Eduard Antonian

DESPRE MIRCEA TIVADAR (SAU CUM MI-AM ÎMPLINIT DESTINUL)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

În viață nu te poți obișnui cu unele pierderi deși știi că sunt ireversibile pur si simplu și  nici măcar nu le poți concepe. Mai ales când te leagă considerente sau, și mai mult, sentimente personale.

Si aici ma refer la Mircea Tivadar. La bunul nostru Mircea. Prima oara ne-am întalnit in curtea Bisericii Armenesti din Bucuresti acum vreo 30 de ani. Discuta linistit cu Haysurp Baronian, si astfel am facut cunostiinta. Apoi o perioada n-am mai vorbit. Insa prin 1997 am primit un telefon la Redactie. El era si dorea sa ma roage sa facem un reportaj la Gherla. Armenii din Transilvania, ce-i drept, atunci se simteau cam neglijati. In acea vreme inca nu se formasera Filialele Uniunii Armenilor din Transilvania. Si m-am dus, cu un tren rapid la clasa 2. Atunci i-am cunoscut, pentru prima oara, pe acei armeni faini ardeleni. Și nu-mi venea să cred ce bogatie am gasit acolo. Spirituala dar mai ales sufleteasca. Era Luchi Urmanczy, Aram Martaian, Jancsy Esztegar, Dr.Dajbukat si multi altii. Ca o familie. Nu mai vorbeau armenește, vorbeau maghiara intre ei si româna. Singurul ce stia armeneste era Aram Martaian si era tare mandru de asta! Am fost primit ca un fiu al familiei. Si ne-am asternut la vorbe si la planuri. Si slavă Domnului in timp le-am dus la capat. Si acum imi amintesc de Luchi Urmanczy cu vocea lui Baritonala ce spunea “Apoi Ficior armenesc, să stii tu ca tăt aici si la Dumbraveni e orasul la stamoșii tăi !” Si ne-am apucat de treabă împreună cu Mircea Tivadar si Mihai Stepan. Am început cu TVR-ul și Emisiunea Convietuiri, cu inimosul redactor de atunci Cadri Abibula. Am realizat un prim reportaj tv la Gherla. Apoi cu Roxana Amzăr Gheorghe (si ea armeancă) tot redactor la TVR Convietuiri. Mircea a avut atunci o idee extraordinara. Daca tot suntem cu TVR de ce nu am face o suita de reportaje in toata Transilvania, acolo pe unde armenii si-au pus amprenta. A iesit un material de exceptie, interviuri si peste 5 zile de filmari. Am mers atunci impreună la Dumbrăveni unde am cunoscut alti armeni de mare exceptie, pe Ioan Calinescu si Familia sa, pe Mătușa Domniei sale, Dna. Vitzellar care ca un adevarat Sf.Petru cu cheile bisericii armenesti la brâu veghea umbrele comunitătii. A mai trecut ceva vreme, armenii ardeleni s-au organizat în cadrul Uniunii Armenilor cu Filiale sediu si tot rostul. Intr-o zi mă sună din nou Mircea si-mi spune “Edi draga vino cât mai repede poti ca am dat de urma manuscriselor armenesti ciliciene la Cluj” Manuscrisele dispărusera de la arhive în perioada comunista si apoi au reapărut inexplicabil la locul lor la Arhivele din Cluj. Am stat cu Mircea o săptămâna acolo, zeci de cutii prăfuite, manuscrise, diplome de inobilare, statut de bresle armenesti. Pe toate fișele era o singură dată si o semnătură – Silvia Agemian 1976. Nimeni nu le mai cercetase de atunci. Le-am inventariat atunci împreună. Si ne-am umplut de conjuctivită si  ciuperci căci nici apa nu curgea la toaletă. Nu ne-am potolit. Mircea era pus pe fapte mari si mi-a propus să ne apucăm de treabă, de inventariat si la Gherla. Sute de cărti si documente în Catedrala Armeană de acolo. Cu dezlegare de la Episcopul Jakubiny ne-am dus la Gherla. Momente de neuitat, Preotul Saska râdea de mine si îmi spunea că dacă vreau să intru acolo trebuie sa trec la Papistași, iar Mircea si cu Dl.Esztegar îmi găsiseră si nume, din Antonian să mă treacă Antaly că-mi dau si loc de veci, gratis, la Cimitirul Armenesc. Iar eu îl amenintam pe Parintele Saska că impreună cu Mircea o să-i ascundem caietul unde avea trecute cu litere latine, fonetic, rugaciunile armenești ce le rostea duminica la Slujbă. Si din nou ne-am apucat de treabă. Intr-o zi Jancsy Eszetgar, Presedintele UAR Sucursala Transilvania, cel care avea cheile Catedralei ne-a închis acolo spunând să sunăm cand terminam. Si ghinion si pe mine și pe Mircea ne apucase o nevoie fiziologică teribilă. Iar mobilul nu avea semnal între zidurile groase ale bisericii. Câteva ore mai tarziu cand a sosit Esztegar ne-a gasit transfigurati si verzi la fața și nu intelegea de ce eu cu Mircea am luat-o la fugă.  A mai trecut vremea, am mai făcut proiecte impreuna, expozitii, am mers prin țara prin comunitatile armenesti. Apoi eu m-am îmbolnavit. Fără sa stiu nimic (căci nu as fi acceptat) Mircea a făcut o colectă financiară pentru mine de la Armenii ardeleni. Toți m-au ajutat atunci. Jancsy Bacs Esztegar îi spunea la preotul lor să se roage pentru mine. Toți mă sunau să mă întrebe ce fac. Devenisem si eu deja un fiu al Gherlei si al Dumbrăveniului. Si asta si datorită lui Mircea. Oricum, oriunde as fi, o parte din inima mea va ramâne la armenii din Ardeal.

Si iar au mai trecut anii, ne-am mai vazut, Mircea era neobosit. Zilnic vorbeam la telefon si îmi povestea amanuntit ce planuieste, expozitii, proiecte. S-a îmbolnavit si el. Nu a cedat si toata armenitatea prindea viata prin ideile si planurile sale. Până în ultima clipa nu s-a dat bătut. Avea soiul nostru de fatalism oriental (prezent si la mine) îmi repeta ca așa e destinul dar ca îi pare rău că nu putem termina ce am început. Zicea ca ar fi trebuit ca împreuna sa mai traim înca o viata să ducem la bun sfarsit toate planurile noastre.

Toata viata si-a dorit să vadă Armenia, să o respire să o miroasă să o guste. Nu a mai apucat. Acesta e si marele meu regret. Plănuiam să mergem împreună acolo…N-a mai fost să fie. Acum nu mai e, m-a lăsat cumva orfan în toate planurile si ideile. Ne vom revedea într-o buna zi, cu Szongott Krisztof cu Avedik Lukacs cu Petrică Iambor si cu bunul Oxendius.

Drum bun, Papistașul meu drag, ai grijă de noi de acolo de unde ești….

Eduard ANTONIAN

  • 91
  •