Cristina Manuc

Despre un neverosimil „foc viu“

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În numărul 4/2010 al revistei cultu­rale bucureştene Luceafărul de diminea­ţă, Horia Gârbea, membru marcant al Uniunii Scriitorilor din România, relatea­ză pe un ton entuziast despre o recentă vizită întreprinsă în Azerbaidjan (ianuarie 2010). Aflăm, între altele, că scriitorul nostru s-a întors de la Baku şi de pe ţăr­murile Mării Caspice „cu mai puţine pre­judecăţi despre Asia Centrală şi zona Caucazului, dar şi cu un material docu­mentar format din 20 de kilograme de cărţi, zeci de CD-uri şi multe pagini scrise mărunt. Pe toate le voi aduna într-o carte care se va numi Azer – Focul viu şi care aş vrea să schimbe puţin părerea unora că lumea se termină la Marea Mediterană“. Drept urmare, cronica de carte pe care v-aţi obişnuit să o citiţi în această pagină va avea drept obiect un volum încă nescris, dar care se anunţă pasionant… În ce pri­veşte vizita propriu-zisă din Azerbaidjan, Horia Gârbea ar fi beneficiat de „o do­cumentare bogată în informaţii inedite şi experienţe foarte interesante pe care le voi relata în curînd pe larg. Pentru toate acestea ţin să mulţumesc Fundaţiei Hey­dar Aliyev care m-a invitat şi m-a găzduit cu o perfectă ospitalitate. Drumul mi-a fost deschis – şi am avut mereu la Baku gînduri de recunoştinţă – de domnul pri­mar Neculai Onţanu. Mass-media din Baku m-a onorat cu atenţia ei şi, în general, România se bucură de o bună percepţie, fiind considerată o ţară prietenă. Cum se ştie, la înfiinţarea statului Azerbaijan, care a venit în ciuda sîngeroasei represiuni sovietice din ianuarie 1990, România a fost a doua ţară din lume care a recu­noscut independenţa noii republici“. Cum facem parte totuşi din rîndul celor care cred că pămîntul e rotund şi că el nu se termină la Mediterana, am purces fără prejudecăţi şi complexe la lectura acestui memorial nu lipsit de pitoresc exotic (vezi în special consideraţiile despre gastro­nomia azeră, descoperită cu voluptate). Anumite informaţii „inedite“ pe care le-am descoperit în textul lui Horia Gârbea sunt însă de natură să ne pună serios pe gînduri…  Nu e vorba, desigur, de precizări istorico-onomastice gen „Marea Caspică se nu­meşte Khazer. Azer e o denumire mai veche pentru foc, iar ţara se mai numeşte Ţara Focurilor. Notez în treacăt că tongal e tot foc, dar unul mare, o vîlvătaie. Aze­rii au mulţi termeni prin care desemnează elementul lor primordial“ sau de con­sideraţii nu tocmai inedite, dar utile pre­cum: „Cultura azeră este străveche, reli­giile antechristice de pe teritoriul actual şi părţile cedate sau căzute în stăpînirea altora fiind tengrinismul (de la zeitatea Tengri) şi  zoroastrismul, strîns legat de cultul focului, inevitabil într-un loc în care focul iese din pămînt de la sine, mai precis gazul natural care se aprinde. Se pare că în ceea ce priveşte cultul focului şi implicit al soarelui, caucazienii de sud l-au exportat în Egiptul antic şi însuşi numele oraşului Baku apare în Cartea morţilor egipteană“, ci de o revelaţie nău­citoare potrivit căreia, după cultul focului şi al soarelui, „A urmat creştinismul, Azer­baidjan fiind prima ţară care l-a adoptat ca religie de stat după ce, însă, propă­văduitorul ei, Sf. Apostol Bartolomeu, a fost martirizat acolo unde oficia, într-un loc pe care l-am văzut, la doi paşi de Tur­nul Fecioarei, în anul 71 al Erei Christice. Dar influenţa şi ocupaţia triburilor turci­ce, începînd cu secolul VIII, atestată şi de moscheele milenare vizibile şi azi din Işari Şeher (Oraşul Vechi, literal Oraşul Interior), au impus islamismul şi limba, rămasă şi azi o limbă turcică, foarte inte­resantă, cu alfabet latin în prezent, aglu­tinantă, fără genuri şi fără plural cînd nu­meralul îi ţine locul, asemeni limbii turce contemporane“… Ei da, aţi citit bine: Azer­baidjanul, prima ţară care a adoptat creştinismul ca religie de stat!! Ce-ar mai fi de adăugat aici? Că informaţiile pretins „inedite“ ale dlui Gârbea sunt rezultatul unei dezinformări, ca să nu spunem into­xicări propagandistice (pe care, avînd în vedere cunoscutele diferende armeno-azere, ar trebui să ne abţinem a o comenta)? Sau să le punem doar pe seama unei naivităţi entuziaste, simpatice în definitiv? În rea­litate, toată lumea ştie că primul stat unde creştinismul a devenit religie oficială a fost Armenia. Ar fi aşadar timpul ca şi domnul Gârbea să o afle, mai ales după ce a descoperit că lumea nu se termină la Mediterana, ci la Caspica.

Iată însă, spre edificare, şi finalul apoteotic al textului din Luceafărul de dimineaţă: „Veţi înţelege, aşadar, de ce primul drum pe care l-am făcut în Bucu­reştiul îngheţat (la Baku era o frumoasă iarnă mediteraneană, cu temperaturi pînă la 13 grade) a fost, trăgînd sania cu fiul meu pe ea, în Parcul Tei, unde se află sta­tuia lui Heydar Aliyev, eroul civili­zator şi providenţial al Azerbaijanului“. Într-adevăr, parcă-parcă am înţeles cîte ceva… Dacă Haydar Aliev, fostul şef al KGB din re­giunea Caucaz, cu statuie în Bucureşti, a ajuns să fie privit de către Horia Gârbea drept „erou civilizator şi providenţial“ (nici mai mult, nici mai puţin!), de ce să ne mai mirăm că Azerbaidjanul trece în ochii distinsului nostru scriitor drept „pri­mul stat creştin“? Admiraţie, admiraţie, dar nici chiar aşa!

Una peste alta, cu asemenea premise „istorice“ savuroase, vă daţi seama ce frumoasă, dar neverosimilă ficţiune se anunţă a fi Focul viu? O aşteptăm cu le­gitim interes: cine ştie ce alte „informaţii inedite“ vom afla din paginile ei!

  •  
  •  

4 Responses to Despre un neverosimil „foc viu“