lume.

[9] Așa cum se arăta mai sus, Karabaghul concepe conflictul ca având loc între el și Azerbaidjan, în timp ce acesta din urmă, temându-de să confere orice fel de recunoaștere Karabaghului, preferă conceptul unui război interstatal, care angajează doar Armenia.

[10] În schimb, refugiații din Nagorno Karabagh nu au primit nimic. Până azi, numai Comitetul Internațional al Crucii Roșii, “Medicii fără Frontiere” și alte câteva organizații de caritate oferă asistență, totuși limitată, refugiaților și săracilor care trăiesc în Karababgh.

* “Cartea Albă” a fost redactată în Martie 1997 (n. t.)

[11] Ambasadorul Jack Maresca, fostul reprezentant al SUA în “Grupul de la Minsk”, a opinat că “De ceea ce are nevoie lumea la ora actuală este un acord acceptat care să ofere grupurilor etnice care își caută suveranitatea ceva între autonomie și independență. De-a lungul istoriei nu a existat niciodată o adevărată cale alternativă pentru grupurile aflate în căutarea suveranității decât aceea a folosirii violenței, și nici un fel de alternative de independență atractive”.


 [OVS1]

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *