Mihai Stepan Cazazian

Divorțul internațional

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

Vom utiliza notiunea generica de “divort international” in intelesul, de a  desemna acea situatie factuala in care,  două persoane de naţionalităţi diferite sau două persoane care nu mai locuiesc în acelaşi stat membru doresc să divorţeze, trebuie să ştie căror instanţe sau autorităţi trebuie să se adreseze şi în ce loc.

Intr-o astfel de ipoteza, cel putin doua probleme de drept substantial si procesual apar, anume, care instanţe din cadrul statelor membre au competenţa de a judeca o cerere de divorţ si totodata, cum sunt recunoscute divorţurile pronunţate într-un stat membru în celelalte state.

Din perspectiva reglementarilor Noului Cod Civil, putem retine regula posibilitatii alegerii de catre parti, a legii incidente in cazul divortului, care conventie trebuie pe de o parte a fi încheiata sau modificata cel mai târziu până la data sesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul, iar pe de alta parte, din punct de vedere al formei, se cere a fi încheiată în scris, semnată şi datată de soţi.

Astfel, potrivit art.2.597 C.Civ, soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorţului:

a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;

b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţa obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;

c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;

d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;

e) legea română.

In masura in care, sotii, nu au ales aplicarea vreunei anumite legi, din cele premise de lege, atunci, potrivit art.2.600 C.Civ., legea aplicabilă divorţului este:

a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ;

b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;

c) în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;

d) în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a soţilor, dacă cel puţin unul dintre ei a păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii de divorţ;

e) legea română, în toate celelalte cazuri.

(2) Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România.

(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea aleasă de soţi.

Cat priveste competenta instantelor, se impune a avea in vedere urmatoarele:

Din perspectiva legislatiei romane: Pe de o parte, sunt incidente normele substantiale, anume, cele prevazute in Codul Civil, anume cele privitoare la “legea divortului”; iar relativ la competenta, devin incidente dispozitiile Codului de procedura civila, anume dispozitiile art. 607 ce prevad ca “Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.”

Din perspectiva legislatiei internationele; In speta Uniunii Europene, se aplica dispozitiile Regulamentului (CE) NR. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonial și în materia răspunderii părintești,

Aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind: divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei si atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială, in acest sens, prin regulamente se are in vedere: (a) încredințarea și dreptul de vizită; (b) tutela, curatela și instituțiile similare; (c) desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste; (d) plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament; (e) măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.

Prin regulamente, se determina si competenta instantelor de judecata. Divorț, separare de drept și anulare a căsătoriei (Articolul 3), astfel, (1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află:

— reședința obișnuită a soților sau

— ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă           locuiește acolo sau

— reședința obișnuită a pârâtului sau

— în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

— reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

— reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a

locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii

cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului

membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;

(b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul „domiciliului” comun. (2) În sensul prezentului regulament, termenul „domiciliu” se interpretează în sensul sistemelor de drept ale Regatului Unit și Irlandei.

 

Din faptul ca, in textul precitat sunt insiruite mai multe instante, se pune o prima problema de drept, anume, daca, competenta este alternativa, prin urmare, oricare dintre aceste instante este deopotriva competenta si poate fi sesizata, ori, competenta este in ordinea preferintei legale, anume, daca de pilda, competenta apartine instantei de la resedinta obisnuita a reclamantului potrivit pct. 6 doar in situatia in care nicio instanta dintre cele aratate la pct. 1-5 nu ar fi competenta, competentele prevazute de art. 3 alin. 1 pct. 1-6 se exclud unele pe altele, in sensul ca daca sunt intrunite conditiile de la pct. 1, nu mai sunt incidente cele de la punctele 2-6, daca sunt intrunite conditiile de la pct. 2, nu mai sunt incidente cele de la punctele 3-6, s.a.m.d.

In acest sens, urmeaza a face deosebirea intre caracterul alternativ si cel exclusiv, ce in cauza analizata nu se confunda.

Caracterul alternativ al competentei stabilita de art. 3, rezulta atat din modalitatea literara de redactare a textului (se utilieaza termenul “sunt competente”, cat si la finalul fiecarui punct conjunctiva “sau”) cat si din modul de tehnica legislativa,  in care sunt insiruite instantele declarate competente, fara a fi distinct prevazut fiecare caz, separat la acte un articol, alineat, fapt corect recunoscut si de catre tribunal.

 

De altfel, caracterul alternativ al art. 3 din regulament, a fost stabilit cu titlu preliminar de care Curtea de Justite a Comisiei Europene[1] ocazie cu care s-a statuat ca: “instanțelor prevăzute la articolul 3 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 se întemeiază pe mai multe criterii obiective alternative și pe inexistența unei ierarhii între criteriile de atribuire a competenței enunțate de dispoziția menționată. Prin urmare, coexistența mai multor instanțe competente este permisă, fără a fi stabilită o ierarhie între acestea.”

 

Caracterul exclusiv recunoscut de art. 6 din Regulament, evident, se refera la faptul ca nicio alta instanta, in afara celor prevazute la art. 3 nu va fi competenta sa judece o astfel de cauza.

Asa fiind, o data stabilit caracterul alternativ de competenta instituit de art. 6, inseamna ca, oricare dintre instantele enumerate la art. 6 va fi competenta sa judece o astfel de cerere de divort, iar alegerea de competenta, in lipsa unei provederi special facuta de regulament, se va face potrivit normei de procedura interna, in speta, art.12 C.p.C., ce prevede ca  “reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente”.

 

Av. Artin Sarchizian

 

Cabinet de avocatura “Sarchizian&Sarchizian”

Bucuresti, Calea Victoriei (P-ta Ateneului) Stirbei Voda nr.2, sc,4, ap.141bis

Tel: 0722247555 ; 0722613202  tel/fax: 0213354805

Sarchizian_legaloffice@yahoo.com


[1] CJCE Hotararea din  6 iulie 2009, in cauza C-168/08 László Hadadi/Csilla Márta Mesko

 

 

  •  
  •