Redactor

Destinul pictorului care şi-a pierdut vederea

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Ervant Nicogosian (83 de ani), o adolescenţă petrecută în lagărele din Kazahstan şi o bătrâneţe marcată de boli grele, ultima dintre ele, orbirea. Din aceste umbre şi-a creat pictorul armean lumina picturilor şi a vieţii.

Prima dată când pictura l-a salvat pe Ervant Nicogosian a fost în lagăr. Avea 14 ani, locuia în Ucraina, la Odessa, cu mama, tatăl, fratele şi cele două surori, când Mareşalul Antonescu răspundea cererii de cooperare a lui Hitler  şi trimitea Armata a IV-a într-un asediu asupra oraşului-port. Pe zidurile casei familiei lor au început să apară înscrisuri: „curte românească”, „copiii lui Antonescu”, aşa că acest dramatic moment istoric a făcut ca tânărul Ervant să plece în prima lui  călătorie din viaţă: a fost urcat într-un tren de puşcăriaşi şi n-a mai coborât din el o lună şi 10 zile, până a ajuns la destinaţie: lagărul Oranke din Kazahstan.

O fostă mânăstire, pe care bolşevicii o transformaseră în puşcărie, unde deţinuţii de drept comun mâzgâliseră frescele, iar călugării deveniseră peste noapte deţinuţi. Patru rânduri de sârmă ghimpată, temperaturi de minus 40 de grade, malarie, pelagră, asta-şi aminteşte bătrânul de 83 de ani despre ce a îndurat tânărul care a fost acolo. Au fost apoi mutaţila Aktiubinsk şi apoilaKaraganda (ambele în Kazahstan), într-un lagăr aflat pe o întindere de stepă de mii de kilometri.

Din lagăr, la Belle Arte

În iadul acela de boli, frig şi mizerie, angoasă, ploşniţe, ruşii au înfiinţat un atelier de pictură. „Ni s-a cerut să facem o reproducere după un portret al lui Stalin”, spune bătrânul, aşezat în faţa celei mai recente lucrări ale sale, o compoziţie din tonuri de gri, străbătută de linii întretăiate. Suntem în atelierul său de acasă; aici a lucrat în ultimii ani, când a început să-şi piardă vederea.

„Am făcut tabloul şi m-au oprit la atelier. Atunci am început să pictez în ulei, reproduceri după pictori ruşi, pe care le luau acasă şefii de lagăr.”  Lagărul unde erau adăpostiţi sute de oameni ţinea piept viscolului necruţător de stepă cu câteva rânduri de scândură; ferestrele erau întotdeauna închise. Oamenii erau într-o stare de angoasă şi teamă permanentă şi o tăcere nefirească se lăsa peste respiraţiile calde când zăpada crivăţului acoperea barăcile.

„Erau temperaturi atât de scăzute încât pe cer apăreau un fel de cercuri concentrice”, spune Nicogosian şi dovada că ele au existat se regăseşte în prima sa compoziţie, primul lui tablou care nu era o reproducere. Ferestrele închise ale lagărului, mereu închise, prin care Ervant zărea cercurile crivăţului, aveau să-l urmărească toată viaţa: în majoritatea picturilor sale de mai târziu, le-a deschis.

În 1948, familia Nicogosian a fost repatriată, iar cei care supravieţuiseră, eliberaţi. Au venitla Bucureşti, unde se găseau rudele mamei şi s-au instalat într-o căsuţă la curte. Trecuseră opt ani, iar tânărul Ervant avea acum 22 şi câteva desene sub braţ, pe care le luase cu el din lagăr. Schiţe pe care nu le văzuseră ruşii: oameni resemnaţi în suferinţă, înfăşuraţi în pufoaice, oameni bolnavi, cercurile. Când le-a văzut vară-sa, i-a spus: „Eric! Tu trebuie să te duci neapăratla Belle Arte!”. A prins curaj, a dat examen şi a intratla Institutulde Artă Plastică „Nicolae Grigorescu”, unde îl va cunoaşte pe cel care avea să-i influenţeze fundamental destinul artistic: Camil Ressu.

Citiţi mai mult în cotidianul  Adevărul

 

  •  
  •  

One Response to Destinul pictorului care şi-a pierdut vederea