Mihai Stepan Cazazian

DIN PRESA ROMÂNĂ : După un secol de negare. Premierul Turciei a făcut primul pas către urmașii supraviețuitorilor armeni din 1915

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Istanbul-Genocide-2

Cu doar o zi înainte de momentul în care armenii urmau să comemoreze 99 de ani de la evenimentele din 1915, pe care Armenia și multe alte state le consideră „primul genocid al secolului XX”, premierul Turciei, Tayyp Recep Erdogan, a făcut o declarație surprinzătoare cu privire la cele întâmplate în urmă cu un secol. Pe 24 aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, pe teritoriul Imperiului Otoman, au fost uciși în jur de 1,5 milioane de armeni (cifră general acceptată de majoritatea istoricilor care au studiat evenimentele, dar și de statele care au recunoscut existența unui genocid armean). Autoritățile turce consideră că este vorba despre atrocități petrecute în timpul Primului Război Mondial.
Oficialul turc a prezentat condoleanțe nepoților armenilor uciși în 1915, fără a menționa termenul de ”genocid” și, deci, fără a recunoaște existența unui genocid împotriva armenilor. Gestul inedit însă, a luat prin surprindere întreaga scenă politică mondială, iar știrea a fost preluată de toată presa internațională. Declarația acestuia a fost tradusă integral în nouă limbi, printre care și limba armeană, și a fost publicată pe site-ul oficial al guvernului turc.
Până acum, autoritățile de la Ankara considerau jignitoare simplele menționări sau întrebări despre evenimentele din 1915, desfășurate în Imperiul Otoman. Simpla menționare a ”genocidului armean”, pe te-ritoriul Turciei, se putea pedepsi cu închisoare de până la doi ani și jumătate.
Atitudinea și declarațiile lui Tayyip Recep Erdogan reprezintă o premieră istorică și, cu siguranță, avem de-a face cu cel mai mare pas făcut de Turcia către urmașii supraviețuitorilor armeni. Gestul premierului, însă, poate fi interpretat cu mult calm și maturitate, printr-o singură cheie: cea a actualului context internațional tensionat din Estul Europei, acolo unde statul membru NATO trebuie să-și consolideze puterea și relațiile cu aliații.
Rusia, actorul internațional asupra căruia este canalizată întreaga atenție în momentul de față, este unul dintre primele state care au recunoscut existența unui genocid. Armenia, fostă republică sovietă socialistă, a dezvoltat dintotdeauna relații bune și solide cu Rusia. Rușii, creștin-ortodocși, erau considerați prietenii armenilor (primul popor creștin) încă de pe vremea când cei din urmă se bucurau de protectoratul rusesc, în cadrul Imperiului Otoman.
Astfel, ar fi greșit să ne lăsăm impresionați de pasul făcut de autoritățile turce, pas extrem de important ce-i drept, către deschiderea dialogului diplomatic cu vecinii armeni, dar, de asemenea, ar fi la fel de greșit să ne grăbim a specula momentul în care Turcia va recunoaște existența genocidului armean. Ne aflăm într-un moment extrem de dificil și delicat, în mod special pentru Caucaz, acolo unde Turcia se vede nevoită să încălzească relațiile cu un stat prin tradiție rusofil. Să nu uităm că armenii își dezvoltă în SUA cel mai puternic lobby, diaspora armeană din State fiind printre cele mai vocale din lume. De asemenea, numărul mare de voturi pe care le poate aduce electoratul armean din SUA a influențat semnificativ mesajele din campaniile electorale ale candidaților americani, în ultimii ani. Atât Hillary Clinton, cât și Barack Obama au promis recunoașterea genocidului armean, niciunul dintre aceștia nu și-a îndeplinit însă promisiunile din campania electorală.
Declarația premierului Turciei a făcut înconjurul presei internaționale. Jurnaliștii de la ”New York Times” notau: ”Guvernul lui Istanbul-Genocide-5Erdogan a adoptat un ton conciliant fără precedent în declarația sa și a sugerat că un grup de istorici de renume internațional va fi convocat pentru a examina arhivele și pentru a rezolva problema”. Presa franceză nu a părut impresionată de gestul premierului turc, jurnaliștii de la ”Le Monde” titrând: ”Pentru Paris, condoleanțele trimise armenilor, de la Ankara, nu sunt suficiente”. Trebuie să precizăm că Franța este unul dintre cei mai critici actori internaționali la adresa Turciei din cauză că aceasta refuză să recunoască genocidul armean (Diaspora din Franța este, de asemenea, foarte puternică și vocală). Ba mai mult, Franța este unul dintre statele europene care țin Turcia la poarta UE, sub pretextul nerecunoașterii genocidului armean. Subiectul a prezentat interes și pentru presa din Israel, deși Guvernul de la Ierusalim nu recunoaște existența unui genocid armean. Astfel, jurnaliștii de la Jerusalem Post anunțau: „Erdogan nu recunoaște genocidul armean, dar le transmite condoleanțe familiilor”.
Cât despre jurnaliștii armeni, aceștia nu s-au lăsat impresionați de afirmația premierului Erdogan. „Armenian Weekly” a catalogat gestul lui Erdogan ca fiind „viclean” din cauză că „a lăsat să se înțeleagă că ar fi recunoscut genocidul armean”. Premierul Turciei a fost criticat dur de presa armeană și pentru că, ulterior declarației de pe 23 aprilie, Erdogan a susținut, într-un interviu, că masacrele din 1915 nu reprezintă un genocid.
Mărturiile tulburătoare ale armenilor din România despre familiile ucise la începutul secolului XX
Pe 24 aprilie 2014 s-a împlinit un secol de la evenimentul considerat de armeni și de multe dintre statele europene ca fiind primul genocid al secolului XX. De la an la an, lobby-ul făcut de diaspora armeană din Franța, Germania sau SUA pentru recunoașterea existenței unui genocid armean este tot mai puternic.
Prin contrast, în România, stat care nu recunoaște existența genocidului armean, lobby-ul este aproape inexistent, cu excepția câtorva evenimente izolate, de mică amploare și, deci, fără efect, a câtorva articole de presă publicate în preajma zilei de 24 aprilie, a câtorva volume cu conținut repetitiv, publicate de Editura Uniunii Armenilor ”Ararat” și a două luări de cuvânt în plen ale parlamentarilor români de etnie armeană.
Mai mult decât atât, urmașii supraviețuitorilor genocidului păstrează vag în minte amintiri din poveștile bunicilor sau părinților cu privire la evenimentele din 1915. Explicația este pe cât de simplă, pe atât de greu de înțeles: Foarte puțini dintre supraviețuitorii genocidului le-au povestit copiilor ororile prin care au trecut semenii lor. Fie pentru că nu au vrut să își traumatizeze copiii, fie pentru că nu au putut să își spună povestea, cei mai mulți dintre ei și-au îngropat amintirile odată cu propriile trupuri.
În urma discuțiilor purtate cu armenii intervievați am identificat mai multe motive din cauza cărora în familiile supraviețuitorilor nu s-a vorbit despre genocid. Pe de altă parte, am ajuns la concluzia că la acestea s-a adăugat și o serie de factori externi care, împreună, au contribuit la crearea unui context nefavorabil transmiterii din generație în generație a amintirilor supraviețuitorilor și, cu atât mai mult, nefavorabil mediatizării evenimentelor din 1915 la nivel național.
În primul rând, sub șocul imediat al evenimentelor, armenii supraviețuitori, refugiați în România, au încercat să-și ia viața de la capăt într-o țară străină, care i-a primit cu ospitalitate, dar care avea relații foarte bune cu Republica Turcia, fostul infern otoman de unde armenii tocmai fugiseră. Traumele psihice, dar și teama de a nu exista represalii în urma discuțiilor despre genocid, i-a împiedicat pe aceștia să povestească ororile prin care au trecut. Și teama de a nu-și traumatiza copiii cu amintiri din timpul deportărilor a constituit un motiv solid pentru care armenii au ales să tacă.
Ulterior, în perioada comunistă, s-a încercat ștergerea identității armenești, odată cu anularea pașapoartelor Nansen. Aflați într-o situație ingrată și fiind considerați dușmani ai poporului, într-o perioadă în care autocenzura era cea mai bună apărare a oamenilor în fața represaliilor comuniste, armenii aveau de două ori mai multe motive să nu vorbească despre genocid.
Apoi, lipsa școlilor cu predare în limba armeană, comunitățile armenești risipite și slab reprezentate numeric, lipsa publicațiilor în limba armeană, lipsa unui stat independent armean până în 1991, căsătoriile mixte, nerecunoașterea genocidului de către statul român și, implicit, lipsa de interes a poporului român pentru trecutul armenilor, au creat contextul perfect pentru aruncarea genocidului armean în anonimat.
Și dacă nepoții supraviețuitorilor mai știu câte ceva despre contextul în care le-au fost ucise familiile, nu același lucru îl putem spune și des-pre strănepoții acestora, a patra generație de la evenimente. Căsătoriile mixte tot mai numeroase, grijile cotidiene și comunitatea de armeni tot mai săracă în suflete de la an la an, le-au șters multora complet identitatea armeană. În acest context, este ușor de preconizat faptul că, în viitorul nu foarte îndepărtat, cel puțin în România, de trecutul sângeros al armenilor își vor mai aminti câțiva care fie vor fi aflat din presă, fie vor fi răsfoit una dintre puținele cărți scrise și publicate de cei ce vor fi fost armenii din România.

AVEDIS MANDALIAN, PREOT
Când am început documentarea, primul loc în care am căutat informații despre urmașii supraviețuitorilor a fost, evident, bi-serica armeană din Constanța. Astfel, l-am cunoscut pe cel care avea să-mi fie cel mai important sprijin pe tot parcursul demersului: preotul Avedis Mandalian. Părintele armean și-a făcut studiile universitare la Institutul Teologic de la Ecimidiazin (Armenia) și a slujit 26 de ani la bi-serica din Constanța, până în momentul în care a fost mutat la biserica armenească din Focșani. În urma discuțiilor purtate cu preotul Mandalian, după slujbele de duminică, aveam să încep a înțelege de ce armenii nu vorbesc despre evenimentele din 1915: „Nu se vorbea, în familie, despre genocid. Bunica mea, spre exemplu, nu mi-a vorbit decât o dată despre asta. Și s-a întâmplat acest lucru doar pentru că am insistat foarte mult să aflu ce s-a întâmplat atunci. Îmi amintesc cum, odată, am rămas acasă la Suceava doar eu cu ea. Atunci, timp de trei ore, plângând, mi-a povestit totul. Şi mi-a spus: „A fost pentru prima şi ultima oară când am povestit acest lucru”. Şi de-atunci nu a mai vorbit niciodată
despre asta. Apoi, la scurt timp, s-a stins din viață”, mi-a mărturisit Avedis Mandalian, fără a-mi da însă nici un detaliu, din relatările bunicii sale, despre modul în care au fost uciși unchii, străbunicii sau alți membri ai familiei sale. Acesta a continuat însă, vizibil afectat de a-mintirile evocate: „Genocidul va fi recunoscut de celelalte state, atunci când o să fie recunoscut de evrei. Atrocităţile din 1915 vor rămâne vii în istorie doar dacă acest subiect va continua să fie abordat în lucrări de specialitate, articole științifice, ori dacă va fi menţinut în atenţia publică de mass-media. Altfel, ușor-ușor, nimeni nu își va mai aminti de genocidul armenilor. Pentru că străbunii noștri nu au vorbit despre asta. Fie nu au vrut, fie nu au putut. Însă trecutul sângeros al părinților și bunicilor noștri ne obligă să nu uităm și să luptăm pentru adevăr și pentru recunoașterea acestuia”, a conti-nuat preotul armean. În încheierea declarației, Avedis Mandalian a su-bliniat un aspect extrem de interesant pentru înțelegerea prelungirii conflictului armeano-turc până în prezent: „Sunt sigur însă că armenii n-ar mai fi militat pentru recunoaşterea genocidului şi poate s-ar fi şi împăcat ulterior cu turcii dacă Muntele Ararat ar fi fost inclus între graniţele Armeniei. Pentru că Muntele Ararat este simbolul credinţei noastre. Un proverb armenesc spune că acolo unde merg, primul lucru pe care-l fac armenii e să-și construiască o biserică, iar al doilea lucru să ridice o şcoală şi apoi să scoată un ziar… Dacă jigneşti un armean sau îl înjuri de mamă nu-ţi spune nimic, poate. Dar dacă îi jignești credința, religia, sau te legi de Biserică, e în stare să te omoare”, și-a încheiat mărturia părintele Mandalian.

HARRY TAVITIAN, JAZZMAN
Pe Harry Tavitian l-am cunoscut într-o duminică, tot la biserica armeană din Constanța, la prima slujbă la care am participat, oficiată de părintele Mandalian. Imediat după împărtășanie, l-am întrebat pe Harry ce știe despre anul 1915 și ce își mai amintește din povestirile părinților. Răspunsul avea să vină scurt și tranșant: „Armenii n-au vorbit despre asta pentru că îşi protejau copiii de riscul de a rămâne traumatizaţi. M-am întrebat de multe ori de ce nu ne vorbeau des-pre acest capitol negru din istoria noastră: Nu voiau, sau nu puteau?”. Apoi m-a invitat să îi citez cele câteva amintiri despre familia sa care a trecut prin ororile a-nului 1915 și pe care le-a așternut foarte detaliat în jurnalul său virtual: „Unchiul Sarkis era apatrid. Copil fiind, scăpase ca prin minune de la genocidul împotriva armenilor din Turcia dintre anii 1915-1919, fu-gind prin munți. Pribegind din țară în țară, prin anii ’30 ajunge în România. Sutele de mii de armeni fugiți după masacrele din Turcia care pe unde au apucat, nu aveau nici un fel de statut. După 1925, marele explorator și umanist norvegian Fridtjof Nansen, ca Înalt Împuternicit al Ligii Națiunilor, a luptat din răsputeri pentru cauza armenilor. Prin osteneala lui, acești exilați armeni au primit „Pașaportul Nansen”. Un document prin care căpătau, măcar și temporar, o identitate. Posesorul unui astfel de act era și unchiul meu Sarkis. Dar după 1950, Guvernul Republicii Populare Române nu a mai recunoscut aceste „Pașapoarte Nansen”. Așa a ajuns la Pitești unchiul Sarkis, acolo unde a fost trimis în surghiun împreună cu întreaga familie, ca dușmani ai poporului (…). Pomenind mai devreme de genocidul împotriva armenilor din Turcia anilor 1915-1920, mă gândeam cum de un asemenea prăpăd nu m-a șocat în copilărie. Pentru că pur și simplu nu am știut. La fel cum cred că majoritatea copiilor armeni nu au știut. Au aflat mai târziu (eu am aflat tocmai când terminam liceul; și chiar și atunci, fără să mi se spună nimic – într-o zi tata a venit cu romanul lui Franz Werfel („Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”). Părinții ne-au protejat de o traumă cu urmări imprevizibile. Dar nu știu nici azi dacă nu au vrut să ne spună, sau nu au putut”, a conchis Harry Tavitian.

INIZIAN LUȘARPI, ULTIMUL SUPRAVIEȚUITOR REFUGIAT LA CONSTANȚA
Prea bolnavă pentru a mai frecventa slujbele de duminică, dar aflând de la o prietenă de interesul unei persoane pentru reconstituirea evenimentelor din 1915, fiica lui Inizian Lușarpi a trimis povestea mamei ei pentru a fi mediatizată în speranța ca astfel de nenorociri să nu se mai întâmple: „M-am născut pe 7 mai 1905, în „satul nou cel mare”, Medznorchiuh, în Turcia. Aveam 9-10 ani când s-a petrecut nenorocirea. Ne-am părăsit casa şi locurile natale şi am luat drumul pribegiei, spre inima Anatoliei. Cei bolnavi au fost strânşi în biserica satului care, după ce a fost jefuită, i s-a dat foc. Cu căruţele, apoi cu trenurile de marfă ne-am îndreptat spre Konya, ajungând la Bozgur, de unde mai departe spre „satul lui Hogea”, Hogeachiu, unde am rămas aproape un an. Încă un an am rămas la Bozgur şi apoi încă un an la Konya. Împreună cu o mătuşă, cu bunica şi cu străbunica am intrat în convoiul organizat. Când, după mai mulţi ani am intrat în sat, totul era distrus, casele jefuite şi abandonate, unele dărâmate cu totul. Tata a fost concentrat în armata turcă şi a murit de tânăr, ca urmare a muncilor de corvoadă la care a fost pus. Se dorea depărtarea bărbaţilor de femei şi copii pentru ca cei din urmă să nu mai fie protejaţi. A murit din cauza mizeriei, a suferinţelor îndurate şi din cauza lipsei hranei. E îngropat în pădurea unde îşi avea sediul unitatea militară. O viaţă de om nu este destul pentru ca să uiţi. Poate cei ce urmează”.

BEDROS HORASANGIAN, FOST ATAȘAT CULTURAL LA AMBASADA ROMÂNIEI DIN GRECIA
Lui Bedros Horasangian îi revine meritul publicării singurului volum de mărturii ale supraviețuitorilor armeni din România. Am purtat discuții lungi cu Bedros Horasangian în urma cărora aveam să primesc cel mai amplu răspuns la întrebarea: De ce supraviețuitorii genocidului nu au povestit copiilor sau nepoților experiențele prin care au trecut în 1915?
„Este foarte greu să strângi mărturii de la urmaşii armenilor. În 1994 am avut o astfel de iniţiativă şi am reuşit să culeg mărturiile a 15 armeni care au supravieţuit genocidului. Sunt cutremurătoare… Au vorbit atunci când am cules mărturiile, iar lucrarea respectivă a rămas ca un fel de carte-simbol a mărturiilor vremii. N-au povestit mai departe. Nepoţii şi strănepoţii lor au aflat de nenorocirile prin care au trecut bunicii şi străbunicii lor în 1915 din cărţi. De aceea, mulţi dintre urmaşii armenilor supravieţuitori te vor trimite la aceste cărţi cu mărturii, pentru că ei nu ştiu să-ţi spună mai nimic despre 1915 şi despre cum le-au fost ucise familiile”, și-a început declarația Bedros Horasangian. Ulterior, acesta a continuat aducând în discuție, asemenea preotului armean, poporul evreu: „Spre deosebire de evrei, bunicii sau străbunicii noştri armeni n-au povestit mai departe. Fie n-au putut, fie n-au vrut. Cei mai mulţi dintre supravieţuitorii care s-au refugiat apoi în România au luat cu ei în morminte povara amintirilor”, a mai declarat acesta. Evident, a urmat întrebarea mea: De ce evreii au putut povesti, iar armenii nu? „De ce n-au vrut? Pentru că îţi traumatizezi copilul sau nepotul pe veşnicie dacă îi povesteşti cum i-au tăiat nasul, limba sau capul, sau cum l-au ars de viu pe tatăl, unchiul sau bunicul lui, ori dacă îi povesteşti cum mătuşa, bunica sau verişoara lui a fost batjocorită ori cum i-a fost despicat pântecul şi ars trupul sau fătul nenăscut. Dumneavoastră, dacă aţi fi fost în locul unui armean supravieţuitor şi aţi fi fost martora unor astfel de orori, aţi fi putut sau aţi fi vrut să descrieţi copiilor sau nepoţilor dumneavoastră astfel de secvenţe?“, a conchis sugestiv Bedros Horasangian.
ANICA ȘI ARAM ȘIȘLIAN, DOI DINTRE NEPOȚII SUPRAVIEȚUITORILOR, REFUGIAȚI LA CONSTANȚA
Anica Șișlian este mătușa lui Harry Tavitian și se laudă cu faptul că se numără printre puținii armeni născuți în Constanța care cunosc limba armeană, atât dialectal occidental, cât și cel rusesc. Este căsătorită cu Aram Șișlian, a cărui familie a supraviețuit datorită ”pașapoartelor Nansen”. Anica Șișlian se numără printre foarte puținii urmași ai supraviețuitorilor care cunosc detalii despre masacrarea armenilor și care au tăria să povestească.
„Sâmbătă seara făceam ceai, biscuiți și mămăligă cu zahăr, că nu aveam de nici unele altceva. Cu toate astea eram foarte uniți, iar armonia nu lipsea. Și așa, când ceaiul era gata, ne așezam în jurul mesei și tata începea să ne povestească. Era un ritual pe care îl pregăteam din timp, cu foarte mult drag și atenție, în fiecare sâmbătă seara. La fel cum e băutul cafelei, un alt ritual foarte important la armeni. Într-o astfel de seară am aflat că mama tatălui meu, deportată fiind, a murit la Odessa, în 1916. În timpul deportărilor, treceau pe lângă Tigru și Eufrat și mulți dintre ei alegeau să se sinucidă aruncându-se în volbura apelor. Mulți copii au ajuns în voia Domnului după ce părinții le-au fost uciși sau au murit din cauza foametei, frigului, mizeriei și epidemiilor sau din cauza altor condiții grele de trai. Așa se face că armenii orfani s-au crescut între ei”, a declarat Anica Șișlian, vizibil emoționată. Aceasta mi-a povestit și cum bunicul ei, întors din război, a fost pus în fața unei tragedii: Nu și-a mai găsit nici soția, nici copiii. „Unul dintre bunicii mei, tatăl mamei, ne povestea că, din prima căsătorie, a avut doi băieți și când s-a întors de pe front nu și-a mai găsit nici soția, nici copiii”. Pe de altă parte, bunicăi Anicăi Șișlian i-a fost răpit soțul în toiul nopții. Plecată în căutarea lui, aceasta avea să afle îngrozită că bărbatul a fost torturat și decapitat, iar ulterior trupul i-a fost mărunțit și împrăștiat prin piață: „În același timp, bunica mea, mama mamei s-a trezit într-o noapte din cauza unor bătăi puternice în ușă. Locuia cu bărbatul ei și cu sora acestuia, cumnata ei. Au dat buzna în casă doi soldați otomani și l-au luat pe soțul ei. Bunica i-a întrebat ce se întâmplă și de ce îl iau. Ei, rânjind, i-au spus: <<Stați liniștite că îl aducem înapoi imediat!>>. Au trecut ore întregi și dimineață văzând că nu mai vine, s-au dus amândouă în piață să îl caute. Niște turci mai cumsecade le-au avertizat: <<Nu mergeți mai încolo că n-o să vă placă ce vedeți>>. Ele, evident, au mers mai departe și mai să leșine: În piața mare din sat zeci de armeni erau decapitați, capetele erau înfipte în niște pari înalți, iar corpurile erau mărunțite și împrăștiate peste tot. Era cât pe ce să fie și ele prinse, dar niște turci le-au salvat și le-au ținut în beci câteva zile până s-au mai liniștit apele”, și-a amintit cu amar în glas Anica Șișlian. Aceasta mi-a mărturisit apoi că destinele celor doi i-au adus împreună, având în vedere că bunica și bunicul ei s-au cunoscut la scurtă vreme de la consumarea celor două episoade tragic ai căror martori au fost: „Apoi, Dumnezeu a făcut în așa fel încât tatăl mamei și mama mamei s-au cunoscut, s-au recăsătorit și au născut-o pe mama în 1920, în Turcia. Apoi s-au refugiat la Constanța, când mama avea doar un an. Bunicii îmi povesteau că au fost primiți foarte frumos în România, toți se purtau bine cu ei. Apoi, în 1948, foarte mulți armeni s-au întors în Armenia. Părinții mei nu s-au întors. Au rămas aici. La fel și părinții lui Aram”, a conchis Anica Șișlian, fericită de viața și familia întemeiată în Constanța, dar vizibil tristă că nu își cunoaște rudele stabilite în alte colțuri ale lumii.
Aram Șișlian nu știe limba armeană (cu excepția unor cuvinte și expresii pe care le-a învățat de la soția lui). Și-a revăzut sora stabilită în San Francisco, în 2005, după 30 de ani de când nu mai știa nimic de ea. Lipsa informațiilor și a accesului la căile de comunicații moderne îl împiedică pe Aram Șișlian să ia legătura cu verișorii, nepoții și strănepoții stabiliți în toate colțurile lumii pe care nu i-a cunoscut niciodată.
„Tata era negustor, iar tatăl Anicăi era cizmar. Mamele noastre au fost casnice, așa era pe vremuri la armeni. Bărbații aduceau bani în casă, iar femeile creșteau copiii și îngrijeau căminul. Traiul familiilor noastre era caracterizat prin armonie, hărnicie și bunăstare. Până când a început prigoana otomană. Bunicul meu a fost omorât de turci, iar unchii, mătușile și bunica mea au supraviețuit pentru că au reușit să fugă încă de când se zvonea că urmează teroarea. Apoi și-au făcut un rost în viață datorită pașapoartelor Nansen”, a mărturisit Aram Șișlian. Amărât până peste măsură de faptul că familia lui, extrem de unită de altfel, a fost nevoită să se despartă și fiecare să se împrăștie pe unde a văzut cu ochii, acesta se grăbește să își amintească toate rudele și să nu cumva să uite vreo persoană dragă: „Toate rudele mele s-au risipit atunci: unii au plecat în Franța, unii în Cipru, iar noi am venit în România. Apoi, în anii 40 a urmat un alt val de plecări: unii s-au întors în Armenia, alții au luat calea SUA sau Marea Britanie. Noi suntem printre puținele familii care au ales să nu se întoarcă în Armenia și nici să plece în alte țări. Am unchi și mătuși care au plecat prin Franța, SUA, Elveția, Marea Britanie, iar acum am nepoți, strănepoți și verișori și prin Argentina și Cipru, și o soră stabilită în San Francisco, pe care nu am văzut-o timp de 30 de ani până în 2005. Și nu știu dacă o voi mai vedea vreodată”, a declarat acesta cu tristețe în glas. Aram Șișlian este conștient că necunoașterea limbii armene, franceze sau engleze, lipsa accesului la metodele moderne de comunicații dar și nepriceperea acestuia în utilizarea internetului l-au izolat complet și pentru totdeauna de nepoții și verișorii pe care nu i-a cunoscut niciodată: „Eu nu îmi cunosc mulți dintre verișori și nepoți pentru că nu am acces la internet și nici nu știu să utilizez metodele moderne de comunicații. Pe de altă parte, unii vorbesc franceză, alții engleză, alții armeană. Eu nu știu decât română. Dar chiar și așa ne străduim să luăm legătura cu ei, să ne aflăm adresele și să ne rugăm copiii sau nepoții să ne scrie scrisorile. Cine știe… Poate într-o zi ne vom cunoaște. Deși, avem vârste înaintate și în fiecare an comunitățile armenești din diaspora care fac parte din generația noastră devin tot mai sărace în suflete. Noi suntem generația celor pe care istoria i-a despărțit. Definitiv”, a conchis Aram Șișlian, conștient de șansele aproape inexistente de a-și cunoaște vreodată familia completă.
Istoricul evenimentelor din 1915. Controversa numărului de armeni uciși
Contextul în care se declanșează uciderea în masă a armenilor din Imperiul Otoman este conturat de o serie de factori care au conlucrat în detrimentul acestora: La nici un an de la începutul Primul Război Mondial, armenii reprezintă o comunitate creștină aflată la frontiera ruso-otomană. Pe de altă parte, armenii sunt protejații Rusiei, inamicul veșnic al Imperiului Otoman. Ca și cum nu era de ajuns, armenii dețineau funcții importante în comerț, segmentul economic, social și administrativ, într-un Imperiu Otoman tot mai măcinat de pro-bleme interne, economice și sociale, și aflat într-un declin tot mai abrupt. Dacă scoatem aceste elemente din timpul și spațiul istorice respective și le plasăm într-un alt spațiu geografic, dar în același cadru temporal, ele par să alcătuiască rețeta perfectă pentru declanșarea prigoanei împotriva unui grup etnic minoritar, indiferent de zona aleasă.
Așa se face că soldații armeni sunt acuzați de trădare, dezertare și spionaj, brutarii sunt acuzați că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt acuzați că oferă ajutor soldaților ruși.
Justificându-și actele ca fiind o reacție firească la amenințarea pe care armenii o reprezentau la adresa imperiului, pe 24 aprilie 1915, „Junii turci“ au ordonat arestarea și executarea a 235 de intelectuali armeni. Razia în urma căruia armenii au fost arestați începe la redacția ziarului „Azadamard“, gazeta de propagandă a armenilor din Partidului Dașnac. Arestările și executările armenilor continuă și, concomitent cu acestea, începe seria deportărilor în deșertul sirian.
Varianta oficială otomană este, evident, diferită complet de varianta oficială a armenilor: ”Pe 24 aprilie 1915, Imperiul Otoman a desființat toate asociațiile armene și a arestat 2345 de armeni pentru activități contra statului (…). Ziua de 24 aprilie este, de fapt, ziua când toți teroriștii armeni implicați în activități subversive antistatale au fost arestați. din cauza pericolelor externe și interne, Imperiul Otoman a luat măsuri, pe care orice alt stat le-ar fi luat pentru a se apăra, prin strămutarea armenilor care trăiau în regiunile din zona războiului în zone mai sigure”. Acesta este punctul de vedere al istoricului Ismet Binark, autorul lucrării „Genocidul și atrocitățile armenilor împotriva turcilor, reflectate în documente de arhivă”. Mai mult, acesta consideră că, dimpotrivă: ”Organizațiile și bandele armate ale armenilor au comis masacre, atrocități și un genocid împotriva turcilor”.
Numărul de armeni care și-au pierdut viața începând cu 1915 este controversat. Istoricul Arnold J. Toynbee estimează că numărul de armeni morți în timpul masacrelor este de 600.000. Enciclopaedia Britannica indică un număr de 1.750.000. Pe de altă parte, partea turcă tinde să minimalizeze cifra, în timp ce armenii, evident, tind să o mărească. Același Ismet Binark, care este și fost director al Arhivelor Sta-tului Turc, estimează numărul armenilor morți în război ca fiind de câteva zeci de mii și vorbește de un genocid comis de armeni împotriva otomanilor, în schimb ce armenii susțin că este vorba de aproape două milioane de morți. Cifra general acceptată de statele care au recunoscut existența genocidului armean este de 1,5 milioane de armeni.
De ce este atât de controversat termenul de „genocid”?
Cuvântul ”genocid” a fost definit în 1946 de Raphael Lemkin, un evreu polonez a cărui familie, formată din 40 de membri, a pierit în Holocaust. S-a străduit să găsească o denumire adecvată ororilor anti-armene, dar şi celor anti-evreieşti, din cel de-a Doilea Război Mondial. „Genocid” este un termen nou, care combină grecescul „genos”, adică „rasă”, sau „grup”, cu rădăcina latinescului „caedere”, adică „a ucide”. Lemkin a fost profesor de drept la Universitatea Yale și expert ONU. Întrebat fiind de jurnaliști cum a ajuns să caute un cuvânt care să definească astfel de orori, Lemkin a declarat: „Genocidul mă interesează deoarece s-a produs de atâtea ori. Li s-a întâmplat mai întâi armenilor, iar, apoi, Hitler a procedat la fel”. Lemkin a devenit promotorul conceperii şi adoptării Convenţiei Internaţionale de Prevenire şi Pedepsire a Genocidului, adoptată prin vot unanim de Adunarea Generală a ONU din 1948: „În spiritul unanim al Adunării Generale, insistăm ca această convenţie să fie ratificată de toate statele, astfel încât drepturile omului să fie apărate prin legea internaţională, în numele progresului social şi al păcii mondiale”, era un fragment din discursul lui Lemkin de la acea vreme. Ulterior lui Lemkin, numărul definițiilor oferite de specialiști a crescut. Vă redăm în continuare, câteva dintre cele mai diverse și interesante definiții ale termenului de genocid, concepute de-a lungul anilor:
-Raphael Lemkin, 1944 – Prin „genocid” ne referim la distrugerea unui grup etnic. În general vorbind, „genocid” nu înseamnă neapărat distrugerea imediată a unei naţiuni, cu excepţia cazului când este realizat prin uciderea în masă a tuturor membrilor unei naţiuni. Acesta este destinat mai degrabă a semnifica un plan coordonat de acţiuni diferite care vizează distrugerea bazelor esenţiale ale vieţii pentru grupurile naţionale, cu scopul de a anihila grupurile. Obiectivele pentru un astfel de plan ar fi dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale, culturale, sentimentelor naţionale, religiei, precum, vieţii economice, precum şi distrugerea securităţii personale, a libertăţii, sănătăţii, demnităţii şi chiar a vieţii persoanelor aparţinând unor astfel de grupuri.
Peter Drost, 1959 – „Genocidul este distrugerea deliberată a vieţii fiinţei umane, din cauza apartenenţei lor la o anumită colectivitate”
Irving Louis Horowitz, 1976 – „Genocidul este o distrugere sistematică a oamenilor nevinovaţi, de către un stat-aparat birocratic (…). Genocidul reprezintă un efort sistematic în timp pentru a lichida o populaţie naţională, de obicei, o minoritate.
Jack Nusan Porter, 1982 – „Genocidul este distrugerea deliberată, în totalitate sau în parte, de către un guvern, a unei minorităţi rasiale, sexuale, religioase, tribale sau politice. Aceasta poate implica nu numai uciderea în masă, dar, de asemenea, foamea, deportarea forţată şi subjugarea politică, economică şi biologică. Genocidul implică trei componente majore: ideologie, tehnologie şi birocraţia/organizaţiei.
Isidor Wallimann şi N. Michael Dobkowski, 1987 – „Genocidul poate implica nu numai uciderea în masă, dar, de asemenea, deportarea forţată (purificare etnică), violul sistematic şi subjugarea”.
Henry Huttenbach, 1988 – „Genocidul este orice act care pune însăşi existenţa unui grup în pericol”.
(O variantă a acestui documentar a fost susținută de autoare la Conferința Internațională de la Chișinău, din noiembrie 2013, și va fi publicată în volumul editat de Asociația pentru Dialog Intercultural și Studii Istorice INTERMARIUM – „Marea, loc al memoriei și al desfășurărilor geopolitice“)

ANDREEA  PAVEL
andreea.pavel@info-sud-est.ro

http://www.info-sud-est.ro

 

  •  
  •