Edvard Jeamgocian

DILEMA VECHE / Bucureștiul confesional – Armenii din Bucureștiul de ieri și de azi

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Armenii au făcut parte din buchetul etniilor care au populat Bucureștiul încă din primii ani de la crearea Cetății lui Bucur, aducîndu-și contribuția la atmosferă orientală a orașului. Popor cu adînci tradiții creștine, negustori iscusiți, meseriași talentați, armenii au jucat un important rol în viața orașului de pe malurile Dâmboviței, pe care l-au socotit a doua lor patrie.

Una din legendele fondării orașului este atribuită negustorului armean Hapet Bukor, lucru ce ne face să bănuim că ei au fost printre primii străini care s-au stabilit pe malurile Dîmboviței. Tot legat de folclorul bucureștean este cîntecul Dîmboviței, cu slovele de neuitat: Dîmboviță, apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce…, ale cărui versuri au fost culese și prezervate în anul 1808 de călugărul armean Minas Pjșkian.

Prezența armenilor în București este semnalată încă de la începutul secolului al XV-lea, cînd întîlnim persoane de origine armeană deținînd funcții în administrația țării (Radu al lui Sahac, Agop Armeanul, Cazan fiul lui jupîn Radu, Cazan al lui Sahac, membri în sfatul domnesc). Primul act, însă, care atestă prezența lor în București este zapisul din 13 noiembrie 1593, în care apare cuvîntul armeni în sensul de colonie sau grup închegat.

Colonia armeană din Țările Române s-a format prin două valuri de emigrație. Primul, alcătuit din elemente venite dinspre est, revărsări ale coloniilor din Polonia, Crimeea și Moldova. Al doilea, mai important, care a format „grosul” comunității bucureștene, a venit pe drumul de sud, din orașele turcești, din Turcia europeană și Peninsula Balcanică, în special din Rusciuk, valul cel mare venind în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 – ca dovadă, cele 27 din cele 38 de pietre funerare care s-au găsit în anul 1911 în curtea bisericii armene, unde era vechiul lor cimitir, aparțineau armenilor originari din Rusciuk.

Emigrarea care a produs cel mai numeros contingent de refugiați armeni în București a fost la cumpăna secolelor XIX-XX, urmare a masacrelor și genocidului perpetuat de turci împotriva armenilor în anii 1890-1896, 1909, 1915 și 1922. Acest val de refugiați a împrospătat comunitatea și adus-o la apogeul ei cultural, educațional, politic.

Numărul armenilor din București a fluctuat în timp. Dacă pînă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea erau menționați doar cu fruntași erau și mulți (1780), începînd din secolul al XIX-lea îi găsim consemnați în catagrafiile orașului. Să indicăm, ca ordin de mărime, numărul lor: în 1808 – 120 de case; în 1811 – 447 de persoane; în 1820 – 259 de capi de famile; în 1829 – 750 de persoane locuind în 260 de case; în 1837 – 400 case, scăzînd peste zece ani, în 1847, la 300 de case. La începutul secolului XX, în 1906, Frederic Damé găsea în București 1.000 de persoane de etnie armeană, număr care, pînă la ocuparea Bucureștiului în decembrie 1916, avea să ajungă la 3.500.

În timpul războiului, numărul lor scade substanțial, majoritatea armenilor din București refugiindu-se în Rusia și în nordul țării. Restabilirea păcii, reîntoarcerea refugiaților și noua emigrație din Turcia aveau să crească numărul lor la 6.000 în anul 1925, număr care, sporind cu refugiații din 1940, din Cadrilater (Silistra și Bazargic) și Basarabia, avea să ajungă, în ajunul celui de al Doilea Război Mondial, la 10.000.

După război și instaurarea regimului comunist în România, începe exodul armenilor. Două caravane în Armenia Sovietică (1946,1948), emigrarea în America de Sud (anii 1950) și în Europa și Statele Unite (1960-1980) vor reduce considerabil numărul lor. În anul 1976 trăiau în București trei mii de armeni, număr care va continua să scadă, ajungînd în anul 2002 la 815. După 1990, democrația din România și independența Armeniei vor face ca populația armeană din București să se îmbogățească cu familii din Armenia, urmașii repatriaților din România, dar și armeni veniți din motive economice, iar avîntul patriotic din țară să trezească spiritul național al armenilor din căsătorii mixte.

Odată stabiliți în București, ei s-au așezat într-o zonă care le-a fost dată în afara orașului, dincolo de bariera tîrgului, pe Drumul Focșanilor, în zona Podului Tîrgul de Afară. Aici ei aveau să locuiască, să-și construiască biserică, să-și facă prăvăliile și atelierele. Zona locuită de ei era în jurul bisericii armene și în mahalalele din jur. Pînă în secolul al XIX-lea, mahalaua din jurul bisericii armene nu s-a numit mahalaua Armenească, ci a purtat denumirea mahalalelor din vecinătate – biserica armenească din mahalaua Poparus (1769). Mahalaua Armenească, ca mahala oficială a orașului, o întîlnim pentru prima dată în catagrafia din anul 1831, marcată ca teritoriul format în jurul Bisericii și Uliței Armenești, bordată de mahalalele Popa Rusu, Popa Pătru, Caimata și Popa Chițu, care ajungea pînă în mahalaua Silvestru. Podul Tîrgului de Afară era „coloana vertebrală” a mahalalelor armenilor, din care se desprindeau, una după alta, ulițele locuite de ei. Ulița cea mai populată, cu case lipite una de alta, era fără îndoială Podul Armenilor / Ulița Armenească, devenită strada Armenească ce a inspirat cîntecele populare: „Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească…” sau „Pe ulița armenească este-o casă boierească…”. Ea păstrează pînă astăzi denumirea, dar nu și compoziția locuitorilor. Este mîndria armenilor, datorită numelui ce-l poartă, arhitecturii clădirilor care o bordează, dar și pentru festivalurile Strada Armenească pe care le organizează ei în ultimii ani. O altă stradă importantă din mahalaua Armenească era Ulița Spătarului, cu numeroase case armenești, cea mai cunoscută fiind casa de la numărul 22, Casa Melic, casa arhitectului pașoptist Iacob Melic, cea mai veche casă din București.

Despre ocupațiile armenilor din secolele XVIII-XIX știm că ei aveau breasla lor – staroste în 1794 era Sarkis, în 1817 – Hagi Garabet Nazaretoglu și că erau astargii, plăpumari (starostele, yorghangi bași, fiind armean), croitori (starostele breslei – croitorul domnesc Serinus-Șirin), brutari (staroste Ștefan Babic care a lăsat expresia Coltuc de la Babic). Catagrafia din 1817-1820 indica meseriile celor 259 de capi de familii de armeni – 17 tutungii, 7 cîiugii (tăietori de tutun), 13 ibrișimgii, 11 croitori, 9 bogasieri, 7 cafegii, 7 băcani, 7 zarafi, 3 ceasornicari, 1 birjar, 2 droșcari, 1 lipscan, 3 moșieri –, iar lucrarea lui Laurençon (Paris, 1822) scria că armenii furnizează pipe din chihlimbar galben, foarte căutate și bine plătite, țevi de pipe din lemn de cireș și diferite feluri de tutun, și continua arătînd că, pe lîngă aceasta, se ocupau cu zărăfia și giuvaergia.

Ocupațiile refugiaților armeni veniți la sfîrșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX au fost cu totul altele. Aceștia erau, în general, oameni simpli, din Izmir, Rodosto sau Constantinopol, din Brusa sau Cilicia, meseriași sau negustori. Meseriașii erau cizmari, negustori de cafea și delicatese, de manufactură, de cereale sau covoare orientale. Meseriile profesate fiind legate de locul de origine – cizmarii erau din Rodosto, vînzătorii de cafea și delicatese din Erzînga și Kemakh sau Șabin-Karahisar. Au fost printre ei și un număr important de intelectuali – medici, arhitecți, juriști, politicieni, profesori, scriitori, ziariști.

În Țările Române, armenii au fost bine primiți, de multe ori invitați, încurajați de a se stabili aici, primind avantaje financiare și scutiri de taxe. Domnitorii îi știau ca buni negustori, promotori ai comerțului și economiei țării, dar și ca meseriași și artizani iscusiți. Au existat totuși vremuri, dacă nu de prigoană ca în Moldova, cel puțin de fricțiuni cu populația localnică. În primele veacuri cînd s-au așezat în București, erau priviți cu neîncredere și curiozitate. Erau diferiți de localnici, locuiau izolați în afara orașului, religia lor, deși creștină, era diferită, portul era diferit, graiul și fizionomia, dar și bucătăria, mirodeniile folosite de ei aveau mirosuri deosebite, neobișnuite pentru localnici.

Au fost și perioade de restriște, perioade cînd nu li s-a permis intrarea în țară, perioade cînd au fost prigoniți. Persecuțiile din timpul guvernului Dumitru Sturza (1901-1904), refuzul de a le permite intrarea în țară în timpul ministrului Ioan Brătianu (1909), expulzarea din țară a lucrătorilor din portul Constanța în anii ’30, opresiunea din timpul guvernului naționalist Goga-Cuza sau perioada antonesciană, cînd au fost amenințați cu expulzarea în Transnistria, au fost zile grele pentru armeni. A venit apoi perioada comunistă, cînd li s-au naționalizat casele, atelierele, fabricile, au fost încarcerați pentru posesie de aur, au fost maltratați, bătuți, omorîți. România a fost, totuși, țara care, după genocid, a primit cu brațele deschise un număr mare de refugiați armeni, i-a protejat și sprijinit, a creat un orfelinat pentru copiii orfani armeni și a apărat cauza armeană în congresele internaționale. Nume de oameni de stat ca Ion I.C. Brătianu, Constantin Argetoianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Elena Văcărescu reprezintă personalități de mare respect pentru armenii din România, care au apărat drepturile poporului armean.

Prima biserică armeană din București a fost biserica Sfînta Maria-Bărăția, actuala biserică catolică, franciscană, din zona Curții Vechi. Construită de armenii de ambele rituri, catolici și ortodocși-gregorieni, temelia a fost pusă în anul 1581, construcția – care a durat 48 de ani – terminîndu-se în aprilie 1629. Primul preot a fost preotul armean Der Eghia, venit în anul 1637 din Constantinopol și care a adus cu el cărți bisericești în limba armeană. În anul 1638, Papa Urbanos al VIII-lea Maffeo Barberini, încercînd să-și extindă influența asupra bisericii Bărăția, creează neînțelegeri între armenii catolici și cei ortodocși, lucru care face ca cei din urmă să se despartă de primii și să-și construiască biserică proprie, de rit gregorian.

Biserica Bărăția a continuat să fie biserica armenilor catolici din București, avîndu-l paroh la începutul secolului al XIX-lea pe preotul armeano-catolic Ambrosios Babic. Biserica Bărăția a avut în jurul ei cimitir, lucru ce a făcut să se păstreze pietre funerare, printre ele și ale enoriașilor armeni, în limba latină a „nobilei doamne Nuri” (1736), a croitorului domnesc Serinus (1739), a prelatului Ambrozie Babigh (1834), dar și cu inscripții în limba armeană a „iubitorilor mei Bedros și Ohanes și soțului meu Serope Aghacea Bedrosian” (1817) și a lui Mikayel (1830).

Armenii gregorieni și-au construit prima lor biserică în anul 1638, în timpul domniei lui Matei Basarab. Ea nu a rezistat mult, căzînd pradă focului. În anul 1685 ajunge în București bogătașul Hoveanț Hagi Harutiun Amira care construiește pe locul celei distruse, cu propria-i cheltuială, o biserică nouă din lemn care a purtat hramul Sfinții Arhangheli. Cîtă viață a avut această biserică nu știm, dar au fost calamități naturale care ar fi putut-o distruge: în anul 1718 au ars tîrgul și în dezastru a ars și biserica Negustori, situată nu departe de cea Armenească, iar la 31 mai 1738 a lovit cutremurul teribil din București cînd au crăpat Casele Domnești. În orice caz, în anul 1742 ea nu mai exista, așa cum vedem din Hrisovul domnesc al lui Mihail al III-lea Racoviță – armenii sînt lipsiți de biserică în București, unde să se poată ruga după legea lor. Un raport din anul 1741 arăta că tot domnitorul Mihai Racoviță învoise pe armenii din București să-și construiască biserică în zona Tîrgului de Afară, împotriva voinței boierilor pămînteni, și că ei obținuseră aprobarea ca urmare a intervenției conaționalului lor Hagi Sahboz din Constantinopol, căruia domnitorul îi datora 50 de pungi de aur. Un alt hrisov domnesc, din 11 februarie 1743, arăta că la acea dată biserica era construită, scutită, împreună cu toți armenii șezători aici în orașul domniei meale București, de impozitul de fumărit, iar pisania de pe placa înglobată pe peretele sudic al clopotniței actualei Catedrale dădea numele inițiatorului construcției bisericii, Hagiul Harutiun Amira Hovvianț. Avariată în mai 1769 de năvălirea bandelor turcești, este imediat refăcută, dar distrusă din nou după cîțiva ani, de data aceasta în totalitate, de cutremurul devastator din 8 martie 1780. În anul 1781 ea este reclădită din temelie, mai mare, mai frumoasă, din piatră. Scrierea cu litere săpate, înglobată pe peretele Catedralei, deși nu indică decît anul ridicării ei, reprezintă actul de naștere și cel mai important document referitor la construcția sa. Din pisanie rezultă că biserica a fost construită prin contribuția financiară a unui număr de notabili – Amira – din Constantinopol și Adrianopol, majoritatea aparținînd familiei Ciobanian-Hovivean. Biserica era îngrădită de ziduri înalte și avea o curte largă unde se găseau cîteva construcții: locuința preotului și a diaconului, clădirea Societății Ser Anun Hisusi, clădirea școli Misakian (construită în 1847 pe locul școlii Varjoț Manganț al lui Manuc Bey din 1817), școala de fete Araradian, Cimitirul. De-a lungul timpului, biserica a suferit numeroase renovări și reparații. În anul 1828, generalul Haciadur Lazarian, fiul fondatorului Academiei Lazariene din Moscova și ginerele lui Manuc Bey, o renova, construind clopotniță nouă din zid, iar în 1876 îi sînt înlocuite olanele acoperișului. Astfel, biserica supraviețuiește pînă în anul 1911. Biserica și curtea ei au trăit bucuriile și tragediile nației armene și ale poporului român, alături de bucuriile și tragediile enoriașilor săi. O zi memorabilă pentru lăcașul sfînt a fost ziua de 18 noiembrie 1879, cînd Regele Carol I și Regina Elisabeta au fost prezenți la slujbă.

Sistematizarea Capitalei din timpul primariatului lui Emmanuel Protopopescu-Pache și construcția, în anul 1890, a arterei Cotroceni-Obor a afectat enorm teritoriul bisericii armene, traseul bulevardului trecînd chiar prin mijlocul curții ei. Deschiderea bulevardul de la strada Colței la Obor a făcut să dispară biserica Caimata și să se piardă o importantă parte din curtea bisericii armene, iar zidurile de piatră de pe latura de sud care înconjurau biserica să fie demolate împreună cu cele cîteva clădiri mărunte, lipite de ele.

Prezenta biserică, Catedrala Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, cea mai nouă și cea mai fastuoasă biserică armeană din România, a fost construită în perioada anilor 1911-1915, ea fiind opera arhitectului Dimitrie Maimarolu, executată sub îndrumarea juristului Grigore M. Buiucliu. Ea este singurul lăcaș de cult armeano-gregorian din țară, cu stil arhitectonic specific armenesc, conceput după modelul Sfintei Catedrale de la Ecimiadzin, cu puternice accente arhitecturale preluate de la Catedrala din Ani, orașul cu 1001 biserici, fosta Capitală medievală a Armeniei. Sfințirea și tîrnosirea Catedralei au avut loc pe data de 6 septembrie a anului 1915, anul cînd nația armeană trecea prin cele mai negre zile ale istoriei sale, cînd fiii și fiicele ei erau uciși și masacrați, cînd se desfășura împotriva lor un genocid, primul genocid al secolului XX rămas, după mai bine de o sută de ani, nepedepsit, nerecunoscut de Turcia, dar și de România, recunoscut însă de un important număr de țări civilizate ale lumii, 31 la număr, printre care Franța, Italia, Germania, Grecia, Austria, Canada, Rusia și 49 de state din cele 50 ale Statelor Unite.

Chiar și în prezent, Guvernul Turciei – care sperase că timpul avea să rezolve problema genocidului armean – continuă o aprigă campanie de negare a atrocităților comise de otomani, folosind ca armă șantajul economic și politic. Cu toate acestea, poporul armean a refuzat să moară, construcția Catedralei din București, născută din cenușă în anul genocidal 1915, stă dovadă a vitalității nației armene.

Documentele referitoare la armenii din București, deși nu specifică numărul bisericilor armenești din Capitală, sugerează că ar fi existat în oraș două lăcașe de cult armean. Călătorul Ghugas Ingigian afirma în 1780: Înainte vreme bisericile erau numeroase, acum sînt două, din piatră, una este mică, iar peste cîțiva ani, în anul 1808, părintele mechitarist Minas Pjșkian întărea afirmația celui dintîi: În trecut erau mulți armeni aici și au construit biserici, dintre care două mai sînt încă pînă acum, una este mică și cealaltă din piatră frumoasă și măreață, construită cu hramul Sfinții Arhangheli.

Cea mai însemnată construcție a armenilor bucureșteni a fost și este lăcașul lor de rugăciune – Biserica Catedrală Sfinții Arhangheli. Complexul Catedralei Armene găzduiește, pe lîngă majestuoasa biserică, două edificii în jurul cărora s-a polarizat, de-a lungul anilor, întreaga viață a comunității. Acestea sînt Casa Culturală Armeană și Școala Armeană. Casa Culturală Armeană, donația Hovsep și Victoria Dudian (1944), este localul care găzduiește muzeul, biblioteca, unde au loc adunările comunității, unde-și susțin ei festivitățile. Școala Armeană Misakian-Chessimian, donatori Varteres Misakian în 1847 și Maria Chessim în 1926, în prezent sediul redacției periodicului Ararat, organul Uniunii Armenilor din România, a fost instituția care a educat generații întregi de tineri armeni, născuți în familiile armenilor care și-au ales România ca a doua lor patrie. Numărul elevilor școlii a variat în timp, avînd ca apogeu anul școlar 1933-1934, cînd a fost frecventată de 400 de elevi. Școala a funcționat pînă la începutul anilor 1960, închizîndu-și porțile din lipsă de elevi. În prezent, o școală duminicală încearcă să reînvie amintirea acelor ani de glorie. Pe lîngă aceste edificii întîlnim în curtea bisericii cîteva monumente ­– Cișmeaua Hacik Șahim (1893), statuia eroului național General Andranic Ozanian (1936), Monumentul Genocidului-Khacikar (cruce din piatră dantelată) (2005).

Dintotdeauna, viața comunității a fost polarizată în jurul Bisericii Armene și a edificiilor din jur aflate în interiorul zidurilor care le împrejmuiau. Dar în afară de construcțiile din perimetrul complexului bisericii, au existat în secolele XVIII-XIX, risipite prin oraș, edificii și monumente care au purtat amprenta și au marcat prezența armenilor în Capitală.

Dintre edificii, clădirea prezentei Arhiepiscopii Armene, strada Armenească 13, monument de arhitectură, proprietatea familiei Grigore Melic, a găzduit în trecut muzeul și biblioteca comunității, cluburi și zețăria. Casa Melic de pe strada Spătarului, cea mai veche clădire din București, care a servit ca azil de bătrîni („Ana Melic“) și dispensar armenesc („Deșliu“), unde se aflau terenurile de sport ale comunității. Casa Anton Vanic, pe Podul Mogoșoaiei, sediul Partidului Conservator și al ziarului Timpul. Cunoscutul han al lui Manuc Bey Mirzaian, din perimetrul Curții Vechi, dar și casa unde a locuit el, Calea Moșilor nr. 132, colț cu Paleologu, dar și hanuri mai puțin cunoscute – hanul Slaison Armeanul în jurul Bisericii Sf. Gheorghe, hanurile Simion Armeanul și Serafim-Cîmpineanu situate pe Podul Mogoșoaiei și hanul Grigore Caracaș de la poalele Mitropoliei. Au fost și restaurante armenești: Avidic (Avedic Antonovici) din zona Șoselei Kiseleff și restaurantul de vară Livedea Deșliului (Iordake Deșliu). Să amintim că, în prezent, trei dintre muzeele care împodobesc Capitala aparțin colecționarilor-donatorilor armeni – muzeul Kricor Zambaccian, muzeul Garbis Avakian și muzeul fraților Beatrice și Hrant Avakian.

Dintre monumente, amintim semnul hotarnic Stîlpul de piatră / Crucea Armeanului (seolul al XVII-lea) în apropiere de Drumul Giurgiului, Monumentul ostașilor ruși și Ceasornicul de soare din zona Mitropoliei, opera pietrarului Agop (începutul seolului al XIX-lea).

Armenii au fost alături de frații lor români în zilele lor însorite și în zilele lor umbrite, s-au bucurat de bucuriile lor și au plîns la necazurile lor. Au participat alături de ei la revoluția din 1848 și la Războiul de Independență din 1877, au vărsat sînge în Primul și în al Doilea Război Mondial și s-au jertfit pentru România Mare. În timpul războaielor mondiale au creat spitale militare pentru soldații răniți și au contribuit financiar la ajutorarea familiilor luptătorilor pe front. Armenii au participat și la revoluția română din decembrie 1989, primele ei sunete de independență răsunînd de la clopotnița bisericii armene.

Armenii din București au oferit și patriei lor, Armenia, din repatriații anilor 1946 și 1948, personalități de seamă, figura cea mai luminată fiind a Catolicosului și Patriarhulului Suprem al Armenilor, Vazken I-ul Balgian. 

Edvard Jeamgocian este istoric, specialist în istoria armenilor din România și autor, printre altele, al volumului Catedrala Armeană din București (Editura Ararat, 2008).

Articolul a apărut în Revista DILEMA VECHE în cadrul unui grupaj intitulat Bucureștiul confesional

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *