Giuseppe Munarini

Despre supravieţuitorii Genocidului în limba italiană

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


Donald E. Miller – Lorna Touryan, “Survivors”. Il Genocidio degli armeni raccontato da chi allora  era bambino. Presentazione di Antonia Arslan. Ed. Guerini e Associati, Milano, 2007.

Traducerea în italiană: Sandra Fabbro Canzian.

Revizuită de: Alessia Piana.

Ediţie îngrijită de către Antonia Arslan.

 

  Editura „Guerini e Associati” are meritul de a difuza colecţia de cărţi intitulată “Documente armeneşti”, coordonată de către părintele Arhimandrit profesor Levon Boghos Zekyian.

Publicarea cărţilor a început în 1987 cu celebrul volum al lui Armin Wegner[1] intitulat: Armin T. Wegner e gli Armeni in Anatolia. Immagini e testimonianze. S-a continuat cu operele lui Gerard Dédéian (Istoria Armenilor – 2002), al lui Vahkn N.Dadrian (Istoria Genocidului – 2003), al Sanctităţii Sale Karekin I (Ce este fericirea? – 2005), al lui Claude Mutafian (O scurtă istorie a genocidului), al părintelui profesor Levon Boghos Zekyian, al lui Pietro Kuciukian, al Antoniei Arslan şi al lui Axel Bakunts. Sunt cărţi importante traduse din limbile engleză sau din franceză în cea italiană, fundamentale pentru cunoaşterea culturii, istoriei, vieţii şi religiei armenilor.

Cartea Survivors (Supraviețuitorii), publicată în 1993 în California şi cu o geneză destul de lungă, cuprinde o serie de interviuri luate de la persoane care, pe vremea Genocidului din 1915, erau încă copii. Coordonatorul ştiinţific al cărţii este profesorul american Donald E. Miller, căsătorit cu armeanca Lorna Touryan. Acest volum este o operă importantă care ne ajută să nu uităm.  Ediţia în limba italiană a fost îngrijită de către profesoara Antonia Arslan iar traducerea din engleză este realizată de către profesoara Sandra Fabbro Canzian, o bună cunoscătoare nu numai a limbilor engleză şi rusă dar şi a culturii armeneşti.

Deşi cărţile despre Genocidul armenilor (zis şi Metz Yeghern [Marele rău]) numai sunt o raritate, totuşi nu sunt niciodată destule, mai ales atunci când ne prezintă mărturiile supravieţuitorilor.

Vieţile lor, pline de suferinţă şi credinţă se prezintă cititorilor cu scopul de a deveni o flacără vie spre neuitare.

De altfel, cititorul italian sau de limbă italiană mai are acum la îndemână şi o altă carte în afară de volumul de mărturii, al Antoniei Arslan şi a Laurei Pisanello,  Hushèr memoria. Vocile italiene ale supravieţuitorilor, îmbogăţită cu un CD, pregătit de Vahan Ohanian, publicat totla Editura „Guerini e Associati” din Milano.

Revenind la volumul Survivors şi răsfoind introducerea, înţelegem dragostea celor doi soţi autori – un american şi o armeancă – faţă de Armenia.

«În anul 1974, când fiul nostru primul născut Shant avea un an, bunicul lui armean era internat într-un spital. Ne temeam ca băiatul nostru să nu trebuiască să asculte poveştile „Medz Hairig”-ului [bunicului], despre copilăria acestuia din Turcia, şi despre felul în care el şi sora lui au supravieţuit Genocidului care exterminase şapte membri ai familiei şi peste un milion de armeni. Când Medz Hairig s-a întors de la spital, l-am invitat pentru o cafea şi o prăjitură şi, o dată pe săptămână, timp de şapte săptămâni, ne-a povestit istoria lui, în timp ce un magnetofon înregistra discret cuvântarea». Aşa a început ideea de a lua alte interviuri, vizitând persoanele care au supravieţuit, între timp, stabilite în California. În anul 1980, Lorna a intervievat treizeci de persoane. În timpul unei vacanţe, autorii au găsit, într-o arhivă din Cambridge, studii fundamentale despre Genocid care le-a permis să înţeleagă mai bine cauzele şi desfăşurarea celor petrecute în Anatolia, începând cu anul 1915. Reîntorşi în Statele Unite, au continuat interviuri la sute de persoane, care au dezvăluit o durere de nevindecat.

Autorii încheie prefaţa observând că masacrele, pe vremea când au avut loc, erau cunoscute ziariştilor, însă, publicațiile, de frica guvernului turc, au avut curajul de scrie numai după 50 de ani de la „presupusele” măceluri.

Profesoara Antonia Arslan, în cuvântul ei, intitulat „Cântecul lacrimilor”, care precede prefaţa autorilor scrie:

«Donald şi Lorna au descoperit toate aceste mărturii, cu mare scrupulozitate documentară, dar şi cu o delicateţă şi atenţie rară, ceea ce eu am admirat mult cu un rezultat narativ de mare prospeţime în care se introduce interesantul paragraf dedicat „bunului turc”, adică acelor turci apropiaţi casei, păstori, meşteşugari, cerşetori, care pentru un motiv sau altul, bineînţeles nu întotdeauna nobile, în timpul surghiunilor au salvat una sau mai multe vieţi».

Cartea este compusă dintr-o introducere şi opt capitole: Contextul istoric şi politic al Genocidului, Viaţa politică înainte de deportarea, Marşul deportării, Soarta femeilor şi copiilor, Viaţa în orfelinate şi reunirile rudelor, Emigrarea şi restabilirea, Reacţiile împotriva Genocidului din partea supravieţuiţilor, Reflecţii morale asupra Genocidului, urmată de o bogată bibliografie.

Fiecare capitol care are mai multe paragrafe, vrednice de o reflexie îndelungată. De pildă capitolul al IX-lea face o analiză asupra „poverii” Genocidului care se pare este mai mare şi mai greu de suportat pentru cei care acum sunt adulţi. În timpul când erau copii trebuiau să se gândească la supravieţuire, deci nu aveau timp să se gândească la suferinţe, la chinuri şi la moartea celor dragi.

«Am început să fiu conştient de aceste lucruri când am crescut. Nici atunci când eram deportaţi nu simţeam ceea ce simt acum. Când m-am întors am văzut că ceilalţi aveau o mamă iar eu nu; numai atunci am simţit că eram rănit. Crescând, când am început să muncesc şi mai ales când mi-am întemeiat propria familie, atunci am început într-adevăr să mă gândesc la toate aceste lucruri, amintindu-mi de trecutul şi de oraşul meu natal. Când îţi întemeiezi familia ta, ai copii, ai tendinţa să te gândeşti mai mult, căci înţelegi mai bine importanţa familiei, atunci te simţi mai rău şi duci lipsa de celor dragi. Trăim aici (în Statele Unite) ca nişte străini».

În capitolul final găsim şi reacţia supravieţuitorilor faţă de descendenţii celor care s-au pătat de sânge nevinovat. Este dificilă iertarea celor care s-au mânjit cu acel sânge, în special al copiilor – au afirmat câţiva din cei care au răspuns interviului -, dar rămâne obligaţia creştină a iertării.

Cartea de faţă nu este o lucrare de prisos, ci un instrument indispensabil de istorie orală despre una din paginile cele mai negre scrise, despre ura diabolică a celor care s-au pătat de crime atroce.

Giuseppe Munarini (Padova)



[1]           În engleză: Armin T. Wegner and the Armenians in Anatolia, în română: Armin T. Wegner şi Armenii în Anatolia [1915].

  •  
  •