Eduard Antonian

DESPRE UNIUNEA ARMENILOR ÎN ARARATUL DE ODINIOARĂ

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

IUNIE 1939

Comunitatea armeană din România, la începutul verii interbelice prospera într-un ritm fantastic. Cel puţin aşa reiese din cronici vii ale revistei noastre, Ararat. Armenii făceau bani, făceau negoţ şi se îmbogăţeau, dar asta nu a durat prea mult. Ne-a atras atenţia un reportaj deosebit de interesant realizat în stilul specific al redactorului-şef, Vartan Mestugean. Ne simţim obligaţi, onoraţi şi deopotrivă amuzaţi să cităm o parte din acest articol:

”Punerea pietrei fudamentale a Școalei Armene dela Obor – cea mai numeroasă comunitate armeană din țară compusă din vreo 8000 de suflete se află în capitală. Dar la centru chiriile fiind urcate, mare parte din refugiații armeni, oameni nevoiași, s-au stabilit în nouile străzi periferice pe Calea Moșilor. Copiilor le venea greu să parcurgă drumul lung de la Colentina până la școala din curtea bisericii armenești. Mulți dintre ei hoinăreau pe maidanuri jucându-se cu dănciucii astfel încât unuii armeni au început chiar să învețe în această promiscuitate limba lui Faraon. Ori comunitatea armeană în schimbul ospitalității frățești oferită de români era datoare să pregătească o generație de oameni folositori țării și nu de neștiutori de carte. De aceea Epitropia Bisericii și Uniunea Armenilor din România au înființat și finanțat Școala numărul 2 de la Obor. Desbinările create în sânul comunității armene de câțiva intriganți de meserie pripășiți pe aceste meleaguri au făcut ca construirea unui local propriu de școală să întârzie. La sfârșitul lunii mai s-a pus în fine piatra de temelie a nouei școli spre bucuria întregii comunități. Noua școală căreia, fie zis în treacăt, i s-ar putea da un nume istoric armenesc se va compune din subsol, parter și etaj. După multe alte somități ale comunității și Bisericii noastre armenești, ia în sfârșit cuvântul domnul K.H.Zambaccian, Președintele Uniunii Armenilor din România și principalul donator pentru construirea acestei școli, care printr-o frumoasă improvizație își exprimă mulțumirea de a asista la această solemnitate. Domnia sa a constatat în discursul său că armenii, în general, cu mici excepții păstrează cu sfințenie tradiția rămasă de la strămoși de a iubi învățătura și cultura. Armenii, în patri adoptată, sunt datori de a contribui și ei la pregătirea civilizației. Cere de la cei cari n-au rătăcit de la tradiția străbună să-și pună umărul la ridicarea nivelului cultural al consângenilor lor. Terminând, domnia sa felicită călduros Epitropia, care s-a învrednicit să înfăptuiască o operă atât de lăudabilă și îndeamnă pe toți să o sprijine fără precupețire. Tricolorul fâlfăie la No.33 din strada Coțofeni, în mijlocul terenului unde e o groapă imensă plină de un soare arzător de un început de vară, care arată locul unde se va ridica noua școală.

Solemnitatea se termină conform obiceiului tradițional cu Tatăl Nostru rostit de Arhiepiscop, iar asistența se desparte pentru a se deplasa la o agapă frățească. ”

Nu știu de ce, dar am avut un sentiment de Déjà-vu citind acest reportaj…

Eduard ANTONIAN

  •  
  •